„Şcoala de fluierat“

Gelu Ionescu

          ...„Sînt foarte curios ce con¬venţie narativă va adopta şi ce lume va cuprinde viitorul său roman. Căci primele două nu au prea multe în comun.“ Aşa îmi încheiam cronica la Zilele regelui, roman apărut în 2008 – roman care nu numai că a fost bine primit de critică, dar l-a şi „lansat“, ca să zic aşa, pe Filip Florian printre cei mai citiţi şi „exportabili“ romancieri naţionali. Aveam dreptate să mă întreb, pentru că în Toate bufniţele, cel de al treilea, el schimbă şi convenţia narativă, şi „lumea“ prinsă în discursul ei. Nu văd în aceste „cotituri“ ale scrisului său neapărat o dovadă de indecizie şi nici o vocaţie explicită a experimentului. Există, constant, în „tonul“ scrisului său o clară şi constantă plăcere a povestirii. Nu ştiu dacă şi cu viitoarea proză Filip Florian îşi va croi încă o potecă nouă prin desişul pajiştei care se pierde la orizont numită „lumea romanului“ – dar nu m-ar mira. (Dacă nu se va grăbi şi ne va face să mai aşteptăm încă cinci ani pînă la următorul roman, s-ar putea să se priveze de lectura unuia dintre cei care l-au citit cu plăcere. Şi de un eventual comentariu, ca acela de faţă. Însă nu vreau să-l fac să se simtă obligat... din obligaţie nu prea iese literatură bună.)
          Aşadar: În Bufniţe... se scrie la persoana întîia: două personaje pe două voci alternative, care nu se prea individualizează prin „stil“, ci prin ceea ce povestesc – căci un ton de povestitor, cum spuneam, cu multe fraze ce vin frapant din oralitate, modulează întregul roman; iată un fragment care ar putea fi citit şi ca o „artă poetică“: „Exista acum o armonie între ton şi cuvinte, un fel de împreunare, ritmul glasului se încolăcea în jurul propoziţiilor, iar povestirea, ca un şarpe iscusit, cu putere hipnotică, parcă îi controla limba, se strecura din ce în ce mai jos, dincolo de omuşor, în faringe“(p. 39).
          În principiu, mai bine zis în convenţie, am avea de a face cu două „caiete“ redactate de cele două personaje: Emil Stratin, omul matur şi încercat de viaţă, şi băiatul Luci, care defilează prin faţa noastră din copilărie spre pubertate apoi spre o proaspătă tinereţe.
          Întîlnirea lor, accidentală, se dovedeşte a fi benefică pentru ambii: băiatul, dezgheţat şi simpatic, avea nevoie de un tată-unchi-bunic – ceea ce propria familie nu-i prea oferea; domnul vîrstnic, misterios apărut în orăşelul de munte, îşi dorea, în singurătatea sa, pe cineva care să ţină locul unui nepot – cel adevărat se născuse în Franţa, dar era foarte departe, şi la propriu, şi la figurat. Schema „iniţierii“ e clasică, Filip Florian o reface cu naturaleţe, fără mari paranteze sau ecouri livreşti. Persoana întîia numită Luci (născut în 1988) se citeşte (sau, mai bine zis: am citit-o) cu încîntarea reîntîlnirii cu poznele şi „măgăriile“ pe care le fac el şi prietenii lui – sigur că amintesc de Tom Sawyer şi Huckleberry Finn, eroi cu care face cunoştinţă tot datorită tutorelui. E o inocenţă de băieţi de provincie încă nestricaţi de supratereştri, roboţi şi monştri care predau copilăriei de azi lecţii încruntate şi degradante din „materia“ urîtului, violenţei şi dispreţului; nişte „căţelandri“, cum spune autorul, parcă perpetuu aflaţi în vacanţă, jucînd cîte renghiuri pot unor „realităţi“ stupide. Luci şi Emil se mai întîlnesc în pasiunea lor pentru tot ceea ce ţine de munte, alpinism şi natură nepoluată – spaţiu de inocentă aventură parcă făcut cadou de autor personajelor sale –, o paranteză montană cam lungă, dar în care farmecul lui de povestitor se dovedeşte redutabil. Mi-am amintit, destul de încîntat, de potecile de munte, tainele pădurii şi priveliştile molcome şi duios de departe ale lui Sadoveanu. (Acum o mie de ani citeam cu Ion Vianu şi familia lui Valea frumoasei într-o pădure din munţii Sibiului – eh! dureri înăbuşite...) Dar cel mai important beneficiu dobîndit de Luci de la „călăuza“ lui este arta de a imita strigătul de amurg şi înnoptare al bufniţelor – de unde şi titlul... (Bufniţa e o „pasăre leneşă“, ni se spune – adevărat, nu observasem...) Nu e de uitat sincera aderenţă a autorului la exigenţele ecologice, azi cu totul neglijate şi la munte, şi la mare...
          Cît priveşte persoana întîi numită Emil (născut în 1940), de la ea aflăm cam ce s-a petrecut, în mare, cu familiile burgheze, cu „origini sociale duşmănoase“ – cu alte cuvinte, represiunea comunistă. Schemă clasică: arestări, spaţii locative confiscate, naţionalizarea, „vin americanii“, Canal, sărăcie – urmate de studii politehnice, dar şi de o navetă extenuantă şi o soţie adulterină, şi locuinţă proprietate personală dobîndită cu mari sacrificii, apoi „fuga“ în străinătate a copilei unice etc. Bunicul prezidează amintirile, figură simpatic-excentrică. La închisoare, acesta întîlneşte un personaj numit numai prin iniţială, N., care – mi se pare – adună datele mai multor deţinuţi din elita intelectuală a ţării, cea care a populat Gulagul românesc. Relatarea, în genere, nu e rece, ci domolită de trecerea timpilor. Ea poate avea şi funcţia de a aminti cititorilor de sub 50 de ani cam ceea ce au trăit părinţii şi mai ales bunicii lor: un fel de „curs scurt“ despre jalnicele vremuri. La final, către „zilele noastre“, cînd romanul şi acţiunea se încheie, bătrînul Emil dispare aşa cum apăruse, probabil pe urmele unicei sale fiice din Franţa şi spre un, previzibil, exitus de cardiac. Luci îl caută, cu tinereţea sa invoaltă, şi cu întregul său sentimentalism de băiat bun şi marcat de această întîlnire care i-a binecuvîntat ani atît de importanţi pentru formarea sa şi a caracterului său.
          Aşadar: vieţi paralele, vîrste complementare, lumi tangente. Multe pagini pot fi recitite de plăcere, unele sînt memorabile: cum ar fi o noapte a nunţii sau serile din poienile cu bufniţe – lecţie practică pe lîngă o atentă pregătire ornitologică asistată de magistru.
          Din triada: binele-frumosul-adevărul, Filip Florian privilegiază pe primele două: aceste „preferinţe“ îi aduc mulţi cititori care vor să vadă şi altceva decît oferă – cu duritate uneori insuportabilă – cotidianul veştilor şi al romanelor care îşi susţin pe registrul tragic sau dramatic valoarea. Trăim vremuri grele. În plus, un autentic şi reconfortant simţ al umorului – şi acesta, destul de prizărit în proza noastră contemporană. Pe harta ei, îl văd pe Filip Florian aflîndu-se la polul opus realismului fără speranţă, acoperit de tragică mizerie, de pildă cel al lui Radu Aldulescu – şi el, unul dintre cei mai importanţi romancieri de azi.
          Cum s-a înţeles din cele de mai sus, „pericolele“ care ar pîndi viitorul romancierului de succes de azi sînt două: concesii mai multe făcute sentimentalului (o cheie a succesului prezent, fireşte) şi ignorarea constrîngerilor care nu lasă trama să se dizolve în povestire; căci prin ea, epicul se cam destramă în anecdotă.

 

Gelu Ionescu

„Şcoala de fluierat“ (Filip Florian, Toate bufniţele. Editura Polirom, 2012)

» anul XXIV, 2013, nr. 6 (277)