Intermezzo


Vasile Igna

          „Fără confesiune nu poate exista absolvire, spuse unchiu’ Nuţu. Am înţeles acest lucru, întâia oară, în timpul spovedaniilor din confesionalul de la Propaganda Fide şi, mult mai târziu, în momentele de graţie pe care le generau rugăciunile mele în vacarmul dormitoarelor comune de la Sighet sau Baia-Sprie. Mai apoi, spre sfârşit, când nu ştiam, de fapt, că puşcăria va lua sfârşit, mi-a fost foarte greu să înţeleg ce a fost mai greu de suportat: umilinţele, bătăile, înjurăturile, ofensele zilnice sau vederea celor care abjuraseră, renunţaseră la convingerile pentru care intraseră acolo, spre a îmbrăţişa noile idealuri, cele propagate în timpul aşa-numitei reeducări de la Aiud? Ce era mai condamnabil: renunţarea sau convertirea? Crainic, Caraion, Pandrea sau Ţuţea erau ei mai împăcaţi sufleteşte mărturisind şi recunoscându-şi greşelile trecute şi angajându-se pe drumul pe care li-l arătaseră educatorii?
          Sigur, în ceea ce mă priveşte, era mai uşor să rezist, deoarece stăpânul pe care mi-l alesesem nu făcea parte dintre pământeni. Prin urmare, nu puteam trăda o credinţă (chiar dacă, fie vorba între noi, aceasta s-ar fi putut dovedi cândva că a fost o iluzie!) pentru o idee. Deşi, oricât ar părea de ciudat, nu unei idei slujiseră ei, ci unui stăpân pământean, egal sau chiar inferior lor în defecte şi calităţi. Iar acum nu făceau decât să schimbe un stăpân cu altul. Nu ştiu dacă schimbarea era sau nu sinceră, dar râvna cu care încercau, ei şi alţii ca ei, să ne convingă că acesta e drumul pe care trebuie să-l urmăm îmi ridicase multe semne de întrebare. Nu-i judec, crede-mă, încerc să înţeleg eu însumi! Deşi istoria demonstrează fără echivoc că mulţi dintre cei care astăzi sunt deţinuţi politici sau au fost judecaţi pentru delicte de opinie vor fi conducătorii de mâine… E întotdeauna foarte periculos să deţii, în exclusivitate, un adevăr sau o credinţă. Adică, să crezi că doar tu ai dreptate ori că doar Dumnezeul tău e bun şi drept. Deoarece, dragul meu, e greu să ai certitudini şi mult mai uşor să ai intuiţii. Lasă-te condus de intuiţii; plecând de la ele, ajungi uşor la bănuieli şi ipoteze. Iar de aici până la credinţă nu e decât un pas.“

          Eram sosit de puţină vreme în Luxembourg. În seara aceea, mă întorsesem de vreo oră la reşedinţă, obosit după câteva runde de discuţii cu nişte personaje nu foarte agreabile şi mă aşezasem, cum făceam de fiecare dată când mă aflam într-o asemenea stare, în faţa clavecinului. Simpla atingere a clapelor şi efortul făcut spre a-mi reaminti o partitură pe care o mai cântasem de sute de ori mă făceau să uit brusc toate întâmplările zilei. Atacasem deja primele fraze dintr-o sonată de Mozart când sună telefonul. Un sunet lung, enervant, sâcâitor. Putea fi un telefon din ţară, aşa că nu mi-am permis să nu răspund.
          De la celălalt capăt al firului, o voce de femeie mă întrebă, fără nicio introducere şi cu cel mai firesc ton cu putinţă: „Ce mai faci, Iacob dragă?“. Deşi vorbisem foarte rar la telefon, am recunoscut-o imediat pe doamna Lya, căci nimeni în afară de ea nu mai modula în felul acesta ultimele două cuvinte. Niciuna dintre femeile pe care le am cunoscut nu au reuşit, spunând „Iacob dragă“ (şi niciodată „dragă Iacob“), să-mi transmită o asemenea emoţie câtă cuprindea rostirea aproape legată a lui Iacob şi dragă, tremurul abia sesizabil al vocii şi vibraţia de violoncel a r-ului când tonul se înălţa, spre final, spre a se transforma într-o aproape dulce interogaţie.
          „Te găsesc oriunde ai fi“, spuse doamna Lya, pe care nu o mai văzusem de aproape doi ani şi căreia nu-i comunicasem numirea mea la Luxembourg. „Pentru dumneavoastră nimic nu e greu“, am răspuns, încercând să dau discuţiei noastre o notă de glumă, care, de altfel, o prindea foarte bine pe interlocutoarea mea. „Suporţi să ţi se facă o vizită, săptămâna viitoare?“ „Da, am răspuns, mi-ar face plăcere, voi fi aici. Să-mi spuneţi când şi cu ce sosiţi, să trimit o maşină să vă ia.“ „Sosesc joi după-amiază, dar nu-i nevoie să mă aşteptaţi, cunosc bine oraşul. Aş vrea să ne vedem la hotelul Grand Ducal, lângă parcul Patrusse, la ora şase.“
          Am acceptat şi, cu puţin înainte de şase, aşteptam pe un fotoliu din holul hotelului. Puţin după aceea, a coborât şi doamna Lya. Era însoţită de o doamnă cu o înfăţişare între două vârste, îmbrăcată într-un deux-pièces de culoare vişinie. Sveltă, de o înălţime potrivită, cu un păr blond, bogat, ondulat natural şi cu nişte ochi de un albastru-închis, aproape mov, doamna a înclinat uşor din cap, fără să spună niciun cuvânt. „Ea e Myriam, sora ta, spuse simplu doamna Lya.“ O frază rostită aproape neutru, fără o intonaţie specială, sub care se descifra însă o emoţie greu de stăpânit.
          M-am apropiat, i-am întins mâna, ea a făcut la fel; eu m-am aplecat şi i-am sărutat-o ca unei vechi cunoştinţe pe care nu o văzusem de mult. „Să fi fost în locul tău, eu te-aş fi luat în braţe şi te-aş fi strâns la piept…“ spuse Myriam într-o română foarte corectă, în care abia se putea sesiza un uşor accent străin. „Este exact ceea ce voi face şi eu!“, am spus imediat şi, fără nicio ezitare, m-am apropiat, am luat-o în braţe, am ridicat-o puţin în aer şi am început să mă învârt cu ea, cum aş fi făcut cu un copil. Ea se lăsă în voia braţelor mele, apoi îşi coborî uşor picioarele până ajunse din nou pământul, îşi aranjă coafura şi, cu aceeaşi voce cu care rostise şi fraza anterioară, spuse: „Da’ ştiu că eşti puternic! Mă întreb cum ne-am fi jucat când eram mici…“ „Nu-ţi aminteşti, am întrebat, ai uitat?“
          Myriam era mai mare cu doi ani decât mine, ar fi trebuit să ţină minte, stătuse câteva luni în casa noastră de la Aiud, după ce trecuse graniţa în România, ne jucaserăm împreună, alergaserăm prin grădină, făcuserăm tot felul de năzdrăvănii. „Nu-mi amintesc nimic. Tot ce ştiu, ştiu de la mama; amintiri recente.“
          Ne-am aşezat la o masă, într-un colţ mai ferit al restaurantului.
         „Am ţinut să vă reîntâlniţi şi să vă re-cunoaşteţi; poate veţi mai avea nevoie unul de altul.“
         Am rămas la restaurant până aproape de unsprezece. Doamna Lya era într-o vervă extraordinară, se vedea în toată fiinţa ei că aşteptase de mult şi-şi dorise enorm această întâlnire. „Cât a trăit Erwin şi tatăl tău, nu m-aş fi gândit niciodată să intermediez o asemenea întâlnire. Ciudat e doar că nu am avut niciodată sentimentul că am păcătuit faţă de ei; nu, dimpotrivă, mă simţeam liberă şi faţă de unul, şi faţă de celălalt, dezlegată de poveri sufleteşti şi cu gândul mereu înainte. Îmi impusesem să nu mă gândesc la trecut, unde luminile erau palide şi puţine. Singura care strălucea era a tatălui tău, dar ea era prea departe, într-o altă galaxie, într-un cer ce nu-mi era accesibil. Din ce-mi venea împăcarea? Din convingerea că nu trişasem faţă de niciunul? Dintr-o înţelegere particulară a vinovăţiei, în care intrau, deopotrivă, un partaj echilibrat între părţile implicate şi un rol important acordat hazardului? Sau, mai degrabă, dintr-un laissez-faire de care nu eram pe deplin conştientă şi, care, cu timpul, s-a transformat într-o obişnuinţă perfect asumată?
          Să fi fost moartea celor doi bărbaţi resortul care a declanşat nevoia de mărturisire, ori imperioasa nevoie de mărturisire să fi atras dispariţia lor…? Nu v-aţi pus niciodată întrebarea dacă o taină nemărturisită nu generează doar drama celui ce o poartă, ci şi pe cea a celor ce o suportă fără a fi în cunoştinţă de cauză? M-am gândit deseori (dar asta doar începând cu vreo zece ani în urmă, când cei doi încă trăiau) dacă nu era prea periculos să amân întâlnirea voastră pentru un timp nedefinit, când, speram eu, vor fi împlinite toate condiţiile pe care le consideram obligatorii. Căci eram conştientă că timpul presează. În definitiv, oricui, nu doar părinţilor voştri, li se putea oricând întâmpla ceva iremediabil: mie, lui Myriam, ţie. Mă gândeam îndeosebi la tine, Iacob, care, până acum câţiva ani, erai sechestrat în propria-ţi ţară, deşi călătoriile tale la congrese ar fi putut fi ocazii bune spre a te fi întâlnit.“
          „Dar de unde ştiaţi ce se întâmplă cu noi? Noi eram în România, iar dumneavoastră în afara ei“, am întrebat cu o uşoară iritare în voce, pe care am regretat-o imediat.
          „Ştiam totul, Iacob dragă, sau, cum obişnuia să spună tatăl tău, totul şi încă ceva pe deasupra. Prin anii optzeci am fost de două ori în ţară, am călătorit atunci şi la Cluj, şi la Bucureşti. Am încercat să-l văd şi pe tatăl tău, dar n-am reuşit. Pe tine n-am căutat să te întâlnesc, erai în plină glorie ştiinţifică şi universitară, nu voiam să-ţi pun în pericol ascensiunea. Dar am întâlnit atunci şi la Cluj, şi la Bucureşti persoane care vă cunoşteau pe amândoi şi pe care le-am rugat să mă ţină la curent cu viaţa voastră. Periodic primeam de la ele lungi scrisori despre cunoştinţele comune, familia voastră ocupând, de fiecare dată, locul privilegiat. Aşa am aflat despre moartea mamei tale, despre boala tatălui tău, ele m-au ţinut la curent cu succesele tale. Ce însemna cu adevărat viaţa voastră, dincolo de relatările pe care le primeam eu, doar voi mi-aţi fi putut spune. Doar că voi nu eraţi pentru mine nişte fiinţe reale, ci nişte eroi de poveste, fără chip sau, mai bine zis, cu un chip pe care îl remodelasem eu din iluzii, amintiri şi dorinţe.“
          La plecarea de la restaurant, le-am propus să ne reîntâlnim mâine la mine, la masă şi, dacă nu le deranjează, să părăsească hotelul şi să se mute la reşedinţă. Au acceptat imediat, cu o bucurie nedisimulată, de parcă aşteptau de mult această invitaţie.
          Ceea ce s-a întâmplat şi am trăit în următoarele trei zile, cât a mai durat şederea lor în oraş, are, în momentul în care mi le reamintesc, din ce în ce mai mult înfăţişarea unui vis. Plimbările lungi prin oraş, întrerupte doar pentru a ne aşeza la masa dintr-o cafenea sau un bistro, poveştile despre copilăria lui Myriam, amintiri din Cluj şi amintiri din ceea ce doamna Lya considera a fi „exilul ei în Palestina, America şi Elveţia“, întâmplări cu cei doi copii ai lui Myriam şi nu puţine întrebări despre situaţia actuală din România se înlănţuiau într-un flux continuu, întrerupt doar de scurte şi nebuloase reverii, în care sufletele noastre se proiectau înainte şi înapoi, când într-un trecut pe cât de concret pe atât de ambiguu, când într-un viitor cu frontiere incerte şi aleatorii. Doamna Lya mergea cel mai adesea între noi, ţinându-ne de braţ. Din când în când, simţeam degetele ei subţiri pătrunzându-mi uşor în carne, strângându-mă ca un cleşte minuscul, un gest prin care voia parcă să-şi confirme sieşi că suntem reali, şi nu nişte fantome născute de aburul visării sale. Avea un aer sigur şi triumfător, călca apăsat şi ferm, ca şi cum ar fi vrut să spună tuturor: iată, nu doar că i-am regăsit, ci i-am născut din nou, soră şi frate; ieri, nişte închipuiri, azi, pe deplin maturi, instruiţi şi cu destine împlinite. Şi, în plus, eu nu sunt doar mama lor, ci şi stăpâna lor deoarece până de curând fiinţele de lângă mine erau fără identitate, iar astăzi identitatea lor e nu doar omologată, ci şi asumată.
          În realitate, cred că lucrurile erau mult mai simple. Tulburată timp de decenii de imaginea tatălui meu, purtând cu ea pretutindeni efigia chipului său tânăr şi puternic, doamna Lya procedase în ultimele zile la o substituţie foarte la îndemână: eu nu-mi regăsisem, de fapt, identitatea de frate a lui Myriam, ci îl înlocuisem, pur şi simplu, pe tatăl meu. Eram nu Iacob, fiul lui Iosif, ci Iosif însuşi, iubitul doamnei Lya şi tatăl lui Myriam; iar Myriam nu era sora mea, ci fiica despre care n-am avut niciodată cunoştinţă, revelată, iată, la peste cincizeci de ani de la naştere, de o simplă călătorie şi de întâlnirea magului prevestitor.  Ţinându-ne pe amândoi de braţ şi păşind radioasă prin mulţimea de trecători ce invadase, pur şi simplu, în acea după-amiază de august, trotuarele micului stat-capitală, doamna Lya trăia ce nu avusese prilejul să trăiască la timpul potrivit: împlinirea ei ca mamă şi iubită şi, de ce nu, răzbunarea, cu cât mai târzie cu atât mai miraculoasă, a unui destin ce i se arătase, până atunci, atât de potrivnic. În ochii înceţoşaţi de melancolie, regrete şi iubire filială ai doamnei Lya, eu nu eram, aşadar, doar fratele mai mic al fiicei sale, ci, mai ales, soţul şi iubitul reîntrupat, ramura regăsită şi regeneratoare dintr-un copac ce începuse să se usuce din rădăcină. O variantă a fiului risipitor, înveşmântată în straiele unui matriarhat târziu şi recuperator. Un fiu risipitor, metamorfozat, fără voia lui, într-un iubit veşnic absent şi un tată cu virtuţi tămăduitoare. Un Tristan întors acasă pe puntea unei corăbii în flăcări.

Fragment din romanul Camera obscură, în curs de apariţie.

 

Vasile Igna

Intermezzo

» anul XXIV, 2013, nr. 6 (277)