Două cărţi despre Cioran

Marta Petreu

„...vous m’avez violée avec beaucoup de délicatesse“

          Tot răsfoind cărţi de sau despre Cioran apărute în ultimii ani, m-am oprit îndelung la un impunător volum publicat în Franţa: Cioran et ses contemporains, sous la direction de Yun Sun Limet, Pierre-Emmanuel Dauzat, essais, Paris: Pierre-Guillaume de Roux, 2011. Volumul cuprinde, aşa cum anunţă foaia de titlu, eseuri, multe dintre ele interesante – de pildă, acelea ale lui Constantin Zaharia, Jacques Le Rider, Verena von der Heyden-Rynsch, Édouard Roditi ş.a. –, dar şi alt gen de texte, adică interviuri sau documente (scrisori). Într-o secţiune a cărţii intitulată „Benjamin Fondane“, am descoperit texte pe care le-am publicat noi, în anii trecuţi, în revista Apostrof, de exemplu un interviu realizat de un atunci tînăr intelectual american, Leonard Schwartz, cu Cioran, pe tema lui Fondane; obţinusem acest interviu de la autor, prin intermediul lui Norman Manea, îl publicasem frumos, în numărul 11 din 1998 (nr. 102, p. 18-21), într-un „Dosar Apostrof“, îl văzusem apoi republicat în „Caietele Fondane“, iar acum l-am regăsit în Cioran et ses contemporains, publicat fără altă menţiune decît aceea că a fost tradus din engleză – şi am zîmbit. La fel, am găsit două texte, familiare, ale lui Michael Finkienthal şi Leon Volovici, acestea însoţite însă de menţiunea că au apărut întîi în revista Apostrof.
          Interesant mi s-a părut un interviu pe care Simone Boué i l-a acordat unei jurnaliste italiene, Tiziana Mian; interviul este publicat – semnificativ pentru felul cum se prezintă din punct de vedere filologic întreg volumul – nedatat, dar este databil de către cititor după detaliul că Simone Boué lucrează la transcrierea Caietelor lui Cioran, deci aparţine perioadei 1995-1997; apoi, o scrisoare a extraordinarei companioane a lui Cioran către jurnalista italiană, în care îi mulţumeşte foarte cioranian pentru apariţia interviului – un interviu este întotdeauna un viol, spune Simone, „Mais je dois dire, que si vous m’avez violée, vous m’avez violée avec beaucoup de délicatesse“ – datează precis interviul: vara anului 1996.
          Hazul cărţii se află însă în altă parte, şi anume într-un interviu, de asemenea nedatat, cu Imre Tóth, realizat de Laurent Moutot, despre Cioran. Un autor român de stînga comunistă, pe care îl ştiam cu Ahile (1969). Aşa cum Bela Vago vorbeşte, în volumul Theodor Lavi în corespondenţă (editori Mihaela Gligor şi Miriam Caloianu, Cluj: Presa Universitară Clujeană, 2012), despre Eliade ca despre un bandit („Churchill a aflat despre cazul lui Eliade şi altor trei sau patru bandiţi români“), şi Imre Tóth, purtat de un irepresibil elan, vorbeşte despre extrema dreaptă românească şi despre România în termeni proprii anchetatorilor din anii terorii staliniste. Întrebat de interlocutoarea sa „în ce circumstanţe l-aţi întîlnit pe Cioran?“, Imre Tóth intră direct în ignoratio elenchi şi răspunde: „Il faudrait partir de ce grand trio de l’intelligentsia de la droite roumaine: Eliade, Cioran, Nae Ionescu. E. Cioran a, durant sa jeunesse, fait partie de la Garde de fer de Corneliu Zelea Codreanu“. Ignoratio elenchi, adică ocolirea chestiunii în discuţie, începe de la primul rînd al răspunsului său, căci el vorbeşte despre altceva decît a fost întrebat; iar ignoranţa sa, de la al doilea rînd al răspunsului, cînd, vrînd să indice „marele trio“ al dreptei extreme, pune căruţa înaintea cailor, adică pe discipolii Eliade şi Cioran înaintea profesorului lor. Pe deasupra, marele trio al dreptei româneşti, dacă a existat aşa ceva, n-ar avea cum să-l lase pe dinafară, pe lîngă Nae Ionescu, pe Crainic... În ce priveşte apartenenţa lui Cioran la Garda de Fier – aceasta este o afirmaţie pur şi simplu greşită: Cioran n-a aparţinut, stricto sensu, Gărzii – el a fost doar un publicist care a combinat în articolele şi cartea lui ideologia legionară cu aceea comunistă... Răspunsul lui Imre Tóth continuă printr-un portret cît se poate de inexact al lui Nae Ionescu, apoi cu enormităţi de felul: „Cioran – tout comme Eugène Ionesco, le méprisait, le détestait [pe Nae Ionescu]. Pour lui, Nae Ionescu incarnait la malédiction de la culture et du destin roumains“. În afirmaţiile lui Imre Tóth nimic nu este corect, nici măcar anul Rebeliunii Legionare – 1940, după el. Ignorant şi doritor să vorbească de „bine“ despre Cioran, Imre Tóth face pur şi simplu afirmaţii eronate. Foarte interesant este şi sentimentul lui pregnant antiromânesc: el nu pridideşte să vorbească batjocoritor despre România şi români, care, spune el, se pretind a fi buni, miloşi etc., dar nu sînt, se pretind „Roumains“, dar nu sînt decît „latins“, neavînd nimic de-a face cu Roma propriu-zisă etc. Intervievatul se dă drept prieten al lui Cioran, legat de acesta cu „o prietenie profundă, durabilă“. Se poate. Dar interviul acesta nu dovedeşte decît faptul că el n-are habar nici despre Cioran, nici despre Eliade, nici despre dreapta românească, nici despre România – decît atîta cît a învăţat probabil la învăţămîntul politic din anii stalinişti, din postura de fost activist de partid. Aşa că este fidel clişeelor comuniste şi, fatalmente, ignoranţei sale. M-am mirat că un interviu de un asemenea nivel poate fi publicat alături de studii făcute cu toată seriozitatea.

*
„a fost văzut îmbrăcat în cămaşă verde“

          Cioran. Sugestii pentru o biografie imposibilă se numeşte cartea Ilinei Gregori apărută în 2012 la Editura Humanitas. Volumul debutează oblic, prin referiri la un roman (al lui Bruno de Cessole) în care Cioran apare ca personaj, şi continuă printr-o suită de interogaţii, cam forţate, privitoare la destinul filosofului, de genul: „S-ar mai fi îndrăgostit Cioran la şaptezeci de ani dacă ar fi bănuit că femeia adorată îi aduna scrisorile «nebuneşti» în vederea publicării...“; „m-am întrebat de multe ori, fără să vreau, cu o angoasă sumbră, dacă nu el, păcatul, a omorît-o pe Simone Boué“ – „păcatul“ fiind faptul că i-a editat Caietele, care nu erau destinate de autor publicării. Una dintre premisele de la care pleacă eseista, nu cu totul lipsită de întemeiere, este că în cazul lui Cioran exegeza a glisat în ultima vreme de la opera lui Cioran pe viaţa acestuia – pretext ce-i permite să enunţe apodictic că „Dezacordul între «viaţă» şi «operă» este în cazul lui Cioran atît de scandalos, s-ar spune, încît nici unul dintre adepţii filozofiei lui nu-i poate scrie biografia: chestiunea «imposturii» îl paralizează“, impostura lui Cioran constînd exact în faptul că nu s-a sinucis – ba a şi trăit mult. Felul cum pune eseista problema sinuciderii lui Cioran dovedeşte de fapt că nu a înţeles ce a scris şi declarat acesta. Recunosc că pe mine o afirmaţie ca „Pentru autorul unei biografii «normale», un sfîrşit ca al lui Cioran poate constitui o dificultate insurmontabilă“ mă stupefiază. Asemenea afirmaţii radicale ne permit să observăm că volumul Ilinei Gregori nu este lipsit de un elan absolutist, adolescentin, bazat fiind pe o lectură pe sărite şi literală a operei lui Cioran. În mod firesc, nu există contraargumente la o asemenea interpretare – căci ar ieşi nu o cronică de carte, ci o altă carte, polemică...
          Mă voi ocupa numai de paginile senzaţionale despre relaţia lui Cioran cu legionarismul şi cu Zelea Codreanu, pagini atît de eronate, încît presupun că au fost scrise în anii 1980, cînd încă nu ieşiseră la suprafaţă nici documentele care permit reconstuirea traseului lui Cioran în toamna anului 1940, nici studiile, nu puţine, despre acest episod din viaţa tînărului autor. Astfel, Ilina Gregori presupune – nu ştim pe ce alt temei decît ignoranţa – că Emil Cioran s-ar fi aflat, în septembrie 1940, în România, şi ar fi defilat, în 6 octombrie 1940, în uniformă verde, în Bucureşti:

el părăseşte Parisul ocupat cu puţin înainte de germani (în iunie 1940) şi se întoarce precipitat la Bucureşti, imediat după abdicarea regelui (6 septembrie) şi instalarea la putere a generalului Ion Antonescu în alianţă cu Legiunea condusă de Horia Sima. Poate că s-a alăturat mulţimii care sărbătorea pe străzile capitalei proclamarea „Statului naţional-legionar“ (14 septembrie). A fost văzut, îmbrăcat în cămaşă verde, la manifestaţia din 6 octombrie, serbînd o lună de la abdicarea lui Carol. (p. 92-93)

Să le luăm pe rînd. În primul rînd, sînt de acord cu autoarea că Emil Cioran se afla, la 14 iunie 1940, în Franţa. Dar, de unde scoate dna Gregori cum că Cioran s-a întors „precipitat“ la Bucureşti imediat după abdicarea şi fuga lui Carol al II-lea? Mister.
          Dimpotrivă, se ştie că el era atunci în Franţa, la Paris, de unde, de pildă în 24 octombrie 1940, scria scrisori către cei
de-acasă. Revista Glasul strămoşesc din Sibiu îl invita, la 14 noiembrie 1940, printr-o chemare tipărită în paginile ei, să colaboreze. Ca să nu mai spun că despre prezenţa lui Cioran la Paris în septembrie 1940 depun mărturie (una furioasă şi în intenţie compromiţătoare) chiar legionarii. Or, din moment ce s-a aflat la Paris măcar pînă în 24 octombrie, de fapt pînă la mijlocul lunii noiembrie, nu putea fi simultan şi în Bucureşti, nici în 14 septembrie, nici în 6 octombrie. Conform informaţiilor existente, în cartea mea, am datat întoarcerea lui Cioran în România în a doua jumătate a lunii noiembrie 1940; în ediţia Pléiade (2011), Nicolas Cavaillès, care a avut cîteva documente în plus, şi anume nişte declaraţii vamale, datează întoarcerea lui Cioran la sfîrşitul lunii noiembrie 1940. Cît despre Cioran „îmbrăcat în cămaşă verde“ – dacă a purtat vreodată, n-a putut-o purta la 6 octombrie 1940 la Bucureşti, căci el se afla atunci în Paris, şi nu cunoştea tehnica bilocaţiei. Cum volumul dnei Gregori este unul cu poze, m-am aşteptat ca pe lîngă fotografiile lui Zelea Codreanu (p. 91) şi a maimuţei (p. 216) să dau şi de presupusa fotografie a lui Cioran în cămaşă verde: există una care circulă pe internet, cu explicaţia că ar fi Cioran – dar nu e el, este o atribuire eronată, bazată pe neclaritatea imaginii; iar dna Ilina Gregori nu dă sursa informaţiei sale. Ca să nu mai spunem că bibliografia volumului este atît de ciudat făcută, încît trebuie să fii un geniu să te descurci în ea. (Cît despre trimiterea pe care o face la ediţia a doua a volumului meu, Un trecut deocheat..., 2004, eu vorbeam despre „o violenţă chiar şi pentru el [Cioran] neobişnuită“, iar nu despre „un acces de furie sinistră“, furia sinistră atribuită lui Cioran fiind o nuanţă care nu-mi aparţine.) 
          Cioran a avut destule păcate politice grele, el însuşi şi le-a recunoscut, în tot felul de forme şi circumstanţe, aşa că, dacă a-i face biografia este o acţiune „imposibilă“, măcar să nu-i facem o biografie odioasă inventînd episoade inexistente şi o garderobă pe care el n-a purtat-o. Decît, eventual, într-un roman. Cartea dnei Ilina Gregori promitea să fie un încîntător eseu, dar s-a blocat în false probleme şi în episoade biografice inexistente. Păcat.  

 

Marta Petreu

Două cărţi despre Cioran

» anul XXIV, 2013, nr. 6 (277)