Când oamenii ajung să se închipuie zei


Vladimir Tismăneanu

          Am citit cu ani în urmă un superb eseu de Thomas Mann despre Dostoievski, cu titlul „Extazul demonismului“. Demonii de care mă ocup în cartea Diavolul în istorie sunt posedaţii metafizici ori, mai precis spus, ideologici. Ori şi mai exact, utopici. Sunt demonii modernităţii autodistructive care vestesc mileniul de aur. Experţi în mituri, ştiu să se deghizeze, să vrăjească, să ispitească, să ademenească. Se furişează în detalii, construiesc sofisme ameţitoare şi raţionalizări specioase. Sunt indiferenţi la soarta milioanelor de victime. Îi amăgesc pe oameni cu făgăduinţa unor vremuri mereu însorite, a acelor „zori care cântă“ despre care scria Gabriel Peri, jurnalistul comunist executat de nazişti în 1941 şi omagiat de Eluard într-un poem celebru. Nu întâmplător Dinu Pillat vorbeşte în romanul său Aşteptând ceasul de apoi despre mişcarea revoluţionar-mesianică a vestitorilor (avea în gând, fireşte pe legionari, dar putea fi la fel de bine vorba, cum observa Cosmin Ciotloş într-o recenzie din România literară, de comuniştii interbelici). Demonii despre care scriu fac parte din sectele extazelor deopotrivă mistice şi nihiliste. N-au dispărut, îşi continuă lucrarea malefică.
          Mefisto apare adeseori înveşmântat în ţinuta Profesorului, a Logicianului, personajul ionescian, a eruditului (şi perversului) dialectician pentru care schemele istoriosofice sunt doar jocuri speculative menite să justifice oricât de multe şi oricât de crude experienţe de laborator istoric. Citez din Christopher Hitchens, un om care cunoştea bine specia: „On the Left, Louis Althusser’s attempt to recreate Communism by abstract thought was probably the last exhalation of the idea, terminating în his own insanity and by what I once rather heartlessly called his application for the Electric Chair of Philosophy at the Ecole Abnormale“ (Why Orwell Matters, Basic Books, 2002, p. 194). Cuvinte ce se potrivesc de minune şi lui Alain Badiou.
          Ceea ce Peter Viereck a identificat drept metapolitică ţine tocmai de acest hybris, de nesăbuinţa, de aroganţa epistemică ridicată la rang de supremă virtute. Stalin era pontiful doctrinar absolut, la fel şi Hitler. Religii seculare înrădăcinate în scientism, bolşevismul şi nazismul nu puteau fi decât proiecte ateiste, anticreştine, fundamental antireligioase. Ceea ce-i deranja şi pe bolşevici, şi pe nazişti era tocmai umanitatea, failibitatea asumată a lui Iisus. Nu mai puţin îi exaspera universalitatea pasiunii sale. Călugării religiilor politice moderne se aseamănă cu fanaticii medievali. Aşa l-a conceput Thomas Mann în Muntele vrăjit pe iluminatul Leo Naphta, antipodul iluministului locvace, optimist şi mereu perdant, flaşnetarul Settembrini, profet al pro¬gresului istoric…
          Problema secolului XX, ori una dintre aceste probleme care au făcut să curgă fluvii de sânge, dar şi de cerneală, este sanctificarea mijloacelor în numele unui scop presupus imaculat. Răul, pentru că despre Rău vorbim, un Rău care poate fi explorat psihologic, istoric, teologic şi filosofic, s-a tradus în promisiuni emancipatoare, în angajamente colective de salvare în şi prin istorie. Amintesc aici caracterologia adeziunilor febrile cu care începe Gândirea captivă de Czeslaw Milosz, una din cărţile esenţiale ale gândirii antitotalitare. Alfa era Moralistul, Gamma era Sclavul Istoriei. Nu mă refer doar la utopiile egalitare convertite în coşmaruri de tipul regimului khmerilor roşii, dar şi la dictaturile de extremă dreaptă. Sigur, între cele două paroxisme revoluţionare (termenii de dreapta şi stânga sunt de-o uluitoare ambiguitate, cel puţin în acest context) au existat consubstanţialităţi şi afinităţi pe care mulţi dintre zeloţi nu le-au observat ori au preferat să le ignore. Despre ele a vorbit însă Vasili Grossman în Panta Rhei şi în Viaţă şi destin, le-a plasat sub ceea ce-aş numi reflectorul conştiinţei morale. O scenă de la Kremlin, din august 1939, în timpul semnării Pactului Molotov-Ribbentrop, captează această inavua¬bilă înrudire. Stalin îl prezintă pe Beria oaspetelui nazist: „Este Himmlerul meu“. Scurt şi revelator…
          Mihail Bulgakov a aşezat drept motto al marelui său roman acel citat din Faust în care Diavolul, cel care urzeşte mereu răul, ajunge să creeze doar bine: „Ein Teil von jener Kraft, die stets das Böse will und stets das Gute schafft“. Este vorba, cred, de acea viclenie a Raţiunii (List der Vernunft) despre care scria Hegel în Prelegerile de filosofia istoriei, de faptul că maleficiile născocite de Diavol rezultă, adeseori, într-un fel de progres. Dar aici începe o altă discuţie: ce poate justifica sacrificiile umane făcute în numele progresului? Există progres ori vorbim de un construct mental pe care îl aplicăm, îl ataşăm artificial pe lanţul evenimenţial, altminteri contingent şi haotic, numit istorie? Ce se întâmplă când omul se îndrăceşte? Când iluminările devin invitaţii la ex¬terminări, la genocid? Multe dintre aceste teme sunt explorate de filosoful politic John Gray în recenta sa carte The Silence of Animals: On Progress and Other Modern Myths (2013). Voi reveni.
          Când oamenii ajung să se închipuie zei, când Raţiunea ori Mitul sunt ridicate pe post de demiurg, când individul este tratat ca o simplă „ficţiune gramaticală“ (Koestler), se ajunge la masacre în masă, la statul propagandei universalizate, la lagăre de concentrare şi la camere de gazare. Diavolul este insidios, perfid, viclean, teribil de imaginativ, intră în istorie neanunţat. Tot aşa cum nimeni nu l-a anunţat pe Gregor Samsa că va deveni gândac…

Vladimir Tismăneanu

Când oamenii ajung să se închipuie zei

» anul XXIV, 2013, nr. 5 (276)