Pierderea speranţei


Iulian Boldea

          Atras, încă de la primul volum (Turnul înclinat), de o poetică a cotidianului, de relieful inconsistent al unei lumi aşezate sub spectrul anonimizării, Nicolae Prelipceanu a optat, şi în celelalte cărţi ale sale, pentru un discurs poetic auster, în care notaţia directă, lipsită de acolade metaforice sau de o retorică a afectelor, e trăsătura distinctivă cea mai importantă. Un sentimental ce îşi reprimă jocul afectelor, printr-o strategie premeditată de detaşare şi desolemnizare nonşalantă a trăirilor, poetul îşi cenzurează melancoliile şi tristeţile, cu  concursul unei ironii din care nu e absentă o doză de cinism sau chiar de sarcasm. Volumul La pierderea speranţei (Bucureşti: Casa de Pariuri Literare, 2012) nu se abate de la aceste particularităţi, pe care critica le-a subliniat, de altfel. Tonul grav, atitudinea directă, timbrul alb, neutral, lipsit de cea mai mică emfază, sunt elemente ce transpar în mai toate poemele („arta spuse ea/ asta spuse el/ nici asta nici arta le răspunse al treilea/ priviră în jur/ erau singuri/ nişte cuci/ nişte matracuci/ răspunse al treilea/ se băgă în vorbă şi al patrulea/ care nu putea fi altcineva decât ecoul/ dar ecoul spuselor altcuiva/ care nu se auzeau până la ei/ pentru că nici unul dintre cuvintele pe care le repeta el nu fuseseră rostite/ de ei/ aleatoriu/ se auzi de undeva din spatele lor/ se întoarseră/ priviră/ nu era nimeni prin preajmă/ atunci să plecăm/ mai bine să plecăm/ da da da// astfel îşi treceau ei unul altuia ziua de marţi 1991 vara“).
          E dincolo de orice îndoială că versurile lui Nicolae Prelipceanu sunt construite pe principiul temei şi variaţiunilor, prin recurenţa aceloraşi toposuri şi atitudini lirice, într-o pendulare simbolică între real şi imaginar, eul poetic recurgând la exerciţiul ironic şi fantezist pentru a-şi submina şi relativiza propriile impulsuri spre solemnitate şi gravitate. Dezinvoltura, refuzul emfazei, notaţiile aproape aleatorii orientează fluxul poemului spre un regim al melancoliei sabotate mereu de o luciditate tranşantă, caustică, ce denotă o pregnantă conştiinţă a efemerului, a precarităţii fiinţei („şi când vei încerca să mai exişti o dată va fi în zadar/ cu toate că însă pe faţă nu-i nimeni vinovat/ armele albe se curăţă singure în tăcere şi noaptea/ când totul poate să crească la dimensiuni înfricoşătoare/ marfa şi omul pe-o mână-s în lumea stinselor voci/ se aşterne o limită fără sfârşit cu un vag început/ şi nimic nu ne conduce mai bine decât/ liniştea de dinainte de mormânt sau chiar mormântul însuşi/ aleea numărul cinci într-o margine invizibilă“). Sensibilitatea deceptivă a poemelor lui Nicolae Prelipceanu nu este însă una care să se rezume doar la consemnarea tribulaţiilor biografice şi afective ale egoului, poetul punând, mai degrabă, în scenă o stare de abulie cu un clar contur al deziluzionării, prin care precaritatea, alteritatea, fiorul thanatic sunt rezumate în notaţii albe, de proces-verbal („subsemnatul Prelipceanu V. Neculai declar pe propria mea răspundere/ că tot ce am scris îmi aparţine numai în parte şi anume atunci când/ vă vine să căscaţi/ la auzul/ vederea cuvintelor mele/ că toate cele care vă interesează s-au scurs de undeva din necunoscut/ că în locul meu a scris altcineva/ îmbrăcat în pielea mea cu mâna mea dreaptă mănuşă a lui dreaptă/ stânga mea mănuşa lui stângă/ inima mea toc pentru inima lui/ ochii mei transplant de la el integral cu cele opt sute de mii de fire/ invizibile (sic)/ ca să nu mai vorbesc de sexul meu pe care-l foloseşte fără ruşine/ de câte ori are chef şi cu cine îi acceptă propunerile ruşinoase/ fără nici un câştig real pentru mine care mă mai cred posesorul lui/ şi al tuturor acestora la un loc într-o identitate pusă brusc sub/ semnu-ntrebării“).
          Clamările poetului, martor atent şi acut al propriei existenţe, consemnează, cum s-a mai spus, o tensiune a propensiunii spre elementaritate, dar şi o diagramă a abuliei, a unei oboseli a fiinţării, ce accentuează aporiile identitare ale unei conştiinţe terorizate de orice formă de control şi constrângere: „poliţia română falsifică acte/ striga el în numele meu// îmi mai rămâne o întrebare/ abia cutez s-o pun/ pe cine or să-l înmormânteze fără nici o pompă/ atunci când se va anunţa că eu am murit/ nu cumva o să fim doi acolo jos/ şi o să ne distrăm/ în sfârşit/ de minune/ povestindu-ne viaţa/ în cele două versiuni previzibile/ dar până la urmă/ dacă stau să mă gândesc mai bine/ tot el a scris în seara următoare şi aceste versuri/ încât nu m-am mai mirat că marele editor m-a refuzat/ bine i-a făcut“. Chiar dacă nu e a-metafizică cu totul, poezia lui Nicolae Prelipceanu e, în schimb, asumat sarcastică, deziluzionată, aspră, deceptivă şi lipsită de vreun sens al redempţiunii („nici un orizont nici o luminiţă/ la capătul acestui tunel/ în lumina zilei/ prin care învăţ să mă târăsc asemenea soldatului/ alexandr matrosov în faţa cazematei germane/ acum câteva zeci de ani/ într-un film sovietic“ sau: „în zadar în zadar victoria asta ţi-o imaginezi în zadar/ totul e numai aici acum şi cioburile şi bucăţelele/ chiar şi sufletul tău mărunţit nedureros/ rămân aici perfect ancorate unul una de altul de alta/ fără posibilitatea de a mai fi văzute vreodată“).
          Repliată în spaţiul lucidităţii şi al ironiei relativizante, poetica lui Nicolae Prelipceanu aşază speranţa, impulsurile utopice sau ornamentica fantezistă sub semnul interogaţiei şi al imposibilului, într-o lume a reificării absolute, a alienării şi apocalipsei comunicaţionale („aşadar nu mai e nici o speranţă/ nu-ţi mai prelungi viaţa şi poezia/ nici cu mijloacele lumii moderne/ pe care ea le face ea le desface/ renunţă şi taci/ dispari fără urmă/ ia-ţi cu tine plăcile şi sârmuliţele/ toată fierăraia aia fină/ din care te făceai că eşti compus/ şi mai ales şterge-ţi minuţios/ numele/ din catalogul poeţilor/ vii şi morţi“). Pe de altă parte, nu poate fi eludată nici o anume predispoziţie spre teatral, spre o lirică a măştilor, prin care eul liric îşi travesteşte trăirile, compunându-şi anumite roluri prin care însă solidaritatea cu propriile trăiri nu e totuşi abolită, în timp ce universul („enciclopedie a nimicului“) îşi exprimă, cu asupra de măsură, precaritatea şi lipsa de sens. O poezie  de accent programatic, ce circumscrie, ca într-o mise en abîme, relieful tipologic al liricii lui Prelipceanu (desolemnizarea, deziluzionarea, repudierea oricărei utopii, narativitatea, cinismul ironic etc.) este aceea în care e desemnat destinul lui ion de la gară, poet derizoriu şi bufon, emblematic prin postura sa nonşalantă şi nonconformistă („el era prostul gării sau poate chiar prostul oraşului/ şi ce poate să facă mai bine un prost decât să scrie poezii/ uite aşa una după alta cam cum împuşca buffalo bill porumbeii degeaba/ în celebra poezie a poetului cu litere mici/ în fond împuşca şi el acolo cuvintele care i se păreau mai potrivite/ şi mai frumoase căci ion de la gară nu evoluase încă/ până la mucegaiuri şi noroi/ despre sex ce să mai vorbim/ şi-l arăta el ce-i drept uneori domnişoarelor/ dar numai aşa ca să le sperie cu mărimea lui colosală/ nu-i trecea prin cap să şi-l pună în versuri şi probabil nici în practică“).
          Unitar în formula de compoziţie a viziunii şi coerent în atitudini şi în arhitectura interioară a versurilor, volumul lui Nicolae Prelipceanu confirmă, încă o dată, valoarea unuia dintre cei mai importanţi poeţi de azi, care, în ciuda continuităţii (tematice, de stil, de conţinut expresiv), se reinventează pe sine cu fiecare carte, cu fiecare vers, cu fiecare imagine transcrisă, într-un spaţiu al poemului în care tensiunea detaliului şi recursul la notaţia densă simbolizează, în fond, o stare de urgenţă a unei conştiinţe interogative şi neliniştite.

 

Iulian Boldea

Pierderea speranţei (Nicolae Prelipceanu, La pierderea speranţei. Bucureşti: Casa de Pariuri Literare, 2012)

» anul XXIV, 2013, nr. 6 (277)