O zi din viaţa lui Alex de York

Cristina Palas

          E ora 17:30 şi încă nimic nu anunţă dezastrul ce urmează să se petreacă. Ca în fiecare zi lucrătoare, Alex se întoarce de la serviciu, după ce a trecut, în prealabil, prin barul de la parterul blocului în care lucrează, pentru a-şi saluta, chipurile, cîţiva colegi. Sună, întotdeauna luuung, pentru a se asigura că soţia lui, Dora, în cazul în care e pe budă se va ridica şi, ţinîndu-şi pantalonii cu o singură mînă, îi va deschide şi-l va săruta – întotdeauna luuung. Alex o îmbrăţişează cu o singură mînă, cu cealaltă încercînd să-şi dea jos din spate rucsacul, deşi susţine că acesta din urmă, din cauza purtării prelungite, de ani de zile, i s-a integrat în schema corporală. Alex şi Dora obişnuiesc apoi să poarte lungi conversaţii, foarte fireşti între doi oameni care se iubesc atîta şi care nu s-au văzut toată ziua: „– Ce-ai mai făcut azi, draga mea?“ „– Bine. Tu?“ „– Am muncit, ce să fac?“ Apoi Alex îşi scoate tenişii, punîndu-i întotdeauna cu vîrful spre exterior, înspre uşă, şi merge să se întindă puţin în pat, pentru că aceste interminabile discuţii sînt foarte solicitante pentru el, mai ales după o zi de muncă. I se năzare că după perdea se ascunde un spion turc şi îşi lungeşte puţin gîtul, pentru a se convinge că e doar o nălucă. În timpul acesta, Dora ia tenişii şi îi îndreaptă cu vîrful spre perete, pentru că e superstiţioasă: i se pare că Alex îi pune în mod intenţionat cu vîrful înspre uşă pentru ca, la nevoie, doar să sară în ei şi să se care. Au avut multe discuţii pe tema asta, dar Alex pretinde că îi lasă aşa pentru că put şi pentru că poziţionaţi astfel, cu spaţiul pentru introdus piciorul înspre uşă, ei se află exact pe traiectoria curenţilor de aer care pătrund prin geamul de la baie şi cotesc după peretele din stînga, ajungînd pînă în hol. Feng shui!
          Cît timp Dora pregăteşte masa, Alex stă în pat şi se gîndeşte cît este de realizat: are un job bun, de bine, de rău are un acoperiş deasupra capului şi are o nevastă frumoasă şi deşteaptă, care-l aşteaptă mereu cu zîm¬betul pe buze. Ba chiar exagerează uneori, cînd el se mai întoarce puţin ameţit de la fumul de ţigară al prietenilor lui fumători cu care mai iese la cîte o bere, după serviciu: atunci Dora uită să-şi şteargă zîmbetul de întîmpinare şi poate rămîne cu el pe buze chiar şi cîte o oră întreagă. În rest e fată bună, păcat doar că vorbeşte atît de mult. Alex nu e prea vorbăreţ, e o fire mai meditativă, mai melancolică. Uite, chiar acum îl strigă la masă, spulberîndu-i reveriile legate de tărîmul lui îndepărtat, în vechiul Ierusalim, unde Alex de York tocmai duce prima cruciadă. Ce-or mai face soldaţii lui? Oare i-a atacat cineva? În drum spre bucătărie, Alex se pregăteşte pentru a relua lungile, interminabilele conversaţii cu soţia sa, care se încăpăţînează să creadă că momentul mesei este unul al reuniunii, al regăsirii după o zi de absenţă. După ea, fiecare masă luată împreună e una festivă şi se cuvine, aşadar, să fie însoţită de zîmbete, rîsete, de bună dispoziţie şi de multe-multe discuţii: „– Şi? Ce-ai mai făcut azi, dragul meu, în afară de muncă?“ „– Ce să fac? Mai nimic. Tu?“ „– Hm. Treabă. A! Şi… nu observi nimic schimbat la mine?“ „– Cerceii! Parcă nu-i aveai!“ „– Ba îi am de un an şi-i port aproape zilnic.“ Alex e un tip serios, nu prea-i plac astfel de jocuri, aşa că i-o scurtează repede: „– Zi-mi unde să mă uit, dă-mi un indiciu!“ „– La păr.“ „– Te-ai tuns!“ „– În sfîrşit…“ Lui Alex i s-a părut că acest „În sfîrşit…“ al soţiei sale a sunat ca un fel de uşurare pentru că el a ghicit, pînă la urmă, ce s-a schimbat la ea. Dar era, de fapt, un „în sfîrşit…“ din celălalt, adică „Bărbaţii tot bărbaţi! N-ai ce scoate din ei!“ Alex îşi plimbă mîna prin părul Dorei şi constată: „– Da, se vede. E, într-adevăr, mai scurt! Dar nu ţi-ai tăiat totuşi foarte mult din el, nu-i aşa?“ „– Aşa e… pentru că, de fapt, m-am vopsit…“
          Dora se duce la baie să-şi şteargă lacrimile, Alex rămîne cu privirea pironită pe suportul de cuţite de pe masă, pe care îl apucă ferm şi îl trînteşte direct în coşul de gunoi. Era o tolbă cu săgeţi otrăvite care nu aparţinea în niciun caz supuşilor lui. Nu înţelege totuşi cum a putut să ajungă pe masa din bucătărie. Merge apoi în sufragerie să vadă ce-i mai fac flotele. Nu, nu e căpitan de marină şi nu-şi ţine flotele în sufragerie. E vorba de jocul pe care îl joacă de fiecare dată cînd are timp: în decursul săptămînii, cu începere de la ora 19 şi terminare la ora 24, cu pauză de 20 de minute pentru un duş, iar în weekend de la ora 8-9 dimineaţa (lui Alex nu-i place să doarmă mult, pentru că i se pare pierdere de timp) pînă la ora 24. Aşadar, Alex se aşază în faţa calculatorului şi-şi începe interminabilele peripluri prin lumile lui imaginare, lumi frumoase, ideale, dar foarte periculoase (într-o noapte a adormit cu capul pe tastatură şi cînd gărzile l-au alertat pentru că se apropia o navă de război, atît de tare s-a speriat, încît a căzut de pe scaun, fiind inapt de a mai merge a doua zi la serviciu). Lumi în care doar cei puternici supravieţuiesc, iar el e dintre cei puternici. Lumi minunate, care compensează lipsa de evenimente din viaţa reală, care anulează plictisul, rutina şi oboseala de a trăi în fiecare zi la fel, după regulile altora. Măcar aici, în lumea lui ideală, nu are şef de care să asculte. El comandă şi toţi ascultă de el. Dacă ţăranii lui sînt indisciplinaţi, le măreşte taxele, le taie din raţia de mîncare sau îi spînzură. Are arcaşi şi călăreţi care-i apără proprietăţile. Şi ducele de York nu are nevastă, ca să-l bată tot timpul la cap cu sentimentele ei rănite, cu faptul că se simte neglijată, cu gelozii nefondate etc. În Stronghold Crusader, femeile muncesc în ferme şi livezi, în morile de făină şi în brutării. N-au timp pentru toate prostiile pentru care Dora are atît de mult. E primul din ghildă pe Astroempires! Return to the Castle Wolfenstein, Medalia de Onoare, Deus Ex, Cossacks, Starcraft, Warcraft nu mai au niciun secret pentru el. Compania Microsoft nu poate ţine pasul cu Alex de York, avatarul lui Alex-cel-plat-şi-plictisit, cel mai bun strateg, atît de iubit de supuşii săi! El este peste tot cel mai bun, trăitor în cea mai bună dintre lumile posibile: cea a compu¬terului, lumea unde realitatea se fabrică „la comandă“, satisfăcînd şi cele mai exigente gusturi: „avem castele, ca¬tedrale, biserici, capele, pieţe, grînare, corturi pentru călăreţi, livezi, ferme agricole, avem şanţuri cu apă pentru împrejmuit castelul, avem floricele roşii şi albastre, avem spînzurători, eşafodaje şi poduri… pe alese!“ Dar să lăsăm asta! Fixat bine în scaunul din faţa calculatorului, Alex încearcă să-şi stabilească priorităţile: în Crusader i s-a încredinţat o nouă misiune – foarte importantă –, dar Alex nu se teme, ştie că se va descurca. Întotdeauna găseşte soluţii şi ieşiri din toate situaţiile. Asta îi solicită destul de mult prezenţa, dar este nevoie de el şi pe Astroempires, unde flotele pe care le-a trimis acum două zile să atace o planetă au ajuns deja la destinaţie. Ar trebuie să le acorde şi lor ceva timp. Ce e mai important: un război purtat în numele lui Dumnezeu şi, pînă la urmă, al întregii umanităţi sau un război purtat în spaţiul cosmic, vizînd numai propriul cîştig? Alex se decide şi îşi deschide contul de pe Stronghold Crusader. Anul 1094, misiunea Nicaea, sosirea în Ţara Sfîntă. Armatele turceşti atacă europenii în Anatolia, întinînd Locurile Sfinte. Încurajate de papă şi de promisiunile lui privind cîştigurile, armatele europene se îndreaptă către Constantinopol. După sosirea la Constantinopol, disciplina dispare şi soldaţii flămînzi încep să jefuiască împrejurimile, în căutarea hranei. Împăratul Alexus organizează transportul pe mare şi creează o escortă militară, pentru a-i menţine pe cruciaţi în mişcare. Obiective: Împăratul Alexus trebuie să preia controlul Nicaeei, cu ajutorul aliaţilor greci. Turcii nu sunt pregătiţi pentru un eventual atac, aşa că bătălia ar trebui să fie simplă. Călătoria spre Ierusalim va avea nevoie de finanţare. Dacă cruciada se vrea a fi una reuşită, trebuie obţinut aur, prin orice mijloace. Strategii: Cînd economia e bine pusă pe picioare, se poate vinde din piatră şi din mere pentru a dobîndi cît mai mult aur. Alexus începe lucrul: îşi construieşte încă o magazie pentru unelte, un cort pentru călăreţi, cu aurul strîns mai cumpără cîţiva ţărani pentru a-şi mări armata. E destul de bine pregătit, nu vede de ce cruciada lui nu ar reuşi. Factorul „popularitate“ scade, dar Alexus ştie cum să îndrepte lucrurile: construieşte lîngă catedrală grădini cu flori, flori galbene şi albastre, roz şi roşii, face mai multe locuri de joacă pentru copii şi mai distruge din instrumentele de tortură, pentru a diminua factorul „teamă“ al populaţiei. Da, deja s-a ajuns la un echilibru stabil. Orele trec rapid şi Alex pierde noţiunea timpului. În prag apare Dora, care-l întreabă: „– E tîrziu… Mai stai?“ „– Puţin.“ „Puţin, puţin.“ În fiecare noapte la fel: „Puţin“. În fiecare noapte îl aşteaptă în pat, să vină să o ţină „puţin“ în braţe. Şi în fiecare noapte adoarme singură, tot aşteptîndu-l şi tot sperînd că va părăsi odată calculatorul acela, pentru ea. Că-şi va aduce aminte de legămîntul sfînt pe care şi l-au făcut în faţa lui Dumnezeu. Da, dar sfînt e şi războiul pe care îl poartă Alex şi pe care nu-l poate părăsi doar aşa, pentru că soţia lui i-o cere. Multe războaie au fost pierdute din cauza femeilor… Dora întîrzie în prag şi-şi priveşte îndelung soţul. De cînd n-au mai stat de vorbă aşa cum s-ar cădea să o facă doi oameni care pretind că se iubesc aproape că nici nu mai ştie cum arată Alex. Constată că i-a crescut barba. „Încet-încet, începe să semene tot mai bine cu avatarul lui din joc…“ Nu-şi mai poate dezlipi privirea de el. Îl iubeşte atît de mult, chiar şi aşa… bărbos! Chiar şi aşa… maniac! Îi lipseşte atît de mult! Măcar o oră pe zi dacă şi-ar dedica-o numai ei… să ştie că ar prefera să piardă o bătălie ca să cîştige războiul… Dar Alexus nu-şi permite să piardă nicio bătălie, pentru că asta l-ar costa multe resurse. Şi fierul l-a vîndut deja, ca să-şi facă încă un cort pentru călăreţi, iar merele nu le poate vinde încă, pentru că are o populaţie numeroasă care, dacă nu are hrană suficientă, pleacă şi îl lasă baltă cu războiul lui cu tot. Aşa că Dora va trebui să meargă din nou singură la culcare.
          Orele trec, pe stradă se aud deja circulînd primele autobuze. Lui Alex oboseala începe să îi producă vertijuri. Simte o vîjîială în cap şi un bîzîit sîcîitor în urechi. Castelul lui se duplică, se triplică şi la fel şi cuceritorii. Sunt de trei ori mai mulţi! I-a amorţit mîna pe mouse, mişcările sunt mai lente şi mai greoaie. Riscul să fie cucerit şi să aibă pierderi majore creşte, iar Alex de York se simte incapabil de a-şi salva armatele de la dezastru. Ar vrea să se retragă în castelul lui şi să-i lase comandantului grija armatei, dar nu mai are putere să articuleze niciun cuvînt. Simte în ceafă nişte înţepături puternice – probabil pentru că a stat atîtea ore nemişcat pe scaun. Îşi masează uşor ceafa, de pe care mîna lui stîngă se întoarce caldă şi vîscoasă: o priveşte lung şi nu înţelege ce se întîmplă. Credea că are spatele acoperit, doar s-a ocupat personal de asta… Deţine cei mai buni strategi, cei mai buni spioni, cei mai buni călăreţi, cei mai buni arcaşi… Cum s-a… Cei mai buni… În tenişii lui Alex, îndreptaţi cu vîrful spre perete, Dora a pus floricele odorizante primite gratis la benzinărie cînd a făcut plinul maşinii: „Una albastră în cel stîng, una galbenă, în cel drept! Una roz în cel stîng, una roşie în cel drept! Una albastră… una roşie…“

Cristina Palas

O zi din viaţa lui Alex de York

» anul XXIV, 2013, nr. 5 (276)