Ingeborg Bachmann (1926-1973) a fost o apariţie de excepţie în spaţiul literaturii moderne de limbă germană. Folosim cu precauţie cuvântul; prin întreaga sa existenţă, Ingeborg Bachmann fost un membru atipic al breslei. Trăind retrasă de sfera glorificării cotidiene, consecventă în radicalitatea expresiei lirice, dar şi a vieţii personale, a refuzat cu obstinaţie (deşi „copleşită“ de cele mai prestigioase premii literare) integrarea în „piaţa“ literară. Moartea ei timpurie, ne-voită, a întrerupt un destin literar ce s-ar fi putut exprima încă un lung răstimp.
          După aproape 30 de ani de la moarte apar poemele sale nepublicate, sub titlul Nu ştiu o lume mai bună (Piper Verlag, 2000), în cea mai mare parte nedefinitivate. Poemele dovedesc nu doar intensitatea receptării lumii contemporane, dar şi neştirbita productivitate lirică. Ele exprimă tragismul degradării solidarităţii şi a relaţiilor umane, cinismul politic, tortura etc.; unele, fără a da nume, sunt răfuieli personale cu parteneri intimi de existenţă. Altele clamează pierderile irecuperabile, însingurarea, boala, moartea. Poeta nu le-a publicat în timpul vieţii. Nu a dorit să le publice sau le-a destinat prelucrării într-un timp viitor, nu putem şti; important e că nu le-a distrus. Nu îi putem fi îndeajuns de recunoscători pentru acest fapt. (A. M.)

Pentru Ingmar Bergman, care ştie de perete

Am văzut adevărul
sugrumat
de un piton uriaş cu clopoţei
şi înghiţit
de un şarpe uriaş
care
în burta sa îl umflă,
îl lasă să
se dizolve
să moară încet
îl mistuie.

Am văzut
peretele şi am urlat
în patul meu alb,
alb, la care
nu venea nimeni, culcată
am zăcut într-un pat alb,
alb şi am urlat pentru că toate
jivinele infernului
s-au năpustit asupra mea,
broaştele,
viermii,
şopârlele, şi toate
loveau orbeşte în jurul lor cu aripi şi
înotătoare

Nu mai am cuvinte
doar broaşte, care sar
în afară şi sperie, doar
ulii, care se năpustesc
în afară, doar câini feroci,
sălbatici, cum azi nu mai sunt
câini sângeroşi care vă atacă
şi schelălăie şi
avortoni ce ies din gura mea
în albastrul tandru
şi în gerul
câmpiilor
secerate ale iubirii
iubirea, marele merde,
alors, care îngraşă
un delir, în care
din parte-mi totul,
din parte-mi totul
se ducă de râpă.


Gloriastrasse

Binecuvântarea morfinei, dar nu binefacerea unei scrisori.
Întrebări, aforisme bine intenţionate de la străini şi prieteni.
Sosesc şi flori prin comisionarul Fleurop. O telegramă
de un cot reclamă prezenţa, departe, cine ştie de ce.

Vizitatorii, fir-ar să fie, şed în fotoliile pentru vizitatori, trăncănesc
crispaţi privindu-şi ceasul în faţa scuipătoarei şi lac alb
expectorează bunăvoinţa şi o
glumă răsuflată.

A apărut un nou studiu despre vânătorii de capete.
Îl poţi găsi doar pe sub mână, şi în mâini începe deja să te usture.
Marea vizită iniţiată de Halatul Alb, cel de noapte,
se află singură în încăpere şi ridică scalpelul, întotdeauna noaptea.

În al nu ştiu câtelea an acest pat de extensie, în anul de glorie
al căilor piramidale şi al legatului ambelor sisteme nervoase,
al trinităţii lichiorurilor, din care sunt cultivaţi porumbeii urii,
al măduvei spinării care mai rămâne după,
al trinităţii lichiorului şi al măduvei, de va fi să rămână ceva,

şi gloria mea, şi ce înseamnă gloria şi dovada gloriei mele,
aici unde mă ridic şi le spun teritoriilor mele,
teritorii ale mele, voi aşteptaţi, şi aşteptaţi unde?
La măduva spinării, care îmi va mai rămâne, la tremurul
acestei mâini, dac-aş întinde-o, poate ucide, întind din mine inima mea, o trimit
pe cât pot de departe, pot, pot încă
departe, e un muşchi sălbatic, o spuneţi, bate,

şi bate trântind uşa
şi bate
acolo unde eu nu mă aflu, mă veţi găsi
în băltoacă şi în care înoată râsul şi în cunoaştere.

Şi caută o inimă, în globuleţe în
retorte de sticlă, într-un nămol
de sânge, vomismente, scuipat,
între ace de seringi, sticle şi bandaje,
ei caută
ei caută, halatul alb caută,
face vizita, şi eu îi dăruiesc
o vrei eu vreau
să-ţi dau în dar inima.


Gloriastrasse 2

Binecuvântarea morfinei, dar nu binecuvântarea unei scrisori,
binecuvântarea oamenilor, cuvinte, maxime, doar în delir,
unica apariţie de toţi aşteptată
cât eşti în viaţă nicio reîntoarcere, numai
transfigurarea

Răul, nu greşeala, e ce durează
ceea ce poate fi iertat a fost demult iertat, tăieturile de cuţit
sunt şi acestea oarecum vindecate, doar tăietura pe care o face răul
nu se vindecă, se dezlănţuie în noapte, în fiecare noapte.


Memorial

Obiectele,
coşul pentru pâine
ritualul dimineţii
şi cele două ceşti
mai ştii tabla înmulţirii
a dimineţii, cine
îţi întinde mâna
peste masă
unde e pus spre păstrare

În nopţile mele lipsite de somn
îmi afum încăperea
cu ministranţi
încă tot mai plătesc
banii de buzunar şi opresc
furtunile
numai în amintirea mea
mai stăruie ruperea de nori
vin măturătorii de stradă
spală o stradă
ce urcă în pantă
dar braţele tale pe după
gâtul meu şi pământul
pe obrazul meu, de la flori
cineva strigă să vină poliţia
eu strig către cer
să se desfacă mâinile-acestea
ce strigătele mi le sugrumă.

Ce s-a ales din grădina mea,
cine mi-a smuls florile, pe cele
albastre înainte de toate,
ce abia ar fi trebuit
să înflorească
şi pe care copiii mei
aproape le-ar fi putut zări.


Cimitir evreiesc

Pădure de piatră, fără morminte deosebite, nimic unde să îngenunchezi
şi nimic pentru flori. Atât de îngustă e piatra acolo, astfel cum cade una de
gâtul celeilalte, niciuna gândită nu poate fi fără cealaltă,
şi pentru cei vii o deschidere de lăţimea unei crăpături, doar cât să poată înlesni trecerea, fără de jale.
Cel care ajunge la
ieşire are nu moartea,
ci ziua in inimă.


Diavolezza

Frânghia te trage înspre coliba Diavolezza

să ajungi la coliba diavolului

Frânghia, frânghia

Să bei grog, să expiri flamuri
şi în zăpadă se încaieră
câinii, latră în vânt
în aer trăncăneala băutorilor de grog
din coliba diavolului
acesta e un drum ce duce spre casă,
încredinţat unei frânghii,
aceasta duce acasă, aici de frânghie
atârnă un ciorchine de oameni
şi se mişcă
cu mare iuţeală frânghia
în iad

Deasupra flutură o hârtie
pe şine ciugulesc stăncuţele
aici flutură o hârtie deasupra
stă
dată în dar
moartea.


Rămas-bun

Noi vom fi cei mai îndepărtaţi, niciun salut
nu va mai primi răspuns, să fie folosit nu merită niciun cuvânt. Chiar microbii de sub sticlă şi cobaii, supuşi
experimentului letal, ce otrăviţi, în spasme nu mai pot implora niciun Dumnezeu,
sunt tovarăşii mei,
caut toate creaturile batjocorite,
ieşiţii din uz, şi sticlele la gunoi aruncate,
îmbrăcămintea ponosită, casele pârjolite
până la temelii care imploră cerul,
mă aranjez cu
cei de prisos,
toate astea sunt de o seamă cu mine.
Pe noi se exersează iubirea de aproape, suntem
cârpiţi ni se insuflă încrederea
şi suntem
aşezaţi într-un alt loc.

Acest loc este bun, aici mai putem
fi doar de moarte ajunşi,
un cobai prost,
un păduche strivit, o inimă mântuită,
spaima nudă nu ne mai poate ajunge
cu zdreanţa iubirii de aproape
acoperiţi

Traducere şi prezentare de ANA MUREŞANU

Ingeborg Bachmann (Traducere şi prezentare de Ana Mureşanu)

Poeme: Pentru Ingmar Bergman, care ştie de perete; Gloriastrasse; Gloriastrasse 2; Memorial; Cimitir evreiesc; Diavolezza; Rămas-bun

» anul XXIV, 2013, nr. 5 (276)