Avangardele utopice, Răul istoric şi problema moralităţii


Vladimir Tismăneanu

          Am participat zilele trecute la un colocviu organizat de Liberty Fund despre dimensiunile istorice şi politice ale Răului în epoca modernă. S-a discutat, evident, despre fascism şi comunism, despre Marx şi moştenirea sa, despre genocidul din Rwanda, despre gulagul chinez (Laogai), despre rădăcinile psihologice ale Răului, despre raportul dintre ideologie şi teroare. O temă esenţială este legată de relaţia dintre practicile totalitare şi speranţele utopice menite să justifice atâtea crime înfăptuite în numele unor presupuse idealuri „progresiste“. Pedagogia diabolică şi (i)logica leninismului (deci a comunismului) îşi au originea în sacralizarea Istoriei şi în mistica Revoluţiei universal-mântuitoare. Astfel, avangarda utopică este proclamată drept omnipotentă, iar identificarea abstractă a omului cu ideea de putere se realizează prin intermediul ideologiei. Nu iraţionalitatea defineşte Răul modern, ci tocmai pretenţia unei perfecte raţionalităţi. Absurdul kafkian este unul aproape geometric. Diavolul totalitar este deopotrivă metafizician, logician şi sta¬tis¬tician. Aparentul delir camuflează precizia înspăimântătoare a ecuaţiilor morţii. Cum îmi scria recent unul dintre cei mai profunzi cunoscători ai experienţei bolşevice: „Lenin provided both the totalitarian poetry and the example of unrestrained, uncompromising violence toward ‘enemies’“ (Lenin a oferit atât poezia totalitară, cât şi exemplul violenţei neîngrădite, înverşunate în raport cu „duşmanii“).
          Sociologul Daniel Chirot a scris o carte remarcabilă despre tiraniile moderne, înrădăcinate în ideologii pseudoştiinţifice şi în gnoze apocaliptice, ca expresii ale Răului istoric. Unul dintre cele mai tulburătoare capitole se ocupă de ceea ce Chirot numeşte egalitarian hells (iadurile egalitariste). Cât priveşte disponibilitatea unor intelectuali de a renunţa la discernământul moral şi de a se angaja, cu iresponsabil entuziasm, în justificarea violenţei politice în numele întemeierii Paradisului terestru, amintesc contribuţiile profesorului Paul Hollander. La ora actuală nu lipsesc relativiştii etici pentru care crimele totalitare nu trebuie privite drept esenţial diferite de imperfecţiunile democraţiilor liberale.
          Gândirea critică devine potenţial subversivă (atât obiectiv, cât şi subiectiv) deoarece prin natura ei se contrapune mitului omogenităţii intrinsec ortodoxiei staliniste clasice. Acest tip de şamanism politic, practicat de aşa-zişi adversari ai oricărei forme de misticism, anihilează orice încercare de a rezista permanentului asalt al dogmei asupra minţii. Marxism-leninismul, numele de cod de fapt pentru ideologia nomenclaturii, a urmărit să domine atât sfera publică, cât şi pe cea privată. Omul, ca individ, dar şi ca citoyen, trebuia masificat. Cultul violenţei şi sacralizarea infailibilei linii a partidului au produs supuşii absoluţi, cei pentru care nicio crimă ordonată de la nivel înalt nu era nejustificabilă în perspectiva „zorilor luminoşi“. „Torţionarii voluntari“ ai lui Stalin, la fel ca şi în cazul motivaţiilor ideologice ale unui Eichmann, de exemplu, au acţionat, spre a relua o teză a Hannei Arendt, fără a gândi, deci „fără judecată“ (thought-lessness). Dar nu cred că putem vorbi despre banalitatea acţiunilor lor. Răul totalitar a fost radical, nu banal. Arendt greşea în privinţa lui Eichmann: acesta nu era un simplu „şurub birocratic“, ci un militant naţional-socialist total impregnat de mitologia numită de istoricul Saul Friedlander „antisemitism redemptiv“. Era un zelot al revoluţiei naziste, la fel cum un Nikolai Ejov şi alţi călăi din NKVD erau zeloţi al revoluţiei bolşevice.
          Un climat de frică endemică este necesar pentru menţinerea acestei „specii“ de monolitism. Mentalitatea stalinistă conspira¬torială produce constant imaginea diabolică a trădătorului, cu scopul de a cimenta o asemenea coeziune docil, în cel mai propriu sens girardian, mecanismul ţapului ispăşitor hrăneşte utopia societăţii eliberate de exploatare, din care vor fi dispărut antagonismele sociale. Până acolo însă, este nevoie de „intensificarea luptei de clasă“ prin eliminarea inamicilor „obiectivi sau subiectivi“. Punctul de plecare al acestei violenţe colective, asigurată şi perpetuată de aparatele statale, este maniheismul lui Lenin, militant, exclusivist şi intrasigent, esenţializat în hipnotica formula kto kogo (Care pe care?). Cine sunt duşmanii? De unde vin? Care sunt scopurile lor? Funcţia Marii Terori, a proceselor-spectacol, a fost exact aceea de a furniza răspunsuri la asemenea întrebări. Sarcinile trasate de către Stalin subordonaţilor săi în perioada valurilor de epurări (cistka) au fost, în principal, menţinerea vigilenţei revoluţionare şi întreţinerea psihozei generalizate. Nu se accepta nicio fisură în scutul bolşevic; nu sunt tolerate îndoieli sau remuşcări, ele putând ascunde posibile planuri menite să submineze sistemul. Stalin semnează personal zeci, sute de liste cu numele celor care urmează să fie lichidaţi. La fel, Mao este cât se poate de tranşant: evită eufemismele, ordonă uciderea celor pe care îi denunţă drept inamici.
          Motivul fortăreţei asediate era proferat până la saţiu: apărea ca o idée fixe temerea că „fiind înconjuraţi de duşmani, supravieţuirea noastră depinde de menţinerea unităţii“. Nu exista salvare în afara comunităţii supraindividuale numite Partid. Disidenţa era percepută drept un atac împotriva avangardei revoluţionare. Astfel, opoziţia devenea păcat mortal, suspiciunea căpătând valoare de virtute absolută. Asumarea diferenţei echivalează cu oprobriul ostracizării. Ea reprezintă însă şi primul pas înspre emancipare, ceea ce Soljeniţân a numit „autonomia spiritului“. În consecinţă, sârma ghimpată a gulagului sovietic este simbolul noii frontiere dintre victimele absolute şi complicii relativi ai Diavolului în istorie.
          Întreaga tragedie a comunismului este surprinsă în halucinanta pretenţie a unei minorităţi autodesemnate drept izbăvitoare de a întruchipa o elită ale cărei scopuri utopice sanctifică chiar şi cele mai barbare metode ale sale. Acest hybris este fundamentul pentru negarea dreptului la viaţă al celor definiţi drept „paraziţi“, „microbi“ sau „drojdia societăţii“… pentru dezumanizarea deliberată a victimelor. În centrul gândirii totalitare se află, aşadar, ceea ce Alain Besançon a definit drept falsificarea noţiunii de Bine (la falsification du Bien).
          Concepţia, iniţial propusă de iluminiştii francezi, asupra omului ca mecanism şi-a găsit un sinistru ecou în tehnologia ubicuă a crimei împotriva tuturor categoriilor sociale. Marea Teroare a reprezentat apogeul utopismului radical, momentul în care nimic nu a mai putut opri sau rezista în faţa propagării perpetue a marii minciuni. Igal Halfin descrie pertinent procesul prin care, odată cu ciclicele epurări din Uniunea Sovietică (care embrionar şi programatic au început încă din 1920), escatologia marxistă s-a metamorfozat într-o demonologie care şi-a atins maturitatea discursiv-transformist-criminală odată cu ofensiva pentru realizarea socialismului într-o singură ţară, sub Stalin. În aceşti ani, discursul urii a fost saturat cu teribile spectre precum cele ale fracţionistului, oportunistului de dreapta ori de stânga, împăciuitoristului, spionului, agentului imperialismului, reptilei troţkisto-zinovieviste, porcului buharinist, şi alte ipostaze discursiv-simbolice ale „mârşăviei“ antibolşevice.
          Criticul Phillip Rahv, unul dintre celebrii intelectuali din New York, cofondator al legendarei Partisan Review, a oferit o subtilă interpretare a resorturilor care au avut ca finalitate Marea Teroare: „acestea sunt procese ale minţii şi spiritului uman… În Uniunea Sovietică, pentru prima oară în istorie, individul a fost privat de orice mijloc de rezistenţă. Autoritatea este monolitică: atribuţiile şi politica sunt nediferenţiate. În aceste condiţii devine imposibilă sfidarea partidului. Nu poate fi eludat. Nu numai întreaga viaţă este absorbită de acesta, el caută să modeleze şi chipurile morţii“. O adevărată fenomenologie a trădării ia naştere în procesul de justificare a masacrului societăţii, fiind din păcate generos susţinută nu de puţini intelectuali care au acceptat acest morbid scenariu. Nostalgia sau speranţa pentru înşelătoare firimituri de moralitate în utopia comunistă, combinată cu exploatarea machiavelică a antifascismului, a dus la un constant eşec al multor intelectuali de a accepta sau recunoaşte caracterul criminal al experimentului sovietic.
          Problema fundamentală a leninismului a fost (aşa cum au semnalat încă din 1918 Karl Kautsky şi Rosa Luxemburg) divinizarea scopului final, ceea ce a avut drept consecinţă apariţia unui univers amoral în care cele mai abjecte crime au fost justificate din prisma unui asimptotic viitor luminos. Iar în practică, punctul terminus a apărut drept eliminarea totală a politicii prin intermediul unui Partid care devenea „întruparea“ unei exterministe voinţe generale. Profitând de medierea mitului Partidului ca încarnare a Raţiunii în istorie, leninismul a reuşit mai eficient decât orice altă ideologie modernă să transforme un cult de factură gnostică într-un extraordinar instrument de autohipnoză politică. Militanţii leninişti din întreaga lume au crezut în mitul „partidului de tip nou“ cu o ardoare comparabilă doar cu cea a fanaticilor religiilor milenariste.
          Cheia extincţiei leninismului se află în complexul ideopolitic al partidului ca locus privilegiat al raţiunii şi cunoaşterii istorice. Leninismul, în variile sale faze, a fost ceea ce Ken Jowitt a definit drept un moment „catolic“ în istorie, în timpul căruia „cuvântul universalizant ideologic a căpătat trup instituţional, iar rezultantul complex instituţional (abil standardizat şi ierarhizat) a reuşit să domine semnificativ multiple culturi, autonom de caracteristicile acestora“. Formula althusseriană a acestui fenomen îşi menţine validitatea doar prin extensie conceptuală: leninismul a fost un praxis al „filozofiei“ ca ideologie, deci ca legitimare şi apologie a dominaţiei teroriste.

 

Vladimir Tismăneanu

Avangardele utopice, Răul istoric şi problema moralităţii

» anul XXIV, 2013, nr. 6 (277)