Contrapropaganda prin poezie


George Neagoe

          Literatura lui Octavian Soviany stă, în proporţie covârşitoare, sub influenţa distopiilor. Atât poezia (Ucenicia bătrânului alchimist, Scrisori din Arcadia), cât şi proza (Arhivele de la Monte Negro, Viaţa lui Kostas Venetis) explorează raportul între frustrările abisale şi efectele nefaste ale împlinirii lor. Fantasmagoriile marginalilor devin prilej de luptă cu inerţia, cu puterea, cu orice forţă canonică. După schema anterioară este construită şi placheta Pulberea, praful şi revoluţia (Bucureşti: Casa de Editură Max Blecher, colecţia „Plantaţii“, 2012). Socialul şi esteticul fac front comun. Mesajelor oficiale, imperative, li se răspunde cu manifeste subversive. Spiritul răzvrătit, avangardist, în sensul făţarnic impus de bolşevici, constituie principala sursă de generare a textului. Cinci lucruri fundamentale reies din cartea lui Octavian Soviany. Arta se confundă cu strategiile de conservare a personalităţii. Arta se construieşte în opoziţie cu entuziasmul turmei. Arta înlătură prejudecăţile despre „anormalitatea“ minorităţilor. Arta se naşte din invidia între diferite grupuri, semănând cu nişte graffiti executate peste noapte ca să ultragieze sensibilitatea matinală a diverselor majorităţi. Arta reiterează şirul de momeli dăruite de colonizatori, asemenea calului troian, în schimbul distrugerii – fizice ori psihice – a locuitorilor din teritorii pe care doreau să le cucerească – militar, economic sau intelectual: „Sunt singurul negru/ din oraşul ăsta/ de albi împuţiţi/ care aleargă/ în toate direcţiile/ după bani, fericiţi că/ americanii/ pe care îi aşteptau/ din ’45/ au venit în sfârşit,// cu fericire şi dragoste şi/ mărgeluşe de/ sticlă, cu drepturile omului şi/ mărgeluşe de sticlă, cu cele mai/ rotunde şi mai frumoase/ mărgeluşe de/ sticlă din/ lume“ (12. song for myself, p. 58). Consumul iraţional marchează o coordonată a kitsch-ului.
          Când mesianismul laic se concretizează, scrisul semnalează faptul că rebeliunea nu a fost decât o contrapropagandă. Indiferent de regimul politic, literatura reacţionează împotriva lozincilor ca o hârtie de turnesol. Dictatura şi democraţia, conservatorismul şi revolta, stabilitatea şi conflictele sunt me¬canisme de control. Gândirea dirijată elimină intenţiile pozitive ale cuvintelor. Nimic nu are sens în zonele aşa-zis ordonate. În această axiomă descoperim impactul volumului de faţă. Persuasiunea reprezintă o măsură caracteristică şi pentru statele care se pretind „de drept“. Imprecaţiile proferate seamănă cu antifrazele vehiculate de membrii generaţiei beat. Octavian Soviany actualizează, din perspectivă necomunistă, interpelările apocaliptice adresate de Maria Banuş în Ţie-ţi vorbesc, Americă!: „Cât de frumoasă şi/ de bogată eşti tu,/ dragă americă,/ cu ţâţele tale pline de/ silicon şi cu/ creierul tău genial/ mare şi alb ca un/ dulap frigorific,/ cu rachetele tale sol-aer ca nişte/ mădulare sculate,// cu scaunul tău electric/ şi cu mirosul tău inconfundabil de/ creier prăjit, cu/ poliţiştii tăi negri şi/ bancherii tăi şmecheri/ slăbănogi şi pleşuvi/ care urlă,/ arătând cu dreapta spre broadway:/ «Ţie-ţi vorbesc, sodomă, trezeşte-te!/ Fulgerul Domnului se va prăvăli peste tine!»,/ cu poeţii tăi beţivani şi drogaţi/ care te-au scuipat între fese/ şi au murit detestându-te“ (ziua recunoştinţei, p. 62). Singura deosebire între totalitarism şi democraţie priveşte mijloacele de manipulare. Pe de o parte, ideologia unică restricţionează libertăţile, în special pe cea de exprimare. Pe de alta, pluralismul dă senzaţia că tolerează diversitatea. Pe de o parte, populaţia trăieşte cu pumnul în gură. Pe de alta, este orbită de multiculturalism şi de împlinirea stomacului. În ambele cazuri, politicul domină orice dezbatere.
          Poetul sesizează că trăim într-o lume construită din limbaj, care controlează reacţiile umane. Exasperarea lui porneşte de la contradicţia între ideal şi practică. Anarhismul capătă conotaţii civice potrivite, mulţumită raţiunilor aşa-zis egalitariste. Totuşi, el îşi află temeiul în manifestări extremiste: „O fantomă/ umblă iarăşi/ prin europa./ Şi îmi vine să urlu/ spre cartierele/ bogătaşilor: «Trăiască/ revoluţia mondială! Trăiască/ lenin şi troţki»“ (III. fotografii de grup, p. 28). Oricât de nobile ar părea mişcările protestatare pseudocreştine, ele se vor institui doar prin represiune. Nu se poate alege între binele şi răul social, deoarece niciuna dintre noţiuni nu se defineşte perfect din punct de vedere omenesc. Poezia aparţine acestui plan al indeciziei. Versul deţine potenţialul de a realiza mutaţii în planul conştiinţei. Numai că Octavian Soviany decide să problematizeze, nicidecum să schimbe lumea. Interesul lui rămâne exclusiv livresc. Până şi mila pentru categoriile defavorizate ajunge o variabilă stilistică. Nu neapărat meschinăria patronilor răspunde pentru starea deplorabilă a proletariatului, ci naivitatea acestuia din urmă în campaniile de manipulare: „«Bine, atunci/ hai noroc!» zic eu/ posac/ şi ciocnesc/ una de alta/ cele două/ sticle de bere/ pe care le am/ de o oră/ în faţă./«Hai noroc»/ zice şi el,/ zgribulit în tricoul său alb/ pe care scrie/ cu litere roşii/ Arbeit macht frei“ (la o bere cu tata, p. 12-13). Ideologia are capacitatea de a produce literatură de consum, care, prin rulare excesivă, reuşeşte să ia minţile mai repede decât băutura. Împrumutând discursul de îndoctrinare, publicul larg se transformă în pruncul rahitic al „tătucului“. Dezumanizarea începe odată cu renunţarea la discernământ: „Pe stradă/ oamenii aveau toţi/ chipul lui ceauşescu./ Cântau cântece patriotice./ Până şi beţivii din rahova/ intonau/ cântece patriotice“ (17 august 1986, p. 19).
          Însemnătatea celei mai recente cărţi a lui Octavian Soviany constă în chestionarea valorilor consacrate de modernitate: gloria, munca, progresul, prosperitatea sau libertatea. Poezia din Pulberea, praful şi revoluţia propune o variantă postcapitalistă a învăţămintelor biblice – preluate de Părinţii Bisericii şi transferate de aceştia în mentalitatea medievală – despre deşertăciune. Minciuna convenţio¬nalizată a motivului ubi sunt este denunţată ca eufemism al crimei. Întreaga civilizaţie echivalează cu epopeea generalilor învin¬gători. Secondanţii nu participă la triumf, nici măcar în ipostaza de victime beatificate. Pacea ajută colosalul, şterge victimele şi impune frumosul: „Şi mai cântă, zeiţă,/ carnea de tun/ din care marii oameni ai revoluţiilor/ şi-au sculptat monumentele/ înainte să se amestece cu noroiul/ statuile lor de granit peste care/ vedem uneori prelingându-se/ o sudoare de sânge“ (invocaţie, p. 71). Versurile precedente amintesc de pax romana, instaurată ca modalitate de emancipare prin cultură, sau de poemul Respiraţie artificială de Dorin Tudoran. Războinicii uitaţi sau eliminaţi din memoria colectivă fiindcă nu conveneau expli¬caţiilor istorice sunt nevoiţi să-şi apere cauza în epitafuri rostite de dincolo, în care străbate credinţa nestrămutată în curaj, în virilitate şi în perpetuarea utopiilor: „Şi am murit virgin/ fiindcă/ revoluţia are nevoie/ de oameni/ puternici/ şi puri./ Mi-am scuipat capul/ în coşul călăului,/ ca un bărbat care-şi/ varsă sămânţa/ într-o femeie“ (3. saint-just, p. 75).
          Cu Pulberea, praful şi revoluţia, Octavian Soviany reuşeşte să compună o poezie politică valabilă, asamblând majoritatea poncifelor care au înlocuit voinţa şi conştiinţa.

George Neagoe

Contrapropaganda prin poezie (Octavian Soviany, Pulberea, praful şi revoluţia. Bucureşti: Casa de Editură Max Blecher, 2012)

» anul XXIV, 2013, nr. 6 (277)