Fii şi părinţi

George Neagoe

          Cacarcteristica principală a prozei lui Alexandru Ecovoiu este actualitatea problematicii tratate. Interesul zăboveşte asupra transformărilor sociale. Discursul se adaptează la realităţile contemporane, chestionând conceptele înşurubate excesiv. Ca un reporter de investigaţii, scriitorul caută priorităţile opiniei publice. Din această insistenţă provin atât părţile pozitive, cât şi slăbiciunile scrisului său. Această nişă de abordare nu s-a conturat suficient după Revoluţie, când tematica s-a orientat preponderent către: recuperarea adevărului integral despre comunism; cotidianul periferic (balcanic); prezentul autoficţionarilor douămiişti, preocupaţi, ca o sectă a marginalilor, de sex, drugs, hip hop şi de beţigaşele de curăţat urechile. Când lucrurile ne ating pe toţi, creşte posibilitatea de a înţelege pe ce lume trăim. Poate că Francis Fukuyama a greşit profeţind iminentul sfârşit al istoriei. Dar constatăm, indiscutabil, accelerarea imperceptibilă a civilizaţiei. E ca şi cum am fi supuşi zgomotelor care depăşesc 140 de decibeli. Până să ne dăm seama de standardele atinse, intrăm în bulboanele schimbărilor de moravuri.
          Alexandru Ecovoiu propune, în După Sodoma (Editura Polirom, 2012, 272 p.), un roman al contemporaneităţii livreşti. Titlul marchează, deopotrivă, succesiunea cronologică şi analogia culturală. Apelul la cetatea menţionată în Biblie, pedepsită pentru reglementarea homosexualităţii, reprezintă un memento pentru districtul independent Christiania din Copenhaga, un fel de frate mai puţin năbădăios al Cartierului Roşu din Amsterdam. Primul punct forte al cărţii constă în relatarea evenimentelor ca şi cum ar legitima normalitatea. Nimeni nu-şi bate capul să priceapă sexualitatea. Toţi o execută dezinhibat, pentru întreţinere, ca alergatul prin parc. Morala utilitară – funcţionarea, la parametri optimi, a micuţei suburbii – porneşte de la depăşirea tabuurilor. Absenţa conştiinţei păcatului îi determină pe localnici să proclame, neoficial, hedonismul ca unică modalitate de con¬vieţuire.
          Singură, Antonia, bunica lui Thomas, afuriseşte orgiile. Naratorul omniscient pare că îi ţine isonul, dând senzaţia de partizanat. În realitate, blestemul intră în registrul antifrazei, schimbându-se în blasfemie, fiind întrebuinţată ca argument ad hominem. Vocile povestitoare seamănă cu preoţii care, la spovedanie, nu se mulţumesc cu mărturiile primite, ci iscodesc până obţin scenariul planificat:

Antonia spunea că, demult, fusese o epocă de aur. Poveşti! Lumea nu avusese nimic edenic vreodată, de vreme ce totul se dovedise, de la început, mai mult stricăciune. Păcatul, spre disperarea ei, răspândea un parfum ademenitor; şi Rusoaica respira, uneori, noaptea, otrava lui, când, fie şi pentru a vedea până unde a ajuns dezmăţul, se uita la filme nepotrivite. Sodoma fusese un fleac. Pe ecranul televizorului, Dumnezeule, ce era! Şi mai avea bunica, pentru a-şi dovedi sieşi până unde ajunsese desfrâul, tot felul de înregistrări video, nemaipomenit de scârboase, cumpărate dintr-un magazin, anume, descoperise ea un loc, nu ştia că oraşul e plin; avea să afle; de atunci, ruga ei către Dumnezeu se tot înteţise. (p. 154)

În acest climat al dezmăţului (pentru creştinii fervenţi) sau al dezinhibării (pentru pragmaticii inveteraţi), se formează personajul principal, Thomas Sorensen. Biografia lui trece de la cultura străzii la cultura elitistă. Fostă căpătenie a unei bande de motociclişti, cu apucători dubioase (şi el, şi camarazii), bărbatul predă etică la universitatea din capitala Danemarcei, cunoscând din doască-n doască sonetele lui Shakespeare şi Hamlet. Avem de-a face cu un intelectual, cu morgă marţială, cătrănită, prezentându-le studenţilor, când programa impune, opţiunile creştine despre legăturile fizice. Abandonarea ghidonului şi instalarea cu succes pe scaunul de la catedră se face şi graţie complicităţii auditoriului, care acceptă deosebirea între persoana publică, sprijinită instituţional, şi individul promiscuu.
          Thomas trece de la instincte la raţiune, de la natură la educaţie sau, aşa cum va observa singur, de la monomania legată de propriile practici în dormitor şi de sensul univoc al paternităţii către descoperirea (nu şi îmbrăţişarea) diversităţii impuse de medicină. Adept al libertinajului, el nu renunţă totuşi la heterosexualitate, pe care o stabilizează, la un moment dat, cu ajutorul lui Ingrid, femeie divorţată şi iubită de weekend. Concubinajul lor, asumat doar ca detensionare indispensabilă, aminteşte de un banc din anii ’70, când Biblioteca Academiei Române (Bucureşti) avea program până la ora 22, iar universitarii se ascundeau acolo, zice-se, pentru a le induce în eroare, concomitent, pe soţii şi pe amante.
          Dar până să aleagă o relaţie „serioasă“ (în termenii vehiculaţi de tabloide), necomplicată de apariţia vreunui copil, Thomas a respectat în literă, nu şi în spirit, îndemnul Creatorului rostit către om: „Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi“ („Facerea“, 1, 28). Ale tinereţii valuri l-au adus, nu aflăm de ce, în ipostaza de mascul alfa de laborator. Sperma donată la clinica de fertilizare „Cryos“ se împrăştie pe întreg mapamondul. Romanul clatină, ca pe un pahar plin cu ulei încins, însăşi tradiţia referitoare la rostul omului pe planetă. Aici se găseşte al doilea punct forte al romanului. Favorizat de selecţia genetică, şeful de altădată al derbedeilor cu ştaif din Christiania avusese impresia că-şi face şi datoria civică, reglând astfel neînţelegerile din căsătoriile nebinecuvântate de prunci: „taţi sterpi îi creşteau, pe cine ştie unde, copiii. Copii care nu erau născuţi din dragoste, dar erau pe lume şi nenumăraţi copii zămisliţi prin violenţă ori din împreunări întâmplătoare; nu, iubirea nu era o condiţie obligatorie; Thomas ştia bine că părinţii lui nu se iubiseră, ajunseseră chiar să se urască“ (p. 11). Soluţie de avarie pentru cupluri, metoda este infailibilă. Profesorul nu percepe însă chestiunea just. Progresul tehnologic a contrazis optica ancestrală. Fără să o anuleze, a completat-o.
          Lovit în floarea vârstei de o criză identitară, Thomas porneşte în căutarea urma¬şilor. Ca un globe-trotter, călătoreşte în Olanda, Ungaria, Spania şi Statele Unite ale Americii. Gândul întâlnirii cu descendenţii îi vine brusc. Motivele pot fi doar bănuite. Niciun romancier nu are obligaţia să descoasă, nod cu nod, traseul personajelor. Numai că, în După Sodoma, salturile de cangur de la un episod la altul nu favorizează arhitectura. În eprubetă, episoadele prezentate conţin un potenţial epic extraor¬dinar. În loc să le detalieze, Alexandru Ecovoiu le expediază, ca şi cum ar fi fost presat să definitiveze o ştire fierbinte. Divagaţiile eseistice privează volumul de consistenţa meritată de subiectul ales. Intrarea este triumfală. Ieşirea, pe brânci. Tot străduindu-se să identifice rolul fecundatorului la distanţă, scriitorul abandonează tramele în care se încurcă protagonistul, preferând să taie nodul gordian. De pildă, drumul în Ungaria se termină când Marika, femeia inseminată artificial, îi relatează faptul că băieţelul se află în proprietatea unei familii înstărite:

Am fost mamă purtătoare! Alta e mama lui acum, dacă îi suntem aşa ceva vreuna. Câte puţin, amândouă. Eu l-am ţinut în pântec!... L-am cărat cu mine peste tot, a dormit în mine! Mi-a auzit glasul. L-am protejat! Trebuia să se nască sănătos! Aşa fusese învoiala! Mai sănătos decât mulţi alţii! Pentru că era marfă! Marfă, domnule! Cu contract!... Trebuia să trăiesc! Sau să mă apuc de prostituţie!... (p. 158)

Experienţele îi vor arăta lui Thomas că paternitatea şi maternitatea şi-au stabilit reguli suplimentare. Creaţia cedează în faţa creativităţii umane. Terminologiile consacrate în dicţionare îşi pierd criteriile biologice. Ceea ce părea un conflict între generaţii, între tardiv pudibonda Antonia şi mereu degajatul Thomas, devine, în cele din urmă, o perspectivă comună, intolerantă asupra relaţiilor între membri de acelaşi sex. Profesorul de etică nu e tocmai un homofob. Îl scot din sărite situaţiile nefamiliare. Psihologia lui reacţionează exclusiv la nivel celular: „Cele două femei îi creşteau lui Thomas un urmaş“ (p. 88). Deşi are o sumedenie de copii, bărbatul nu poate fi numit tată. Responsabilul genetic pierde competiţia cu îngrijitoarele. Paternitatea nu reprezintă o trăsătură înnăscută, ci una dobândită.
          După Sodoma cuprinde câteva pietre de moară ale societăţii. Păcat că principala caracteristică a prozei lui Alexandru Ecovoiu nu ajunge o exigenţă.

George Neagoe

Fii şi părinţi (Alexandru Ecovoiu, După Sodoma. Editura Polirom, 2012)

» anul XXIV, 2013, nr. 5 (276)