Antropozofia lui Eliade „între Luther şi Ignaţiu de Loyola“

Amalia Lumei

          Eliade nota, la maturitate, despre unul dintre foştii lui profesori din liceu că „Marea lui pasiune era antroposofia şi cred că a început să mă preţuiască mai ales după ce-i mărturisisem că am citit câteva cărţi de Rudolf Steiner“. Mac Linscot Ricketts observă însă că „Antroposofia, fondată în 1913 de fostul teosof, Rudolf Steiner (1861-1925), va exercita atracţie pentru Eliade în anii de la universitate...“1  În conformitate cu amintirea evocată de tânărul de odinioară, lecturile în domeniu ale lui Eliade începuseră deci în liceu, continuând mai implicat afectiv şi mai frenetic în timpul studiilor sale academice.
          În articolul despre Experienţa religioasă (noiembrie 1926), Eliade observă, la un moment dat, că

Alăturând […] experienţa religioasă, mistică – de însuşirile suprasensibile pe care le educă şi le intensifică gnosticii, teozofii, ocultiştii […] atât experienţa religioasă, cât şi iniţierea gnostic-ocultă se întemeiază pe voinţă şi se despart de raţiunea filosofică. […] Un om cu adevărat religios, un mistic, vădeşte însuşiri suprasensibile: posibilităţi de sugestie şi autosugestie, claire-voyance, previziuni, şi, în sfârşit, minuni – fapte adică, ce rup cleştele cauzalităţii ştiinţifice.2
 
Rezultă de aici că, în opinia tânărului cărturar, educarea însuşirilor suprasensibile era meritul gnosticismului, al teozofiei şi al ocultismului, care, în consecinţă, nu trebuiau cu niciun chip repudiate.
          Interesul pentru concepţia lui Rudolf Steiner s-a exprimat, la Eliade, şi în lunile următoare, anterior scrierii Itinerariului spiritual. El a publicat mai multe articole despre acest lider spiritual.3  După cel din 13 aprilie 1927, Ioan Ciucurel, ţăranul-gazetar din Lugoj, îi scria, în 14 iunie 1927, lui Eliade, din partea ziarului Cuvântul satelor, care apărea în acest oraş, spre a-i mulţumi pentru interesul arătat faţă de grupul antropozofic din Banat, rugându-l să publice studiul asupra lui Steiner şi în limba română.4  Acolo, printre altele, Eliade spusese, pe un ton apreciativ, că „Ştiinţa ocultă nu poate fi pricepută, în parte, decât după o serioasă muncă de pregătire şi după lecturi atente. E o lucrare de geniu şi de curaj. E o metafizică ce pare ridicolă celor ce n-au pătruns nici un pas dincolo“.5  La acea dată, aşadar, concepţia tânărului dornic de cunoaştere integrală nu sesizase încă pasul înainte pe care ortodoxia l-ar fi reprezentat în raport cu acest tip de experienţă.
          Itinerariu spiritual, serialul programatic al lui Mircea Eliade din 1927-1928, nu îşi propunea să facă apologia ortodoxiei şi nici să remedieze – prin prozelitism – afinităţile tinerilor înstrăinaţi dintru început de Biserica Răsăritului. Autorul socotea că există la unii o respingere organică a ortodoxiei, fie datorită culturii istoric-filozofice a acestora (raţională, şi nu întemeiată pe credinţă, se poate deduce), fie datorită insuficienţelor experienţei religioase (neconfortabil celor lipsiţi de sensibilitate metafizică ori, pur şi simplu, superficiali), fie din pricina structurii protestante înnăscute (deci refuzului vreunei intermedieri, abordării religiei în termenii raţionalizanţi şi pragmatici în care o concepeau curentele protestante).6  El folosea prilejul pentru a observa că, la drept vorbind, o bună parte din conştiinţele de elită ale tineretului protestanticizează experienţa religioasă; o critică inspirată, probabil, fie de influenţa occidentală asupra tinerelor elite cu studii în Vest, fie de relativa secularizare înregistrată la nivelul vârfurilor intelectuale tinere ale societăţii româneşti, mai cu seamă după secularizarea şi modernizarea societăţii iniţiate prin reformele lui Al. Ioan Cuza şi ale premierului său Mihail Kogălniceanu.
          Ţinta capitolului din Itinerariu spiritual dedicat ezoterismului sunt misticii rămaşi în afara bisericii, cei confruntaţi cu efervescenţele de misticism dubios.7  Eliade doreşte numai să le ofere acestora un îndreptar care să îi scutească de rătăciri provenite dintr-o sete mistică prost orientată.
          Pentru a înţelege corect grija lui Eliade faţă de spiritele tinere confruntate cu o nevoie spirituală pentru care ortodoxia nu era răspunsul satisfăcător trebuie reamintit că, după criza spirituală a Primului Război Mondial, s-a înregistrat şi în România un nou val de tendinţe neoprotestante. Practic, în a doua jumătate a sec. al XIX-lea şi în anii imediat premergători sau ulteriori încheierii conflagraţiei mondiale au apărut primele focare baptiste, adventiste şi penticostale din România, parte datorită valului de migraţii în SUA de la sfârşitul sec. al XIX-lea şi începutul celui de-al XX-lea, din Transilvania – unde şi apăreau aceste culte, ca urmare a unor nemulţumiri faţă de etosul bisericilor existente, a unui climat de diversitate multietnică şi a unor influenţe culturale –, parte datorită contactului cu o pluralitate a confesiunilor creştine existentă în fostele teritorii locuite de români care fuseseră înglobate în Imperiul Austro-Ungar.
          În Mica Românie, unde omogenitatea ortodoxă era accentuată, îşi făcuseră, pe de altă parte, loc, încă din a doua jumătate a sec. al XIX-lea, alte tendinţe spiritualiste, precum cele de tipul spiritismului (reprezentat, către 1900, de anturajul din jurul savantului spiritist B. Petriceicu Hasdeu, a cărui lucrare la temă, Sic cogito, făcuse prozeliţi, fiind reeditată de mai multe ori până la Primul Război Mondial, dar şi după aceea). În plus, exista, şi acolo, o pluralitate religioasă reprezentată de o puternică biserică romano-catolică în Moldova, de minoritari arondaţi cultelor Reformei religioase, de lipoveni şi de turco-tătarii islamici, în Dobrogea. Nu în ultimul rând, exista şi o bine reliefată minoritate evreiască, aparţinând cultului mozaic. După 1918, pluralitatea confesiunilor s-a întărit prin adaosul confesiunilor maghiare şi săseşti şi, mai ales, a celei specifice Transilvaniei româneşti: de la 1700 încoace, românii ardeleni beneficiau de o biserică greco-catolică.8 
          Eliade nu vorbeşte, aşadar, aici, pentru cei emancipaţi din punct de vedere religios sau pentru cei neinteresaţi de religie (el preferă să folosească termenul „mistică“, mai apt să desemneze implicarea emoţională puternică, acaparatoare la nivelul trăirii, a experienţei religioase, indicând o intensitate superioară a fervorii religioase9). El vorbeşte pentru tinerii care aparţin, într-un fel sau altul, majorităţii religioase a populaţiei ţării.
          În acest context, autorul este conştient că nu toţi tinerii acceptă ortodoxia, unii situându-se mai aproape de experienţa religioasă protestantă. Constatarea aceasta îl determină să creadă că, pe calea aspiraţiei mistice, este bine să se accepte – acomodant – răul cel mai mic. Cum teozofia este socotită cea mai impură formă de experienţă mistică, Eliade preferă să aleagă altceva pentru cei încă neclarificaţi interior pe deplin: „Pentru o conştiinţă tânără contemporană, e preferabil să accepte sinteza antropozofică decât incoerentele teozofisme“.10  Autorului i se pare deci că există argumente pentru a ierarhiza cele trei opţiuni posibile, situând demersul steinerian pe primul loc în ordinea preferinţelor, lăsând teozofia pe locul secund şi uitând, pur şi simplu, să mai menţioneze gnosticismul.
          Poziţia pare realistă, conciliantă şi pragmatică, deşi rămâne una fantasmagorică. Din perspectiva credinţei răsăritene canonice, oricare dintre cele trei tendinţe menţionate este erezie. În mod cu totul neaşteptat, adeptul soluţiilor tranşante – cum s-a dovedit Eliade că este în capitolele anterioare ale Itinerarului spiritual – găseşte chibzuit să cântărească diversele tendinţe mai mult sau mai puţin ezoterice de pe piaţa ideilor şi credinţelor mistice, socotind că antropozofia este preferabilă.
          Atitudinea aceasta, neaşteptată, i-a uimit pe unii dintre congeneri. Mircea Vulcănescu i-a remis cu promptitudine un reproş epistolar, spunând: „În ruptul capului nu aş putea socoti «antroposofia» d-rului Steiner ca o «piatră pentru un viitor templu ortodox»“.11  Avea dreptate. Pledoaria pentru ortodoxie a lui Mircea Eliade venea dinspre un spirit nefamiliarizat cu dogma ortodoxă ca urmare a unei experienţe nemijlocite, ci din partea unui intelectual juvenil, cu reflecţii interesante, poate chiar fascinante, asupra spiritualităţii tinerilor, dar care vorbea ca un laic plasat în afara experienţei credinţei, cumpănind şi chibzuind raţional şi prin intermediul unei analize calitative ale cărei detalii nu le lăsa să răzbată la suprafaţă în virtutea unor „cântăriri“ argumentative.
          După cum recunoştea Eliade la ceasul primelor retrospecţii, în 1965,

am încheiat Itinerariul spiritual cu un foileton despre ortodoxie. Era destul de superficial, pentru că ştiam prea puţin şi înţelegeam încă şi mai puţin. Dar avea meritul că nu era dogmatic, nici programatic. Spuneam doar că pentru o parte din „generaţia tânără“ ortodoxia ar putea constitui o concepţie totală a lumii şi a existenţei, şi că fenomenul acesta, dacă se va realiza, va fi un fenomen nou în istoria culturii româneşti moderne.12

„Meritul“ de care vorbeşte retrospectiv scriitorul era, de fapt, o abatere de la dreapta credinţă răsăriteană şi făcea parte dintr-o conduită condamnată, nu o dată, în trecut, de biserică. Fascinat de comparatismul religios practicat în câmpul istoriei religiilor, Eliade nu era pregătit nici după atâţia ani să vadă în ce chip elanurile lui inovative erau inadecvate, prin însuşi specificul lor novator.

 1. Mac Linscot Ricketts, Rădăcinile româneşti ale lui Mircea Eliade, vol. I, Bucureşti: Criterion, 2004, p. 65.
 2. „Experienţa religioasă“, in Misterele şi iniţierea orientală. Scrieri de tinereţe. 1926, ed. de Mircea Handoca, Bucureşti: Humanitas, 1998, p. 221.
 3. Primul dintre ele a fost „Rudolf Steiner“, in Misterele şi iniţierea orientală. Scrieri de tinereţe, 1926, p. 131-141, publicat iniţial în Adevărul literar şi artistic, nr. 289, 20 iunie 1926, p. 5-6.
 4. Apud Mircea Handoca, Viaţa lui Mircea Eliade, ed. a III-a, Cluj-Napoca: Dacia, 2002, p. 34.
 5. Mircea Eliade, „Rudolf Steiner“, Cuvîntul, an. III, nr. 734, 13 aprilie 1927, p. 1-2. Reluat în Itinerariu spiritual, Itinerariu spiritual. Scrieri de tinereţe, 1927, ed. de Mircea Handoca, Bucureşti: Humanitas, 2003, p. 143.
 6. Itinerariu spiritual, p. 349.
 7. Ibidem.
 8.  http://www.culte.ro/DocumenteHtml.aspx?id=1738 „Cultele neoprotestante (evanghelice) Baptist, Adventist de Ziua a Şaptea, Penticostal, Creştin după Evanghelie, Biserica Evanghelică Română“: „În România, grupările neoprotestante au apărut la mijlocul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX, prin intermediul unor evanghelişti străini (elveţieni, germani, polonezi, maghiari), iar primii convertiţi au fost cetăţeni români aparţinând minorităţilor naţionale (germani, ruşi, maghiari)“.
       Elis Neagoe, Liviu Pleşa, „Cultele neoprotestante din România în perioada 1975–1989“, http://www.cnsas.ro/documente/istoria_comunism/studii_articole/culte_minoritati/Cultele%20neoprotestante.pdf; „În România, primele comunităţi baptiste au apărut în Transilvania, la mijlocul secolului al XIX-lea, ca urmare a activităţii unor misionari imigranţi. În 1856 s-a înfiinţat prima biserică baptistă din Bucureşti“.
  9. Itinerariu spiritual, p. 344: „... ce este mistica? Noi vorbim de o transcendere a conştiinţei într-un alt plan, mental, fireşte (a nu se confunda cu o cristalizare de halucinaţii [...]; scriem «mental» pentru că e inaccesibil simţurilor)“.
 10. Ibidem, p. 350.
 11. Apud Handoca, p. 31.
 12. Mircea Eliade, „Itinerariu spiritual: «Tânăra generaţie»“, Cuvântul în exil, nr. 40-41, septembrie-octombrie 1965, p. 1 şi 4.

 

Amalia Lumei

Antropozofia lui Eliade „între Luther şi Ignaţiu de Loyola“

» anul XXIV, 2013, nr. 5 (276)