Textul ca exerciţiu de sinceritate


Sonia Elvireanu

          Volumul Rodicăi Braga Anul 2000: Simple exerciţii de sinceritate (Cluj-Napoca: Editura Dacia, 2005) constituie un exerciţiu lucid de scriere, cu caracter de jurnal, fără a fi un jurnal propriu-zis.  Autoarea însăşi nu-l consideră jurnal şi nici nu este cu adevărat. Nu are nici măcar o datare a unui eveniment sau a unei trăiri. Textul curge  de la început până la sfârşit, fără nicio pauză, ca un flux continuu al unor stări, reflecţii, reverii, notaţii, succinte secvenţe existenţiale, fără nicio cronologie, la care se adaugă portretele fiinţelor dragi. De fapt, sunt încercări de decriptare a unor psihologii prin impactul cu propria interioritate ori creionări prin detalii frapante. Intenţia scriitoarei nu e orientată spre evenimenţial, după cum singură mărturiseşte, ci spre rezonanţa eului la impactul cu lumea, care îi revelează personalitatea în diferite ipostaze ale feminităţii: scriitoare, mamă, soţie, fiinţă socială. Între aceste dimensiuni se profilează, insesizabil şi impalpabil, eul interior, profund, de care Rodica Braga se apropie, îl intuieşte, fără a-l stăpâni, fără a reuşi să-l încătuşeze în cuvinte. Nici nu poate fi surprins, e ca un joc al oglinzilor care reflectă dublul, atât de depărtat, paradoxal cunoscut şi totuşi necunoscut, care se depărtează mereu, cu un semn amical de despărţire sau cu un surâs dezarmant care îţi spune să nu te laşi înşelat de iluzie. Nu-l vei putea descifra niciodată.
          Scriitoarea are conştiinţa acestui eu perceptibil şi aproape insesizabil, a jocului captivant ca o tentativă mereu eşuată de a-l prinde în apele oglinzii pe care i-o întinde ca o capcană. Cu această luciditate şi îndoială se lasă totuşi ademenită de joc, chiar dacă ştie că tentativa sa nu va reuşi. Dar încearcă un sentiment de eliberare de preaplinul unor trăiri care se cer exteriorizate prin scris. Scrisul nu e doar eliberare, ci şi încercare de regăsire, de reconciliere cu realul, uneori lăsat în margine datorită febrilităţii eului creator ce îşi caută drumul, aşa cum feminitatea îşi urmează destinul, împletind într-o ţesătură miraculoasă viaţa personală şi scrisul.
          Nici nu se putea altfel, căci seva creaţiei provine din experienţa sa personală, din explorarea realităţii exterioare şi a propriei lumi interioare. Când citeşti romanele Rodicăi Braga intuieşti acest adevăr, dar nu-l afli decât citind această carte. Descoperi cu uimire că, prin personajele sale, autoarea reînvie lumea copilăriei, cu fantasmele mamei, tatălui, bunicilor, pe care încearcă să-i recreeze asemenea pictorului în faţa şevaletului, obsedat de chipuri, nu de realitatea lor obiectivă, ci de lumina ce provine din lumea conştiinţei şi a memoriei, proiectată pe chipurile lor asemenea unui remember. Ea însăşi se ţese în plasma creaţiei, alături de tot ce o înconjoară, în fiecare reamintire ce scânteiază în  fluxul amintirilor. Totul se impregnează de conştiinţa şi sensibilitatea, de percepţiile şi obsesiile sale, încât scriitura sa nu poate fi imaginată în afara acestora. Se naşte dintr-un fluid vital rememorat dintr-o mare iubire şi recunoştinţă pentru ceea ce viaţa i-a dăruit pentru a o împlini. Conştiinţa acestei împliniri răzbate din text, ca plenitudine a unei existenţe dedicate iubirii, hrănite din iubire, pentru soţ, copii, părinţi, bunici, scris. Confesiunile sale confirmă împlinirea sa în plan afectiv şi spiritual.
          Interesul autoarei e focalizat pe propria familie, pe relaţiile din interiorul ei, fie cu cei doi băieţi minunaţi, Corin şi Marian, fie cu soţul, critic şi teoretician literar. Rodica Braga nu rememorează întâmplări pentru a le nara, ci scrutează cu luciditate, la fel ca în romanele sale, trăirile şi percepţiile senzoriale care i-au luminat altfel existenţa. Însă un fir existenţial se desprinde totuşi pe axa ce începe în copilărie şi continuă până în anul 2000, când scrie această carte într-un moment de vid creat de epuizarea dintre două acte de creaţie. Deşi mărturiseşte mereu că textul său se vrea un simplu exerciţiu de sinceritate, ea însăşi pune sub semnul întrebării capacitatea cuvântului de a transcrie şi evoca fie realitatea exterioară, fie lumea interioară, trăirile, senzaţiile, sentimentele, gândurile care i-au construit universul intim, pe care îl devoalează cu bună-credinţă, dar şi cu nesiguranţa pe care ţi-o dă, pe de o parte, sentimentul de vulnerabilitate prin divulgarea secretelor vieţii tale, pe de altă parte, posibila deformare a adevărului din cauza cuvântului înşelător ca nisipurile mişcătoare, imperfect, discordant. O permanentă luptă cu cuvântul se profilează la orizontul oricărui act de creaţie, fiindcă cuvântul e creator de universuri multiple, iluzorii, deformatoare. Orice experienţă exteriorizată prin cuvânt e determinată de o mişcare incertă şi perpetuă a cuvântului creator de sens, care uneori înstrăinează în loc să apropie.
          Astfel se construiesc multiple universuri în textul său: al creaţiei, care te ia în posesie şi îţi impune ritmuri şi respiraţii negândite, cărora nu te poţi sustrage; universul familial la fel de acaparant, căci implică relaţii intime, griji, nelinişti, suferinţe, obsesii legate de vieţile celor dragi, dar şi de propria  viaţă; universul social determinat, pe de o parte, de relaţia autor-receptare critică-public, pe de altă parte, de relaţiile cu ceilalţi, care contează mai puţin pentru scriitoare. Autoarea se închide în lumea sa, lumea creaţiei cu sacrificiile şi satisfacţiile date de actul scrierii, mai important ca trăire decât finalizarea şi publicarea unui roman, dar şi în iubirea pe care o trăieşte plenar în interiorul cuplului, suficientă sieşi, sursa confortului interior şi a echilibrului psihic. Iubirea sa pentru soţ şi copii e fortăreaţa prin care rezistă, într-o izolare asumată de lumea exterioară.
          Exerciţiul său de sinceritate e şi unul de luciditate şi de reflecţie la aspectele esenţiale ale existenţei. Firea sa meditativ-interogativă caută răspunsuri în această eliberare de trăiri şi secrete nedivulgate până acum. Interogaţia persistă chiar în faţa acestui tip de scriitură, care se construieşte cu o anumită justificare iniţială. Autoarea se lasă în seama ei, urmează meandrele fluxului memoriei afective din care revin amintirile, iar tipul acesta de text i se impune ca o evidenţă, ca un adevăr ce trebuia probabil consemnat în această formă.
          Dincolo de consideraţiile despre arta scrisului, personale sau aparţinând unor scriitori importanţi, Rodica Braga consemnează şi impresii de lectură, interpretează pe alocuri proza japoneză, opusă celei europene, inserează în text nu doar comentariile sale, ci şi ale unor critici literari despre mari scriitori din literatura universală. În felul acesta, palierele textului său se amplifică şi se intersectează cu viziunea altora despre literatură, creaţia însăşi fiind centrul de interes al exerciţiului său de sinceritate, în măsura în care scrisul poate fi sincer şi nu deformează chiar prin intenţia sa de a surprinde adevărul.
          Unele pagini evocă poetic nuanţele anotimpurilor în teiul din faţa balconului, altele sunt reflecţii despre actul creaţiei, despre viaţă şi moarte, despre timpul inexorabil ce modifică totul, câteva sunt comentarii critice, altele încercări de transcriere a unor stări interioare sau de scrutare a profunzimilor sinelui. Naraţiunea este extrem de limitată, la câteva fraze, ce surprind secvenţe existenţiale importante pentru destinul scriitoarei (ex. revenirea la scris la solicitarea asiduă a unei prietene din tinereţe, p. 51). Din forma jurnalului propriu-zis autoarea nu păstrează decât ideea de confesiune şi întoarcere spre sine. Indiferent de formă, ne aflăm în faţa unei confesiuni asumate, cu pronunţat caracter reflexiv, iar textul ca exerciţiu sincer şi lucid e o reuşită, pe de o parte, fiindcă evită bagatelizarea existenţei, dându-i o gravitate şi frumuseţe aparte, pe de altă parte, datorită limbajului elevat, purificat de reziduurile cotidianului.
          Câteva secvenţe de viaţă familială deconspiră secrete din viaţa copiilor, azi adulţi împliniţi, care s-ar putea regăsi cu stânjeneală în copiii de odinioară, în începuturile lor în lume. Posibilitatea de a reacţiona negativ la acest exerciţiu de sinceritate le aparţine doar lor, care ar putea invoca, dincolo de sinceritate, devoalarea impudică a intimităţii familiale. Cenzura vine din această direcţie, a celor vii implicaţi în text şi transformaţi în personaje. Identităţile lor de copii în momente existenţiale fragile sau dramatice ar putea să umbrească afectivitatea şi relaţia directă peste timp cu mama în ipostaza sa de scriitoare. Însă intenţia de sinceritate a autoarei justifică aceste umbre peste strălucirea vieţii. Nu deconspiră decât sub impulsul neliniştilor proprii generate de copii, dintr-un gest paradoxal de iubire. De altfel, autoarea interoghează mereu aceste relaţii prin propria prismă, mărturisind că adevărul despre copii, în ipostaza de adulţi, nu-ţi mai aparţine. Iar reacţia de surprindere a copiilor-adulţi, de a se regăsi în personaje, nu poate fi atenuată decât de înţelegere şi iubire, chiar dacă iubirea capătă alte nuanţe în conştiinţa lor.
          Evident, tipul acesta de scriitură, impropriu numită jurnal, confesivă ca substanţă, poate frapa când textul se publică în timpul vieţii. Şi totuşi, nimic în el nu afectează în mod real imaginea nimănui, poate doar fragiliza relaţia autoarei cu lumea. Dar atâta timp cât scriitoarea se simte la adăpost, protejată de eul celuilalt, vulnerabilitatea ei se atenuează. În ultimă instanţă, cartea este un exerciţiu de iubire.

 

Sonia Elvireanu

Textul ca exerciţiu de sinceritate (Rodica Braga, Anul 2000: Simple exerciţii de sinceritate. Cluj-Napoca: Editura Dacia, 2005)

» anul XXIV, 2013, nr. 6 (277)