Literatura ca viaţă, viaţa ca literatură


Adriana Teodorescu

          În cartea Irinei Petraş, Divagări (in)utile: Viaţă şi literatură (Cluj-Napoca: Editura Eikon, 2012, 300 p.) există două niveluri ale divagării – termen pe care Irina Petraş îl împrumută de la Bacovia: o divagare de conţinut – lucrurile ce urmează a fi spuse sunt puse sub semnul unei relative neseriozităţi (care, se va dovedi ulterior, este o dimensiune a spiritului ludic propriu autoarei), respectiv o divagare formală, ce se referă la alcătuirea eclectică a cărţii – eseuri, bucăţi de critică literară, răspunsuri la anchete ale unor reviste de cultură, perspective proprii asupra unor aspecte socioculturale, interviuri etc. Dincolo de nuanţe, divagarea conţine, indubitabil, şi sensul de schimbare (ca îndepărtare de la o normă, de la o direcţie fixată drept corectă). Dar este vorba despre o schimbare inocentă, adică doar constatată şi canalizată conştient pe panta inutilului şi/sau a jocului (deşi spiritul ludic este, după cum îl defineşte autoarea: „îndrăzneala de a pune sub semnul întrebării locurile comune ale absolutului“), sau, dimpotrivă, o mult mai subtilă dorinţă de schimbare a ceea ce există sau, şi mai important, a reflectării asupra a ceea ce există? Nu întâmplător, poate, inutilitatea este pusă în paranteză încă din titlu. Paradoxalul şi tensionarea conceptuală realizată prin atitudini care pot părea contrare – de reînvestire cu actualitate a urmei deopotrivă personale şi literare într-un context al revizuirilor literare şi de viaţă, iar de cealaltă parte, de declarare a inutilităţii acestei reînvestiri – sunt numai de suprafaţă. Altfel, armonizarea în logica po(i)etică a cărţii Irinei Petraş există, fiind vorba despre o logică a rupturii integrate, a fisurării conştientizate şi funcţional artistice: „Pariind pe provizoriu, pe fragment, pe nuanţă, dezîncântată şi exuberantă deopotrivă, nu mă simt străină în ori exclusă din vremurile de azi, dar nici nu-mi pierd ochiul critic şi îngăduinţa. Şi nu uit nicio clipă că sunt muritoare, de unde şi o oarecare indiferenţă la/distanţă faţă de ‘evenimente’ şi atitudini care ţin efemera pagină întâi“. Fragmentul devine unitatea organizaţională a cărţii, dar dincolo de el există o forţă coagulantă care este forţa revizuirii şi care aglutinează fragmentele într-o totalitate de fragmente (ca într-o pictură a lui Picasso, unde obiectul se expune privirii printr-o codare pluriperspectivală: „Mă tem că suntem făcuţi din cioburi şi ne stă bine aşa“).
          Ceea ce ţine laolaltă fragmentele, oferindu-le coerenţa unei cărţi omogene şi extrem de plăcute la lectură, este nu doar o strategie de compoziţie – foarte buna îmbinare sintactică a fragmentelor care par, în ciuda a ceea ce le separă, să curgă unul din altul –, ci şi o coordonată ce ţine de o zonă meta şi transtextuală. Firul roşu al cărţii, de natură ontologică, este sentimentul constant (un sentiment trecut în text, bineînţeles) că fiinţa autorului este ameninţată cu moartea, mai precis, că este o Sein zum Tode, în terminologia heideggeriană. Teama de moarte este, pentru Irina Petraş, mediul prin care viaţa şi literatura se pot privi faţă în faţă, adresându-şi întrebări şi primind, oricât de incomplete, răspunsuri. Totodată, moartea este şi cea care contribuie la legi¬timarea literară şi ontologică a unor divagări cărora cititorii le vor stabili gradul de utilitate.
          Tema cărţii împreună cu subtemele sale: cititorul, scriitorul, criticul literar, producţia de carte şi procesul lecturii ocupă un loc foarte însemnat. Sintetizând, actul lecturii este înţeles într-o perspectivă gadameriană, de sporire a fiinţei. Pentru Irina Petraş, a fi cititor compensează condiţia umană caracterizată prin finitudine. Nu numai şi nu atât în sens cantitativ („dacă lumea reală e finită şi duce inevitabil spre moarte, lumea ficţională e altă lume, una care lasă întreagă libertatea alegerii, dar şi gândul fără limite“), cât mai ales în sensul re-asumării (pseudo)demiurgice a existenţei proprii, cu alte cuvinte al infuzării acesteia cu sens şi adevăr: „Am simţit totdeauna cititul ca mijloc de a reconstitui adevăratul plan al locului meu limitat. Lanţ de întredeschideri spre celelalte locuri ale mele, lăsate deoparte, în temporară uitare, de alegerea destinală a unui anume loc şi timp“. Apoi, literatura oferă şi un mijloc eficient de atenuare a fricii de moarte şi de hrănire a necesităţii de semnificaţii îmblânzite: „omul are doar soluţia ficţiunilor în lanţ care să-i furnizeze surogate de adevăruri liniştitoare“. Adevărul trebuie înţeles aici în sens postmodern, ca fiind relativ, slăbit (vezi Gianni Vattimo, Gândirea slabă), având nevoie de protecţie în chiar timpul în care furnizează, la rândul său, protecţie.
          Oricum, literatura nu este salvare de la moarte decât în măsura în care ea poate pune la dispoziţia fiinţei, a cititorului, o serie de mecanisme prin care acesta să poată să se deschidă către moarte în calitate de posibilitate a sa, să devină, iarăşi într-o viziune heideggeriană, autentic, căci literatura în general este o ars moriendi. Semn că, pentru autoare, a fi cititor înseamnă a urca o treaptă în plus în drumul către autenticitate este şi descrierea, uşor idealizantă, pe care o face cititorului: „cel-care-gândeşte-singur şi nu poate fi sclav nimănui, nu poate fi îngenuncheat şi nici manipulat. Nu încetează să se întrebe şi să-şi răspundă scotocind singur adevărurile din tezaurul omenirii“, dar parţial justificabilă prin acea precizare care precedă acest portret: pentru mine. Cititorul este stadiul prim, necesar, de dezvoltare a altor roluri ce gravitează în jurul unui principiu al cărţii: criticul şi scriitorul. Irina Petraş nu se limitează la a numi criticul un tip de cititor special, ci îl aşază la intersecţia dintre cititor şi scriitor (totodată, actul de a scrie, de a crea este şi el văzut ca fiind cauzat de condiţia umană, aceea de a fi muritor). A fi cititor e o condiţie obligatorie, iar a fi scriitor una auxiliară. Totuşi, statutul actual al criticului, suspiciunea cu care e privit sunt explicate de autoare şi din perspective sociale: fiindcă sunt tot mai mulţi scriitori şi tot mai puţini cititori, rolul criticului devine dificil. Personalizarea cronicii literare, necesitatea justificativă a gestului şi opţiunilor critice sunt explicabile, consideră Irina Petraş, prin prisma acestei necesităţi de re-vrăjire a cititorului a cărui calitate de a fi cititor este continuu compromisă.
          Moartea este adeseori o temă de reflecţie în această carte, şi fără corelarea ei cu lumea scriiturii şi a lecturii. Autoarea reia o sintagmă-concept, ştiinţa morţii, de inspiraţie eminesciană, pe care o utilizează frecvent şi în alte cărţi ale sale, nuanţând-o teoretic şi exemplificând-o prin ocurenţele sale literare. Dincolo de o ştiinţă a morţii în general, Divagări (in)utile ne dezvăluie o ştiinţă a morţii profund, tulburător, particulară. Aceea a Irinei Petraş. Există doi mari vectori pe care această ştiinţă personală a morţii se concentrează: cel artistic şi cel personal. Moartea celorlalţi, a celor semnificativi, creează, într-adevăr, absenţă, dar carenţa existenţială este compensată (nu în sensul de facilitare, de uşurare, însă) de creşterea gradului de responsabilitate pentru urma lor (frecvenţa motivului urmei şi forţa sa semantică ne determină să spunem că, în ciuda diversităţii tipurilor de texte prezente în carte, se poate vorbi despre o adevărată poetică a urmei).
          Portretul autoarei, un portret care se degajă în urma lecturii acestei cărţi şi care pluteşte deasupra acesteia, simultan prietenos şi impunător, se explică prin prezenţa numeroaselor autocaracterizări (unele clare, directe, cu rezonanţe aforistice, ca de pildă: „Sunt dintre cei care ştiu să accepte fără resemnare ceea ce nu pot schimba şi care fac entuziast tot ce le stă în putinţă pentru a schimba ce se poate schimba“), în calitatea sa de cititor (cu ritualuri proprii de lectură, cu spaţii privilegiate, neaservit modelor), de critic literar, de observator al societăţii (refuzul de a împărţi lumea şi oamenii în alb şi negru, apetitul pentru nuanţe, interogarea viziunii actuale asupra comunismului românesc, revolta împotriva dispreţului ca mod de relaţionare interumană), de femeie (contestatară a unei naturi înnăscute a genurilor, dar şi a justificării apriorice a oricărui tip de militantism feminist, observă că femeile şi bărbaţii se aseamănă unul altuia mai mult decât diferă), de fiinţă supusă morţii şi bolii (autoportretul de hipoacuzic transcende graniţele personale şi devine o punere în chestiune a sensului ontologic, dar şi ontic, social, al utilizării cuvintelor în cadrul relaţiilor dintre oameni şi a degradării lui în hărmălaie), dar şi prin capacitatea de a-şi imprima chipul în orice text pe care îl scrie. Caracteristica majoră a acestui portret, cumulând şi trăsătura familiarităţii prietenoase şi pe cea a majestăţii care vine din erudiţie şi inteligenţă, este tinereţea. O tinereţe care vine pe filiera înţelepciunii – nu înţelepciunea searbădă şi reconfortantă a locurilor comune, a bunului-simţ înţeles ca modalitate de a te apropia de lume fără riscul de a deranja sensurile ei deja constituite, ci a înţelepciunii care şi-a însuşit lecţia muririi şi nu se teme, în consecinţă, să se joace, să caute căi alternative de abordare a realităţii, divagări, căi fără garanţia utilităţii. Necredinciosul autor Irina Petraş („Tocmai pentru că nu sunt credincioasă, mi se pare al naibii de misterioasă lumea. Nerezolvată. Îmi las mintea deschisă şi nu-mi numesc ignoranţa şi spaimele Dumnezeu“), adeseori graţios-nefeminin („Creierul e lucrul la care ţin cel mai mult“), reticent în faţa infiniturilor mari şi a imortalităţilor definitive, practicând însă o filosofie existenţială a urmei („încerc să mă situez într-o civilizaţie a urmei“) şi postulând fără frică degradarea în timp a acesteia, creează un efect puternic asupra cititorului, oferindu-i mai mult decât o carte a recuperărilor literare, un personaj cultural. Memorabil.

 

Adriana Teodorescu

Literatura ca viaţă, viaţa ca literatură

» anul XXIV, 2013, nr. 6 (277)