Plicul negru de Norman Manea

Marian Victor Buciu

Existenţa prelecturii

          Am scris despre Norman Manea, prozatorul, un lung comentariu, inclus în volumul al doilea despre proză din Panorama… mea. Ulterior am descoperit această cronică la ultima carte apărută în România, înainte de exilul autorului în Germania şi sua. E vorba de romanul Plicul negru (Ed. Cartea Românească, 1986). Consider această cronică o pre-lectură. Dacă importantă e relectura, cred că nici prelectura nu poate fi trecută cu vederea. Sunt convins că poate fi serios teoretizată, devreme ce e practicată. Ea fusese cu totul uitată. Bineînţeles, lectura de mai târziu a ignorat-o. Într-un fel, a şi a „revizuit-o“ pe cea dintâi. Las şi altora, eventual, compararea lor. Cât mă priveşte, o voi face, sper, altădată.


Prelectura ca lectură uitată

          Captat prin bunăvoinţa sa în acest Plic negru (roman apărut la Ed. Cartea Românească, 1986), cititorul se zbate pentru a răzbate la limanul cărţii, având felurite ecouri stilistice: echivoc poetic, concizie extremă etc. E purtat (deportat) de un narator emiţând infatigabil mobil, sărind de la o persoană la alta, de la un cuvânt la altul. Într-un ritm gâfâit, nemilos, supus unei adevărate terori a relatării. Aleargă cititorul, suflă, îşi lasă inteligenţa strânsă cu uşa, priveşte prin gaura cheii, cât se vede, cât îi şi îşi permite „autorele“.
          Un text viu, aproape visceral, intelectualmente inhibă deseori. O anumită neseriozitate, un anumit amoralism aduc îndrăzneală şi descumpănire. Faptele stau aşezate la fund, scufundate cu ruşine şi vinovăţie. Aici drama este şi ea o Cenuşăreasă, în faţă ies umoarea neagră-roz, mult venin de bârfă dulce. Vorbe-vorbe-vorbe, fraze şi parafraze. Parodii la comedii. Haz de necaz. Fără cauze, cazne, necazuri. Aparent... Rupturi la tot pasul, de ritm, fraze, cuvinte. N. Manea e un nou au¬tor demitizant, detabuizant, pamfletar infatigabil, colţ(ur)os, cu ochi şi minte enorm satirice, închizându-şi personajele în insectar, întâi îmbălsămate, apoi suflându-le slavă epică, vitală. Practica scrisului devine aici un demers defulant ori exorcizant. Nu la început, dar la urmă, romancierul aşază cuvântul. Probabil pentru a avea ultimul cuvânt(ul). Realitatea este captată pentru a fi provocată. Cuvintele se luptă aprig, apoi, cu realul, dintr-un complex al elementului secund. Prin textualism, cuvintele nu doar se eliberează, ele ajung să-şi ia o veche revanşă, ilustrând încă o dată un exces al emancipării. Tot misterul se cuibăreşte într-o nouă sintaxă narativă, care îneacă – proza „veche“ doar le îmbăia – pur şi simplu fapte¬le în cuvinte.
          Romanul lui Norman Manea pare a avea mai mult faţă decât revers; ori faţa este revers şi invers. Un roman formal(izant), altfel zis „de formă“. Polemic anticlasic: multe vorbe pentru puţine fapte, dar şi clasic prin concizia stilistică, cu funcţie diferită, nu limpezind, ci suspendând, obscurizând mesajul, creând goluri strategice. Lasă impresia că spune mai multe prin tăcere, ascundere, eludare, mizând pe expresivitatea potenţialului, într-o strategie a ficţiunii purificate şi purificante. Dintre cele trei registre în care realitatea poate fi îmbrăcată în cântecul cuvântului – aspru, exact, indulgent –, Norman Manea îl află potrivit pe primul. Limbajul curent este veninos şi frământă mai mult gândirea decât simţurile. E foarte viu. Şi pare a fi preluat de la o memorabilă sursă naturală şi culturală. Nicio trăsătură, nicio observaţie nu-i sunt de ajuns.
          Procedeul esenţial pare a fi restructurarea realului prin asocieri verbale dictate de o contiguitate aleatorie, conştientizată de autor. Altfel drumul a mai fost umblat: realul absorbit de simţuri, fixat de intelect. Senzo¬rial, văzul este fundamental. Realitatea este transformată în sensul totalei verbalizări, devenind hrană pentru cuvinte. „Întâmplarea devine relatarea ei“ (p. 13). Absorbţia se face şi în coadă de peşte, enunţul epic alternând cu cel liric. Metodic perseverent, romancierul îşi controlează in¬ginereşte efectele,  odată proiectul fixat, el ştiind că „Ochii văd, urechile imprimă, scăfârlia selectează stratifică stochea¬ză, deh, uite-aşa, funcţia şi organul“.
          Cam aşa se prezintă scrisul acesta hiperconştient. Nu sunt multe întâmplări, dar nu-i nicio întâmplare întâmplătoare, totul este liber în măsura în care totul a fost deliberat. Nu toate impresiile sunt false. Iată două vorbe culese de pe p. 263 care recunosc aceste „Întâmplări obscurizate“. De aceea lectura e grea, în toate sensurile, orbitoare şi orbecăitoare.  Ca un drum într-o noapte prelungită. Scoasă dintr-o producţie cinematografică. Romanul se desfăşoară ca şi cum s-ar putea filma creierul în timpul practicii sale trăitoare şi creatoare.
          Naratorul principal (dar şi ceilalţi în care el se contemplă egotist) ironizează, face haz, satirizează, demască, acuză, bârfeşte, pârăşte, împroaşcă venin sau noroi. Toţi aceşti emiţători se întrec în a scrie: scrisori, reclamaţii (Gafton, fost ziarist), fişe pentru un roman (Myneheer, scriitor). Întâlnim asigurări sau scuze precum că „mintea produce vorbe, continuu“, un „sul de cuvinte“ posedă realitatea, totul este conştientizat, adus la cuvânt, trăitul este „înfăşurare de cuvinte“, „Cuvintele vin singure, mintea produce cuvinte“, autorul este „Profesionistul cuvintelor“.
          Temporal, acţiunea s-ar desfăşura prin 1980, acroşând această notaţie: „Sicriele cutremurului din urmă cu trei ani…“, dar acţiune nu prea există, precum în ultimele romane ale lui Paul Georgescu: „Acţiunea va porni. O acţiune foarte ambiguă...“ Deloc „original“, deloc întâmplător, dimpotrivă, foarte simptomatic, incluzându-se într-o anumită familie de prozatori, romancierul explorează cu metoda comună, particularizată după puterile sale – mari – cotidianul, „zurba zilei“. Frământată de îndoieli, o asemenea estetică structurează cu mână tremurătoare, afirmând „coerenţa artificială“.
          Livresc, dar şi antilivresc, în măsura în care se aşază belicos în contra unor cărţi, Plicul negru invocă şi evocă maniere expresive din orizontul cultural pe care-l respirăm firesc. Caragiale este un model comun lui Paul Georgescu ori Radu Cosaşu, ei înşişi asimilaţi de „stomacul“ – în expresia lui Breban – romanului practicat azi de N. Manea. Dovezi: „menajeră, dromaderă“, „junger Jung“, dar obsesia caragialescă cuprinde spiritul, şi nu litera unor pagini întregi. Iată o undă dostoievskian-brebaniană, oral autoironică: „nimeni nu mai e intangibil, nici invulnerabil, oho, nicidecum“. Camil Petrescu oferă pretextul scriptural dezvăluit în motto, dar şi un strat epic al romanului (sunt implicate mai multe registre istoricizate ale acestei specii epice): „Voluminosul dosar de existenţă“ (p. 204). Aş mai aminti de Céline, iar la capătul şi¬rului trebuie pus real-fictivul, aproape un personaj în carte, Sábato. Nici diminuat, nici augmentat, între aceşti autori, N. Manea se simte, se face simţit mai el însuşi.
          E deci un metodic barochizant, descriptor de lucruri, fizionomii, radiografiind gânduri, atras de teme socio-politico-psiho-filozofice, ca nenorocirea, mizeria, spaima, frica, abjecţia, suspiciunea, trădarea, captivitatea tiraniei, nelibertatea, omul de prisos, „regimul totalitar din Argentina“. El experimentează „codificarea înşelătoare“, capcanele narative, cu efecte superioare lui Ion Iovan din Impromptu, pentru că nu concepe romanul exclusivist şi reducţionist, dar, dimpotrivă, manifestând o mare disponibilitate de captare a unor varii sugestii, depăşind graniţa esteticii textualiste. E intertextualizant, parafrazând („V-am dat soare, vi-l păziţi“, „pe noi nouă redă-ne“), citând („omul măsura tuturor lucrurilor“, „Cerul înstelat deasupra noastră“). E antinarativ, prin naraţiunea derizoriului segmentat în modul lui G. Călinescu (Titi Tulea). Noul timp parcă ar cere ca totul să fie scos din fiinţa umană şi istorică prin limbaj. Revelat onto-retoric. Chiar şi spre batjocură.
          Iacătă că Norman Manea oferă prin Plicul negru un roman ieşit din seriile expuse ori impuse, surprinzător estetic şi editorial. Însetat de cuvinte, ascuns în ele, necrezând decât în ele, ca, deopotrivă, materie primă şi primenită. O carte greu la (chiar dacă şi de) citit şi imaginat. Critic, fireşte.


Postlectura unei prelecturi…

          E posibilă şi asta, nu doar în joaca de cuvinte. Acum, venind în actualitate, să adaug ceva. Mă întreb, întâi, cum mi-o fi venit gândul că cititorul romanului e, nu doar purtat, dar chiar deportat de narator. Nu cred că ştiam atunci că autorul, copil fiind, chiar fusese deportat cu familia sa, evreiască, într-un lagăr din Basarabia. Urmându-l, în articol, pe naratorul care-şi lasă cititorul să privească prin gaura cheii, abia acum îmi dau seama că eram cu gândul la D. Ţepeneag. Dar şi la Radu Petrescu, din Ce se vede. Dar, şi aşa, articolul e înţesat de referinţe literare. Constat, apoi, că înţelegeam şi atunci textualismul ca autoproductiv, autoreferenţial lingvistic. Şi că nu re¬duceam experimentalismul acestui roman (prea izbitor ca să-mi treacă neobservat) la textualism. Formalismul îl consolidam în „noua sintaxă narativă“. Mai târziu aveam să descopăr că L. Raicu recunoaşte stilul singular al lui N. Manea. Dar criticul român e, în această privinţă, singur. Mai mulţi sunt contestatarii esteţi, isteţi şi rezistenţi la experimentalisme. Poate că articolul, dat personal lui M. Sorescu la Ramuri, a provocat Cenzura, care l-a rejetat… Catagrafiam în el şi universul romanului, temele, deschiderea lărgită, dar şi adâncită, dintre cotidianul mizerabil şi politicul represiv. Partea bună e că, fără asta, n-aş mai fi înţeles că există, din plin, la modul foarte serios, şi prelectura.

Marian Victor Buciu

Plicul negru de Norman Manea

» anul XXIV, 2013, nr. 5 (276)