Imagine, scris şi propagandă legionară:
Câteva descifrări

Ovidiu Pecican

          Scrisoarea lui Vasile Băncilă către Lucian Blaga din 14 februarie 1937, publicată în versiune olografă de Marta Petreu în revista Apostrof (an. XXIV, nr. 3 (274), 2013, p. 16-19), chiar dacă ştiută dinainte, în versiunea din volumul îngrijit de Dora Mezdrea, Corespondenţă Vasile Băncilă – Lucian Blaga (Bucureşti: Muzeul Literaturii Române, Ed. Istros, Muzeul Brăilei, 2001), se dovedeşte a fi, în bună măsură, un document al receptării fenomenului legionar şi al dinamicii lui publice în termenii producerii, cu mijloace artistice – parte voluntare, parte nu –, a unei emoţii estetice şi morale puternice. Practic, asistând la spectacolul funebru legat de aducerea în ţară şi de imolarea celor două figuri de relief ale Mişcării, Ion Moţa şi Vasile Marin, Vasile Băncilă îi scrie lui Lucian Blaga, sub semnul unei puternice participări afective, despre spectacolul la care a asistat şi pe care l-a descifrat (căci nu întotdeauna ceea ce înţelegem este şi ceea ce se vede). Tânărul comentator al filosofiei blagiene se declară marcat maximal de ceea ce a văzut („Ceea ce am văzut, nu voiu uita nici în lumea cealaltă“) şi regretă că nu are la îndemână mijloacele de expresie ale autorului Cruciadei copiilor, piesa lui Blaga din 1930 („Ca să pot povesti nimerit, ar trebui să am cuvinte ca cele din «Cruciada copiilor»). Ceea ce îl impresionează pe Băncilă este mai cu seamă „desfăşurarea de spiritualitate“ de mare anvergură, care este, în opinia lui, şi una „de legendă“ – prin urmare, de mit, înţeles ca expresie apoteotică a unei sacralităţi din illo tempore –, iar faptul coborârii ei, pentru o vreme, în realitate este mirabil, excepţional, de vreme ce „nu s-a mai văzut pe meleagurile noastre de la înmormântarea lui Ştefan cel Mare şi de la călătoria Eroului Necu¬noscut“.
          Urmează, apoi, descrierea aşezării bisericii, a fulguirii continue, a frigului străpungător şi a pelerinajului neîncetat, unde natura, precum în baladele populare, participă cu elemente şi desfăşurări proprii, la conturarea unui eveniment spectacular de anvergură cosmică şi învestit cu sacralitate. Efectele cromatice – albul ninsorii, verdele uniformelor legionare şi auriul odăjdiilor convoiului de preoţi – introduc privitorul într-o heraldică specifică fenomenului şi re¬prezentărilor legionare. Cele două „sicrie sfinte“, cum notează Băncilă, sunt percepute deja ca racle depozitare ale unor oseminte sanctificate, fapt care atestă, dacă mai trebuia, că legionarismul a manifestat sau, cel puţin, a fost tentat să manifeste tendinţa de a înlocui religia oficială, cea creştin-or¬todoxă, printr-o exacerbare conţinând elemente ritualice ortodoxe în combinaţie cu o simbolistică tanatică păgână, măcar fiindcă nu mai aştepta canonizările oficiale ale Bisericii. Felul cum cupola bisericii se estompa, sub ninsoare şi din pricina depărtării, „dispărând treptat şi într-un fantastic tragic“ (aici ambiguitatea ce te face să pendulezi între două înţelesuri, un fantastic de sorginte tragică sau un tragic de dimensiuni fantastice, măreşte efectul emoţional al formulării), cuplează mărturisirea cu sugestii din sfera religiozităţii catolice a lui Miguel de Unamuno, atât de admirat şi de Mircea Eliade. Cele câteva „sute de mii de oameni“ prinşi în omagiere, „de la 8 dimineaţa la 6 seara“, creează o „rumoare sacră“. Portretul Căpitanului culminează, şi el, prin concluzia că este „Un fenomen al naturii şi al istoriei, făcut să comande“. Axialitatea lui, la întâlnirea Firii cu Istoria, a fost demonstrată prin alternanţa de blândeţe a expresiei cu fermitatea privirii şi a voinţei. El e intim şi impunător, dar niciodată distant.
          Nu întâmplător inserează Vasile Băncilă crochiul chipului aşa zicând fenomenologic (nu fizic; de fapt, o radiografie a stărilor ce alternează, în infratemporalitate, răzbătând de dincolo de trăsături) al lui Zelea-Codreanu. Voluntar sau nu, epistola lui participă la propaganda legionară, ducând către unul dintre marile spirite ale vremii, prietenul mai faimos şi mai afirmat, Lucian Blaga, mesajul central al acesteia: Căpitanul e menit, şi în ordine sacră, şi în ordine mundană, să conducă.
          Întreaga scrisoare – care continuă cu alte observaţii importante, surprinzând, de pildă, ţărănimea îngenuncheată în diverse locuri din ţară, prin gările pe unde trecea convoiul funerar, deci venind cu viziunea ţării scufundate în pioasă reculegere şi rugă – reprezintă efortul redutabil şi izbutit de a surprinde spectacolul legionar la apoteoză (de altfel, Băncilă chiar vorbeşte în aceşti termeni, observând „Ziua, noaptea, acelaşi spectacol [subl. O. P.]“). Este vorba despre un spectacol funebru, cu participarea mulţimilor, cu intervenţia naturii, un adevărat show izvorât din imaginarul totalitar, aşa cum urmau, în puţină vreme, să fie paradele şi ceremoniile dictaturii regale a lui Carol al II-lea şi, după război, marile parade populare puse la cale de regimul ceauşist.
          Că nu este vorba despre o simplă impresie, ci despre o tentativă propagandistică avută în mod clar în vedere de către conducerea legionară transpare şi din altă serie de fapte. Cea mai cunoscută fotografie a Căpitanului îl înfăţişează pe acesta într-o postură şi cu o alură – inclusiv vestimentară – care îl amintesc pe eroul Avram Iancu. Alăturarea acestei fotografii de cea a Crăişorului Munţilor, în ipostaza lui revoluţionară canoni¬zată, se dovedeşte grăitoare. Acelaşi tip de „cravată“, de fapt o basma legată la gât; aceeaşi haină-palton, neîmbrăcată pe mâneci, ci lăsată să atârne pe umeri, la Iancu, dar înveşmântând şi braţele, în cazul Căpitanului. Elemente de port popular românesc, în cazul lui Codreanu iţindu-se gulerul îmblănit al unui cojocel, la Avram Iancu menţinându-se la vedere (cuşma, chimirul lat, cămaşa etc.)… Tot la fel, dispunerea lui Corneliu Zelea-Codreanu între ceilalţi camarazi de frunte ai Mişcării arestaţi la Văcăreşti, în costume populare, se face după tipicul litografiei paşoptiste transilvane care îl înfăţişa pe Avram Iancu printre tribunii lui. În ambele cazuri, poza de grup evocă etosul haiduciei, al ieşirii din ordine în numele unei reaşezări sociale şi politice mai juste, întemeiate pe identitatea etnică, naţională (costumele populare nu lasă îndoială asupra acestui element). Paradoxal, în raport cu liderul paşoptist şi grupul lui, Căpitanul şi legionarii aleg să apară pacifici, neetalând revolvere, aşa cum apăreau revoluţionarii din jurul Crăişorului în 1848-1849. La aceştia din urmă, în reprezentările clasice de-acum – inclusiv în emblematicul portret pictat de Barbu Iscovescu –, pistoalele şi sabia nu lipsesc din cadru (în portretul de grup, Iancu ţine în stânga o sabie sprijinită, probabil, de pământ, sprijinindu-şi dreapta de un tun, iar din spatele lui Ioan Buteanu se iţeşte ţeava unei puşti, în timp ce prefectul Solomon poartă la brâu două pistoale).
          Recuzita artistică, în imagini şi în cuvinte, a extremismului de dreapta interbelic nu s-a bucurat încă de atenţia pe care o merită, deşi se încearcă mereu descifrarea tipului de fascinaţie pe care această tendinţă l-a exercitat în epocă.

Ovidiu Pecican

Imagine, scris şi propagandă legionară: Câteva descifrări

» anul XXIV, 2013, nr. 5 (276)