Amintiri răzleţe despre cerchişti


Zorina Regman

          Îi cunoşteam pe unii cerchişti din Cluj, abia la Bucureşti, sosiţi aici cam în acelaşi timp, prin anii 1953-1955, am intrat în cercul lor de prieteni şi i-am cunoscut mai bine prin soţul meu, Cornel Regman. Acum, retrospectiv, parcă îi cunosc şi înţeleg şi mai bine, fiindcă s-au adunat atâtea amintiri în cei peste 60 de ani de convieţuire.
          Cornel îmi zicea că Cercul Literar a existat doar la Sibiu în epoca Cenaclului, a revistei Cercul Literar, a Manifestului, apoi a rămas prietenia, preţuirea reciprocă.
          Negoiţescu, trăind singur, ne aduna pe ceilalţi la mici festine fie la Doinaş şi Irinel, fie la noi ori la Dominic Stanca şi Sorana, la Ovidiu Constantinescu, la Nicu Balotă şi Bianca, la Ioachim şi Madeleine. Ne bucuram tare să ne revedem la ocazii precum zile de naştere, sărbători sau la descinderea în Bucureşti a lui Puiu Cotruş, Gary Sîrbu, Eta Boeriu cu soţul ei. Cornel, care avea pasiunea citirii zilnice a presei, extrăgea din ziare şi reviste citate cu care ne distra sau citea câteva din ultimele lui aforisme. Se râdea copios la citirea aberaţiilor din ziarele vremii. Doinaş şi Ioanichie ne aduceau veşti proaspete de la Uniunea Scriitorilor, comentam ştirile de la Europa Liberă, dar nu se făcea politică. Ne adunam în micul apartament de bloc al lui Irinel din Piaţa Unirii, deasupra magazinului Cocorul, la o cină pregătită cu talent gastronomic, improvizând cu ce se găsea pe atunci, de amfitrioană. Nu erau discuţii docte, nu citea niciunul din scrierile lui, nu vorbeau despre ei înşişi. Nici Cotruş, nici Nego, nici Sîrbu, nici Doinaş, Balotă nu vorbeau despre anii de temniţă, dar desigur, toţi  simţeau adânc, dramatic, istoria care îi nedreptăţea. Gândiţi-vă cât de tragică era condiţia lor, mai ales că, atât de dotaţi cum erau, atât de dornici de cultura occidentală, nu puteau avea acces la ea, nu puteau ieşi din ţară, să ia contact cu mişcarea de idei, cu presa, cu cărţile ce apăreau dincolo de cortina de fier, posibilitate pe care astăzi atâţia tineri dotaţi o pot avea oricând. Aproape toată existenţa lor au suferit din cauza acestei izolări teribile. Doar o bursă DAAD reuşea să-i mai scoată din ţară pe câteva săptămâni, o dată, de două ori în viaţă.
          După ieşirea la liman, după 1989, pe cei care mai trăiau i-a cuprins un avânt extraordinar, o bucurie intensă de a-şi publica şi de a-şi realiza cărţile. Păcat că dintre ei Gary Sîrbu murise, la fel şi Radu Stanca şi Eta Boeriu, iar Cornel a prins doar 10 ani de libertate şi Nego doar doi ani. Deşi bolnav, Negoiţescu spera să revină în ţară, să conducă o revistă literară, erau voci de scriitori care îl doreau la Viaţa românească, dar el avea azil politic în Germania şi trăia din puţinii bani primiţi de la statul german, or, la noi totul era nesigur.
          Dacă mai trăiau până azi, în urma deconspirărilor de la Securitate – de care primii s-ar fi bucurat ei –, ar fi putut să se apere de unele campanii de defăimare ale unor detractori, în cazul lui Doinaş fiind vorba de Adrian Păunescu, în special, care începuse campania.
          Umbra lăsată de aceste deconspirări net răuvoitoare, insuficient studiate, s-a lăsat voit asupra unora dintre ei. Încă din temniţele vechi, cele mai grele, siliţi să semneze şi să poarte un nume de cod, urmăriţi şi după ieşirea din închisori, ei erau permanent supravegheaţi, li se cereau informaţii despre prieteni şi colegi. În revista Viaţa românească, prin grija fiului meu Ştefăniţă Regman, a apărut, în numărul 1-2 din 2013, „Dosarul Cornel Regman şi «lucrătorii» lui“. În notele de caracterizare (din anii 1959, 1960, 1962, 1964, 1965, 1966), între anii 1959 şi 1966 se poate constata ce conţineau aceste caracterizări informative în care, culmea!, de fapt urmăritul, Regman, era lăudat de informatori, adică de Doinaş, Negoiţescu, Potra, ba uneori, de exemplu Negoiţescu, îi criticau, îi demascau pe unii profitori politruci.
          Trebuie să ne întrebăm dacă aceşti câţiva cerchişti, printre care şi N. Balotă, au făcut rău cuiva, au beneficiat de onorurile, slujbele importante, au fost răsplătiţi de regim sau era doar pedeapsa nedreaptă care prelungea închisoarea pentru a-i ţine sub supraveghere permanentă pe scriitorii cei mai înzestraţi ai timpului.
          În ultimii ani, Cercul Literar începe tot mai mult să iasă la lumină, să fie cunoscut de un public mai larg, de publicul universitar, prin cărţi, reviste, doctorate atent elaborate.
          Cred că aş putea reproduce cuvintele cu care Negoiţescu încheia horoscoapele unora dintre cerchişti la începutul carierei lor. „Timpul lucrează în favoarea lui“ – adică acum „a lor“.

Cuvânt ţinut la „Cafeneaua critică“ închinată Cercului Literar – 70 ani de la Manifest

 

Zorina Regman

Amintiri răzleţe despre cerchişti

» anul XXIV, 2013, nr. 6 (277)