Geneza Muzeului Naţional de Istorie

Cristian Vasile

          Nu dispunem până în prezent de o istorie exhaustivă a muzeelor din România. Un caz care merită studiat cu atenţie este procesul de constituire a Muzeului de Istorie al RSR. Ne-am propus în acest articol să punem accentul asupra modului de reprezentare a trecutului, pornind de la ideea că muzeele (de istorie naţională) şi monumentele sunt buni indicatori ai radicalizării/deradicalizării regimului comunist din România.
          Există îndeosebi în anii 1950 – în ceea ce priveşte înfiinţarea unor muzee – mai multe decizii politice ce nu sunt puse în practică. De pildă, prin Hotărârea Consiliului de Miniştri din 25 iunie 1955 s-a prevăzut înfiinţarea Muzeului de Istorie Naţională a RPR, ca instituţie cu personalitate juridică, funcţionând sub controlul şi îndrumarea Academiei. Înfiinţarea efectivă a muzeului şi funcţionarea lui ar fi antrenat probabil o concentrare importantă de documente, medalii, descoperiri arheologice. Motive politice, financiare, logistice şi administrative au întârziat întemeierea muzeului. Într-o Notă din 12 august 1957 privind înfiinţarea muzeului în cauză, emanată de la Comitetul Central, se fac următoarele precizări: „Datorită [sic!] unor greutăţi de ordin obiectiv, în special a lipsei de spaţiu, până în prezent nu s-a reuşit să se treacă la organizarea acestui muzeu de o considerabilă importanţă pentru mişcarea culturală din ţara noastră“. De fapt, nu era atât vorba de lipsă de spaţiu, cât de un regim de priorităţi în ceea ce priveşte instituţiile muzeale, iar Muzeul de Istorie Naţională a fost socotit de mai mică importanţă în comparaţie cu Muzeul „V. I. Lenin – I. V. Stalin“. Chiar nota admitea situaţia de inferioritate. Până la urmă, întemeierea muzeului a întârziat mai bine de un deceniu.
          Fie că ştia de avatarurile din anii 1950-1960 ale Muzeului Naţional, fie că nu, cert este că – încă din primii săi ani în demnitatea de secretar general – N. Ceauşescu a dorit înfiinţarea grabnică a unui astfel de muzeu. Preocuparea lui N. Ceauşescu pentru un subiect precum Muzeul Naţional de Istorie se vădeşte mai ales în stenogramele descoperite şi editate recent. Ea vine în prelungirea interesului pentru reorganizarea Muzeului de Istorie a Partidului, afirmat încă din toamna anului 1965, la întâlnirea cu cadrele Institutului de Istorie a Partidului. Secretarul general a discutat problema constituirii unui muzeu naţional de istorie atât cu secretarii CC al PCR, cu ceilalţi membri ai Comitetului Executiv, cât şi cu istorici şi membri ai Academiei.
          Ni s-a păstrat un document elaborat de Secţia de Ştiinţă a CC al PCR, datat 26 ianuarie 1966, care enunţă necesitatea de finalizare (până la 1 martie 1966) a propunerilor privind crearea Muzeului Naţional de Istoria României. E cert că în mai 1966 o prioritate a lui N. Ceauşescu era amenajarea Muzeului Naţional de Istorie. Chiar declară că: „ne gândim pe urmă să organizăm la Bucureşti un Muzeu al Istoriei Naţionale a României“. Schiţa tematică a organizării Muzeului Naţional de Istorie a RSR respecta împărţirea marxistă, îndatorată materialismului istoric; dar, la fel ca şi alte propuneri privind conţinutul expoziţional al muzeului, a stârnit numeroase discuţii în contradictoriu printre istoricii convocaţi de partid să îşi spună părerea. Aceste divergenţe – mai ales între academicienii Andrei Oţetea şi Constantin Daicoviciu – au fost tolerate o vreme de conducerea partidului. Controversa dintre cei doi era amplificată şi de faptul că ambii conduceau colective care erau pe punctul de a finaliza sinteze (concurente) de istorie a României. Oţetea a avut rezerve chiar în legătură cu amplasarea muzeului în sediul fostei Poşte Centrale de pe Calea Victoriei nr. 12 – variantă agreată de Ceauşescu la finele lui 1969 sau la începutul anului 1970.
          Înainte de locul de amplasare sau de varianta arhitectonică a muzeului, chiar de¬numirea noii instituţii a cunoscut modificări de la un an la altul. Sintagme precum muzeu naţional şi istorie naţională au fost puternic conotate politic încă de la finele deceniului şase şi au ajuns să însemne – chiar în ochii unor activişti – desprinderea de Moscova, de internaţionalismul perioadei 1947-1953. În discursurile oficialilor apare fie formula Muzeul Naţional de Istorie, fie aceea de Muzeu al Istoriei Naţionale a României. La momentul 1968 părea dincolo de orice dubiu că măcar una dintre cele două sintagme (dacă nu ambele) se va regăsi în denumirea oficială a muzeului. De alt¬fel, ele pătrund şi în legislaţia internă, în actele normative speciale premergătoare în¬temeierii muzeului. Spre exemplu, în hotărârea guvernului Maurer din 3 iulie 1968: HCM nr. 1448/1968 privind unele măsuri în vederea construirii şi amenajării Muzeului naţional de istorie.
          În martie 1970 însă, cu prilejul abrogării HCM nr. 1448/1968 se schimbă şi titulatura instituţiei, aparent retrogradată la muzeu de istorie al RSR. Niciuna dintre sintagme (muzeu naţional, istorie naţională) nu se mai regăsea în denumire. Se pare că momentul decisiv, pentru schimbarea de titulatură şi modificarea legislaţiei, este ianuarie 1970. Ce s-a întâmplat în acest răstimp, din iulie 1968 până în martie 1970? Dispunem de puţine documente care să lumineze anumite circumstanţe de dinainte de inaugurarea muzeului. Probabil, la finele anului 1969 sau la începutul anului 1970, la vârful conducerii de partid s-a decis – pentru a evita alte întârzieri – că nu mai este necesar să se construiască o clădire nouă pentru muzeu; iar un amplasament adecvat ar fi clădirea Poştei Centrale. Merită exploatată la maximum Nota din 26 ianuarie 1970, semnată de Ilie Rădulescu, şeful Secţiei de Propagandă. Documentul a fost văzut atât de Ceauşescu, cât şi de membrii Comitetului Executiv al CC. Este demn de notat că la 16 ianuarie 1970 factorii de decizie de la nivelul CC – inclusiv Rădulescu – erau convinşi că Ceauşescu agreează denumirea de Muzeu Naţional de Istorie a României, utilizată frecvent în cuprinsul documentului. Însă, în mai puţin de zece zile, secretarul general a modificat chiar şi titulatura viitorului muzeu, ceea ce era echivalent cu a schimba conţinutul unui act normativ! La 16 ianuarie 1970 s-a tranşat şi locul de amplasare a noului muzeu. Peste 10 zile, avea să primească însă o nouă titulatură. Cineva – probabil chiar Ceauşescu, personal, la 26 ianurie 1970 (data zilei sale de naştere) – a tăiat denumirea legală, impunând o variantă hibridă (Muzeul de Istorie al RSR) – care avea să se regăsească şi peste două luni, când cadrul legislativ a fost modificat.
          Suprimarea sintagmei muzeu naţional, într-o perioadă altminteri de exacerbare a naţionalismului, inclusiv cu nuanţe antisovietice, nu înseamnă o dare înapoi, o cedare în faţa unor presiuni interne sau externe. O primă ipoteză ar fi că Ceauşescu a urmărit să restabilească echilibrul între ceea ce se cuvine statului socialist şi ceea ce ar trebui să revină naţiunii; un fel de reminder că naţionalismul comunist nu este doar o continuare a celui interbelic; studiind discuţiile din jurul inaugurării muzeului s ar putea conchide că este vorba şi de o delimitare implicită de vechea titulatură, de dinainte de 1947: Muzeul Naţional de Antichităţi. Este posibil ca inclusiv Constantin Daicoviciu să fi avut obiecţii faţă de noua titulatură. Însă, cel mai probabil, Ceauşescu nu a văzut în schimbarea denumirii o retrogradare în ceea ce priveşte statutul muzeului. În fapt noul muzeu era considerat naţional, publicaţia periodică a instituţiei, deşi abia din 1974, avea să poarte chiar titlul de Muzeul Naţional, iar critica de artă în diverse texte chiar folosea sintagma Muzeul naţional de istorie pentru a desemna instituţia inaugurată în mai 1972.
          Dacă în anii 1960 se produce un fel de negociere asupra reconstituirii trecutului, cu o putere politică parcă dispusă să îi asculte pe specialişti şi să ţină cont de multe din opiniile lor, în anii 1970, mai ales spre finele deceniului, muzeele şi monumentele se vor număra printre principalele victime ale politicilor culturale şi de sistematizare (şi în urma anihilării fostei Direcţii a Monumentelor). La rândul său, Muzeul de Istorie al RSR se transformă într-un vehicul al cultului personalităţii lui Ceauşescu, îndeosebi începând din 1978.

 

Cristian Vasile

Geneza Muzeului Naţional de Istorie

» anul XXIV, 2013, nr. 5 (276)