Necrolog cu ocazia morţii tale

Jancsó Noémi

          Azi-dimineaţă, la ivirea zorilor, încălţat cu pantoful tău de lac păşeai pe stâlpul de electricitate. Te uitai îngrijorat la sârma electrică, pe care păşea un porumbel obişnuit la înfăţişare; se plimba de-a lungul cablului, timp în care îmbătrânea tot mai mult, iar la capăt cădea de pe sârmă şi murea. Dar chiar şi aşa, în timp ce murea, se ţinea de sârmă, înfigând ghearele mici şi urâte de pasăre în curentul electric, luând astfel energie pentru o nouă viaţă. Apoi se căţăra înapoi pe sârmă şi pornea din nou. Nu făcea niciun efort să-şi ţină echilibrul, se plimba uşor, aşa cum se plimbă oamenii cu picioare sănătoase pe firele de iarbă culcate şi neted asfaltate. Încercai să-l ajungi din urmă. Precaut, făceai primul pas. Echilibrai cu braţele întinse cât îţi permitea structura ta de om, organele, oasele şi carnea ta roz azvârlite într-un sac de piele. Piciorul tău stâng, încălţat cu pantof de lac, îl rezemai de sârmă. Piciorul drept îl propteai într-un nor. Atunci soseau în zbor pe părul tău primele raze de soare ale dimineţii. Ciripitul lor te împingea spre demenţă, dar nu le-ai putut alunga deoarece trebuia să-ţi ţii braţele întinse, ca să rămâi în echilibru pe sârmă. Porumbelul venea din nou înapoi, era iarăşi pui. Sperai că stând în calea lui îi vei bloca plimbarea. Urmăreai cu privirea haínă porumbelul care se tot apropia şi îmbătrânea. Acum o să-l opreşti – gândeai –, acum o să-l faci nemuritor. Dar porumbelul, de parcă nici nu te-ar fi observat, de parcă ai fi fost inexistent, păşea peste corpul tău de om din carne şi sânge. Apoi a murit şi, ajungând la stâlp, s-a născut din nou. Trebuia să-ţi recunoşti neputinţa. Nu-ţi mai puteai ţine echilibrul pe sârma electrică. Stăteai acolo, cu piciorul rezemat de nor şi urmăreai cum se plimba porumbelul încolo şi înapoi, iar soarele, mişcându-se parcă cu încetinitorul, sărea pe cer în sus şi în jos, ca o minge de baschet care îşi schimbă culoarea. Soarele sărea, porumbelul se plimba, iar tu stăteai nemişcat cu braţele întinse. Iar razele soarelui înnebuneau cu palavrele lor auzul tău atât de uman.
          Dintr-odată, cu un zgomot puternic tresări sub tine sârma electrică. Credeai că a detonat un sărut sălbatic între doi nori şi te-ai speriat groaznic, deoarece te temeai pentru norul piciorului tău drept. Nu ai avut ce să faci, singura ta apărare care-ţi venea în minte era să-ţi ţii braţele întinse. Se auzi încă o dată zgomotul puternic şi credeai că se apropie un cutremur. Te uitai cu îngrijorare în jos, spre drum; dintr-odată au sporit motivele să te cuprindă neliniştea. Şoseaua asfaltată se umflase şi se crăpase în bucăţi. Vedeai iarba, firele de iarbă culcate şi îngălbenite care au înverzit în câteva momente; vedeai cum părăseau razele soarelui capul tău şi cum coborau la o bârfă cu ierburile demult întâlnite. Porumbelul se plimba încet şi sigur pe cablu, trecând peste tine. Soarele-minge sărea, se ciocnea de norul tău. Atunci începuse metamorfoza singurului tău punct de reazem relativ sigur: norul, pe care-l credeai al tău, se prăbuşea în picături peste ierburi. Piciorul drept ţi s-a eliberat, piciorul stâng şi-a pierdut echilibrul, ai început să dai din mâini. Corpul tău, prea uman, se prăbuşea cu durere printre epavele de asfalt. Vedeai încă o dată porumbelul cum se plimba pe cablu, apoi te-ai asfixiat în pământul care, sârguincios, te-a primit în sine. Un timp s-a văzut încă vârful pantofului tău de lac, opera strălucitoare prin care încercai să ţii pasul cu porumbelul sau măcar să opreşti din drum pasărea cenuşie.
          Ultimul tău gând a fost cuprins de groază, drogul muribunzilor. Dintr-odată ai început să crezi în toţi zeii închipuiţi de tine şi de care te-ai lepădat. Şi sperai că va ajunge la tine cândva, din întâmplare, un grup de arheologi care, săpând, va găsi pantoful tău de lac; va reconstitui evenimentele şi va aduna date, demne de o întreagă bibliotecă, despre ce s-a întâmplat acolo, pe cablu, înainte de moartea ta. Şi amintirea ta, scheletul tău foarte uman va fi cuprins de nimb strălucitor ca lacul, foarte omenesc, care nu va păli până la sfârşitul veacurilor. Şi dacă se va putea cădea la învoială cu cei din ceruri, dacă va fi cu putinţă, atunci nimbul va exista şi după sfârşitul veacurilor, măcar un minut. Pentru un minut chiar foarte omenesc.

Traducere de Lukács József
În original: Nekrológ halálod alkalmából, în volumul postum A webkamera-arc [Chipul din camera web], Cluj, 2011

Jancsó Noémi (Traducere de Lukács József)

Necrolog cu ocazia morţii tale

» anul XXIV, 2013, nr. 5 (276)