Vechi instituţii ale Clujului

Lukács József

O instituţie uitată: aşezământul ospitalier Sfântul Spirit

          În ultimii ani au fost publicate mai multe studii şi chiar volume despre aşezămintele ospitaliere din Cluj. Autorii, lucrând în colective de cercetare, au studiat şi au publicat în bună parte arhivele acestor instituţii, în prezent fiind în măsură să reconstituie şi să prezinte istoria lor. Drept rezultate ale cercetărilor concentrate pe aceste instituţii specifice vieţii urbane, au apărut volumele de studii, respectiv de ediţii critice: A Szentlélek ispotály számadáskönyvei, 1601-1650 [Cărţile de socoteli ale aşezământului ospitalier Sfântul Spirit, 1601-1650], ed. Rüsz-Fogarasi Enikő, Flóra Ágnes, Márton Tünde, Mihály Ágnes (Budapest: L’Harmattan Kiadó, 2006); Rüsz-Fogarasi Enikő, Erdélyi ispotálytörténeti tanulmányok [Studii despre istoria aşezămintelor ospitaliere din Transilvania] (Cluj-Napoca: Ed. Argonaut, 2008); A Szent Erzsébet ispotály számadáskönyvei. 1601-1650 [Cărţile de socoteli ale aşezământului ospitalier Sfânta Elisabeta, 1601-1650] (ed. Rüsz-Fogarasi Enikő, Flóra Ágnes, Márton Tünde, Mihály Ágnes, Budapest: L’Harmattan Kiadó, 2010). În această serie se încadrează volumul de studii al doamnei Rüsz-Fogarasi Enikő, intitulat Egy elfeledett intézmény: A kolozsvári Szentlélek-ispotály kora újkori története [O instituţie uitată: Istoria din epoca modernă a aşezământului ospitalier Sfântul Spirit din Cluj] (Budapest: L’Harmattan Kiadó, 2012; 172 p., bibliografie, indice de nume şi rezumat în limba engleză).
          Aşezămintele ospitaliere au fost soluţiile oraşelor medievale la o serie de probleme sociale. De exemplu, ce putea să facă o comunitate urbană medievală sau de la începutul epocii moderne cu persoanele bolnave sau cu handicap? Ce putea să facă cu copiii nelegitimi sau cu orfanii, fie ai comunităţii sau ajunşi din disperare în oraş? Ce putea să facă cu bătrânii neputincioşi rămaşi singuri? Pentru asemenea cazuri au fost întemeiate centrele de adăpost şi de îngrijire numite aşezăminte ospitaliere.
          În Cluj au existat trei astfel de instituţii: cea numită după Sfânta Elisabeta era cea mai mare şi a existat din secolul al XIV-lea până în secolul al XIX-lea. Despre aşezământul ospitalier Sfântul Iov avem informaţii doar din secolul al XVI-lea, iar informaţiile păstrate ne lasă să înţelegem că iniţial a servit drept adăpost bolnavilor contagioşi, în special celor care sufereau de sifilis. 
          Aşezământul ospitalier Sfântul Spirit a funcţionat între secolele al XV-lea şi al XVII-lea şi a fost numit în actele oraşului de multe ori „cel mic“ sau „celălalt“ aşezământ al oraşului. Prima sa menţionare scrisă o avem din anul 1430. Pe atunci era deja o instituţie funcţională şi se pare că a fost înfiinţat ca leprozerie.
          Din studiul publicat de doamna Rüsz-Fogarasi Enikő se conturează povestea unui aşezământ ospitalier mic, în care îşi găseau adăpost între două şi 10 persoane. Instituţia a avut propria avere, constând din case, construcţii gospodăreşti, pivniţe, brutării, pământuri agricole, vii şi livezi aflate pe teritoriul oraşului, în parte moştenite încă din secolul al XV-lea, altele dobândite în timp din donaţiile unor cetăţeni. O parte a cheltuielilor de funcţionare erau acoperite din diferitele „finanţări“ primite de la principii ţării, în general donaţii anuale de cuburi de sare pe care aşezământul le-a valorificat.
           Cărţile de socoteli ale aşezămintelor ospitaliere clujene, publicate în 2006 şi 2008, oferă cercetătorilor vieţii urbane din Transilvania, anterioare secolului al XVIII-lea, şansa de-a urmări informaţii detaliate despre aceleaşi instituţii pe perioade lungi, decenii şi chiar secole. Bazat pe aceste izvoare, volumul doamnei Rüsz-Fogarasi Enikő prezintă modul de administrare a averii aşezământului; mecanismele prin care era exercitată autoritatea oraşului asupra instituţiei; activitatea administratorilor care aveau ca sarcină gospodărirea averii instituţiei obşteşti cu obligaţia prezentării unor dări de seamă în faţa autorităţilor orăşeneşti; dar şi aspecte ale vieţii cotidiene a celor adăpostiţi în aşezământ. Sunt urmărite activităţile administratorilor, munca lor cotidiană de întreţinere a bunurilor instituţiei, de la încasarea donaţiilor, cultivarea viilor, facerea pâinilor şi până la cumpărarea de încălţăminte la câte o persoană adăpostită în aşezământ sau comandarea giulgiului mortuar pentru cei decedaţi. Cartea este o sinteză coerentă şi interesantă, bazată pe studierea amănunţită a unui volum impresionant de izvoare istorice.


Instituţia juzilor divizori

          Bibliografia referitoare la istoria oraşului Cluj a fost îmbogăţită prin publicarea volumului intitulat A kolozsvári osztóbírói intézmény és a kibocsátott osztálylevelek [Instituţia juzilor divizori de la Cluj şi documentele divizionare emise] (izvoare publicate, studiu introductiv şi note de Kovács Kiss Gyöngy, Cluj-Napoca: Editura Komp-Press, 2012). Volumul conţine procese-verbale de succesiune emise la Cluj între anii 1603 şi 1733. Documentele, care conţin liste minuţios redactate ale bunurilor rămase în urma defuncţilor, reprezintă izvoare valoroase pentru studierea societăţii urbane clujene din secolul al XVII-lea şi din prima parte a secolului al XVIII-lea.
          Instituţia juzilor divizori s-a format ca urmare a grijei autorităţilor orăşeneşti faţă de reglementarea succesiunilor. Nu a fost specifică doar Clujului, ci, în general, comunităţilor urbane din Europa Centrală. Preocuparea autorităţilor faţă de problemele de succesiune ale cetăţenilor a fost alimentată de două motive: pe de o parte autorităţile încercau să restrângă numărul proceselor legate de moşteniri, pe de altă parte, doreau să se asigure că averile cetăţenilor vor rămâne în cadrul comunităţii.
          Într-o comunitate urbană, cetăţenii aveau drepturi egale şi toţi contribuiau la susţinerea urbei. În cazul în care membri ai nobilimii sau clerului ar fi ajuns să deţină proprietăţi imobile pe teritoriul oraşului, ar fi putut solicita recunoaşterea privilegiilor lor pentru acele proprietăţi, drept urmare nu ar fi contribuit la eforturile comune. Cu astfel de inegalităţi interioare, comunitatea urbană ar fi avut de suferit. Încă din anul 1537, magistratul orăşenesc din Cluj a interzis deţinerea de bunuri imobile aflate pe teritoriul oraşului de către nobili, preoţi şi mănăstiri, şi, implicit, a interzis cetăţenilor vânzarea de bunuri imobile către persoane aparţinând stărilor amintite mai înainte. În cazul în care un cetăţean al urbei se căsătorea cu un nobil, pierdea definitiv moştenirea sa imobilă aflată pe teritoriul oraşului şi era despăgubit doar cu bunuri mobile.
          Pe scurt, în cazul decesului unui cetăţean al urbei, tot ce a rămas moştenire după el (sau ea) a fost inventariat, evaluat din punct de vedere valoric şi a fost împărţit de o „comisie“ formată din cetăţeni respectaţi şi pricepuţi ai urbei, aleşi din rândul cetăţenilor. Ei erau juzii divizori.
           Cea mai veche lege care reglementa atribuirea moştenirilor în Cluj a fost redactată în anul 1603. Înainte de legea scrisă, împărţirea moştenirilor s-a făcut în conformitate cu o rânduială urmată din vechime, care îşi avea originea în tradiţia juridică săsească. 
          Volumul de izvoare cu procesele-verbale ale juzilor divizori este un instrument de lucru deosebit de valoros pentru cei care se ocupă de istoria oraşului Cluj şi, în general, de istoria civilizaţiei urbane din Transilvania. Textele publicate conţin informaţii cu privire la averile unor cetăţeni ai urbei şi la soluţiile juridice legate de diferite cazuri de împărţiri ale moştenirilor. În altă ordine de idei, inventarele de succesiune reprezintă o bogată sursă de informaţii pentru cercetători cu privire la toponimia împrejurimilor Clujului, respectiv la viaţa cotidiană din oraşul secolelor al XVII-lea şi al XVIII-lea. Inventarele conţin liste detaliate referitoare la diferite obiecte existente în gospodării, de la bijuterii, obiecte de mobilier, haine, scule, cărţi şi până la vesela din bucătării. Datorită faptului că rareori s-au păstrat obiecte de uz cotidian din epoca amintită, se poate spune că aceste liste sunt printre foarte puţinele izvoare care permit reconstituirea traiului cotidian.

 

Lukács József

Vechi instituţii ale Clujului.

» anul XXIV, 2013, nr. 6 (277)