Cătălin Ghiţă şi farmecul voluptuos al comparatismului


Irina Petraş

          Plăcere molipsitoare a scrisului, aproape de textul comentat, dar şi de cititor, cu inserţii de colocvialitate jucăuş-ironică în ample perioade de circumscrieri conceptuale, o eleganţă caldă şi trufaşă a frazei – portretul pe care i-l făceam altădată îşi clasicizează liniile cu fiecare nouă carte a excelentului comparatist Cătălin Ghiţă. Încă de la debutul cu Lumile lui Argus: O morfotipologie a poeziei vizionare (2005), prima lucrare românească de poetică generală a vizionarismului, în opinia lui Ion Simuţ, erau remarcate agilitatea comparatistă, capacitatea inovatoare, verva speculativă, construcţia impecabilă şi ţinuta elevată. Cercetarea sa asupra ideii de viziune şi a familiei lexicale a conceptului, dar interesată şi de praxisul vizionarismului, descoperea sugestii interesante în cartea Ioanei Em. Petrescu despre Eminescu şi mutaţiile poeziei româneşti, unde saltul de la vedere la viziune marchează chiar saltul de la poezia paşoptistă la vizionarismul eminescian. Cu un capitol dedicat lui William Blake şi altul Instanţelor vizionare în poezia românească (cu martori precum Heliade-Rădulescu, Eminescu, Arghezi, Macedonski, Goga), autorul îşi delimita deja teritoriul de investigaţie şi maniera predilectă: comparatismul. Lui William Blake îi va rezerva spaţiul unei cărţi distincte, Revealer of the Fourfold Secret: William Blake’s Theory and Practice of Vision (2008). Deimografia: Scenarii ale terorii în proza românească, studiu apărut în 2011, îi provoacă prefaţatorului Ştefan Borbély entuziasme legitime: „Mă întreb şi acum de unde şi cum de i-a venit ideea: trebuie să ai instinct profund, de critic autentic şi original, ca s-o poţi asimila şi s-o transformi în ofertă intelectuală, ceea ce Cătălin Ghiţă a şi făcut superlativ, cu un volum care devine, din chiar clipa ieşirii sale în lume, unul de referinţă“. Modelul terorii e, mai întâi, urmărit în literatura universală, identificându-se apoi trepte/forme ale terifiantului autohton, de la Miron Costin, Negruzzi, Caragiale şi Galaction, până la Mircea Eliade şi Mircea Cărtărescu. Cartea demonstrează buna şi larga cunoaştere a literaturii române, dar şi imensa bibliotecă universală în numele căreia sunt recitite cărţile ei.
          Cartea cea nouă, Orientul Europei romantice: Alteritatea ca exotism în poezia engleză, franceză şi română (Bucureşti: Editura Tracus Arte, 2013, 320 p.; cuvânt-înainte de Al. Cistelecan), completează portretul comparatistului la superlativ. Al. Cistelecan înregistrează „continua bună dispoziţie exegetică“ a unui „erudit nonşalant, cu rigoare la idee, dar destins şi simpatic la tratare“. Ca şi în cărţile precedente, Cătălin Ghiţă începe prin a-şi expune proiectul şi a-l explica inclusiv terminologic („înainte de a plonja cu voluptate în apele potenţial primitoare ale temei“): „intenţionez să vă vorbesc despre Orient, dar nu despre realitatea în sine a acestuia, ci despre proiecţia sa lirică, aşa cum se înfăţişează ea în imaginaţia poeţilor romantici europeni“. Exegeza e gândită pe criterii tematice şi urmăreşte să pună în valoare „conexiuni între aceste culturi, în jurul unei imagini critice de ansamblu“, prin „limitarea strictă a expunerii la câţiva poeţi reprezentativi pentru romantism“ şi la acele „contexte bogate în sugestii intelectuale din opera acestora, potenţate de expresivitatea metaforică şi capabile să favorizeze dialogul intra- şi intertextual între expresii intelectuale diverse“. Studiul ia mai întâi în discuţie perechea terminologică „interes pentru Orient“/„orientalism“, alegându-l pe cel dintâi fiindcă „în vreme ce orientalismul, ca expresie ideologică închisă, este denunţat ca fiind o armă a autorităţii imperiale împotriva unor periferii considerate retardate intelectual, material şi instituţional, interesul pentru Orient este pus în mişcare de expresii metaforice deschise. Lirica romantică nu este feuda vreunui rege şi platforma vreunui partid, prin urmare, nu ar trebui asaltată cu armele poliţiei corectitudinii politice“. Va fi, aşadar, vorba „despre un Orient – sau, mai curând, despre un ansamblu de Orienturi – al minţii poetice, fabulos, erudit, halucina(n)t. Acesta se întinde din Caucaz până în Japonia şi din Siberia până în India“. În acelaşi fel e comentat şi nuanţat, cu delimitări conceptuale şi metodologice, întreg instrumentarul cu care vor fi operate analizele: alteritate, exotism, senzualitate şi spiritualitate, estetica spaţiului („voi încerca să punctez diferenţele specifice dintre configurarea spaţiului natural – incluzând tablourile de ansamblu dinamice şi cele statice, deşertul, grădina profană şi cea sacră, acvaticul şi fauna – şi a celui artificial – înglobând ruinele, locuinţa şi oraşul“), poetica figurilor (antropice – femeia: „cred că, în sâmburii discursului liric din romantism, este identificabilă floarea de mai târziu a egalitarismului sexual: graţie permisivităţii acestui context artistic, eul producător plasează femeia şi bărbatul pe poziţii echivalente“; artistul; intercesorul spiritual: profetul, dervişul, muftiul, vrăjitorul; evreul rătăcitor; războinicul; tiranul; antieroul, şi nonantropice – zeii, monştrii, spiritele).
          Într-o abordare (neo)tematică, în perspectivă larg comparatistă – căci „diferenţele pe care le generează multitudinea de reprezentări ale Orientului decelabile în poezia romantică engleză, franceză şi română fac extrem de dificilă ordonarea materialului liric supus exegezei […], singurul criteriu operant care mi s-a impus de la sine (şi care, simultan, salvează, în opinia mea, prestigiul textului primar) a fost unul tematic“ –, cartea decantează prejudecăţi durabile şi mimetisme de abordare (pentru Arnold J. Toynbee, „opoziţia Orient-Occident este aproape la fel de veche precum civilizaţia europeană, avându-şi originea în imaginarul civilizaţiei greceşti“), subminându-le cu graţie. În analiza comparativă a poeziei romantice şi a interesului ei pentru Orient, se utilizează alteritatea ca „deosebire [proteică, aminteşte Cătălin Ghiţă] de structură, de conţinut şi/sau de funcţii a unuia sau mai multor elemente în raport cu altul sau cu altele, căreia i se adaugă o valorizare în general pozitivă“, ca urmare a unei „pasiuni constante, manifeste şi conştient asumate pentru exotic“, motivată şi de conştientizarea „precarităţii Weltbild-ului european dominant, căruia încearcă să-i ofere o alternativă lirico-intelectuală“. Exoticul se defineşte atât în sens spaţial, cât şi în sens temporal, „depărtarea“ putând fi atât fizică, cât şi istorică. Pentru romantismul românesc sunt reţinuţi Ion Heliade-Rădulescu, D. Bolintineanu, V. Alecsandri şi Eminescu. Familiaritatea cu Orientul Apropiat pe care le-a intermediat-o românilor Istoria, regăsibilă până azi în lexic, nu a condus înspre o situare diferită de cea a occidentalilor, poeţii români alegând raportarea la modelul anglo-francez şi considerarea Orientului ca „spaţiu eminamente străin“.
          Excursia imaginară prin Orientul proiectat de poezia romantică este, nu doar pentru iniţiatorul ei, extrem de agreabilă şi instructivă. Împrumutând cuvintele lui Ronald B. Inden (din Imagining India, 2000), Cătălin Ghiţă conchide, invitându-ne la meditaţie: „Asemenea realiştilor empirici, romanticii susţineau, şi ei, că există o singură realitate, o singură natură umană şi o singură tipologie a societăţilor umane. Se diferenţiau, totuşi, în două privinţe majore. În primul rând, ei susţineau că realitatea nu este abstractă şi fixă, ci concretă şi schimbătoare. În al doilea rând, ei argumentau că nici Occidentul, nici Orientul nu exemplificau această realitate până într-acolo, încât să-l excludă pe celălalt. Caracteristicile care constituie natura umană sunt, pentru romantici, distributive, şi nu, ca pentru empirist şi raţionalist, cumulative în omul occidental. Prin urmare, s-ar părea că nicio societate nu ar putea, singură, să întrupeze totalitatea naturii umane, până când membrii săi nu sunt, mai întâi, transformaţi de înţelegerea Celuilalt, fie el oriental sau occidental“.

 

Irina Petraş

Cătălin Ghiţă şi farmecul voluptuos al comparatismului (Cătălin Ghiţă, Orientul Europei romantice: Alteritatea ca exotism în poezia engleză, franceză şi română. Bucureşti: Editura Tracus Arte, 2013)

» anul XXIV, 2013, nr. 6 (277)