Corin Braga şi surpările sale

Irina Petraş

          Când apărea Claustrofobul, primul volum din proiectul Noctambulii, remarcam deja formula romanescă ambiguă, pendulând între fantastic şi oniric, cu un edificiu fantasmatic fluid, inconsistent, mizând pe o fragilitate a componentelor în stare să funcţioneze ca metaforă amplă, ezitantă a existenţei. Ştiam atunci mai puţine lucruri despre criticul erudit şi speculativ care îi citea pe Nichita Stănescu şi Lucian Blaga din perspectiva fenomenologiei imaginarului, despre eseistul desenând ingenioase itinerare ale anarhetipului într-o geografie simbolică (psihogeografie) a sensurilor. Bogatele son¬dări/forări din Oniria se alăturau prozelor sale nu neapărat limpezindu-le, căci tema lor e una care cu greu poate spera limpezimi de cristal, ci folosind în maniere diverse şi surprinzătoare acelaşi instrument exploratoriu: visul. Înrudit până la un punct cu moartea, visul e şi el o experienţă la mâna a doua, chiar dacă – deosebire fundamentală – această a doua mână este încă, oricât de nebulos, a ta. Consistenţa epică şi simbolică a viselor şi imposibilitatea de a le privi „în faţă“, cu ochii treziei, constituie sursa tensiunilor care încarcă şi tulbură prozele lui Corin Braga. Luiza Textoris (Iaşi: Editura Polirom, 2012, 370 p.) îmi pare, într-un fel, o răscruce doldora de indicatori de sens: livreşti, onirici, existenţiali.
          Nu e vorba despre visul romantic al evaziunii, profetic şi aducător de extaze, în căutarea unei lumi ideale dincolo de aparenţe. Dimpotrivă. Lumea de gradul unu, realitatea cotidiană, este supusă şi ea unor structuratori onirici, iar atmosfera este intensificată prin echilibristica personajelor la limita dintre luciditate şi nebunie. Îndoiala asupra propriilor comentarii la adresa întâmplărilor pe care le traversează este mereu împrospătată. Ici-colo, în toate volumele ciclului, pagina e întreruptă de exclamaţii dubitative: „Un acvariu? Suntem într-un acvariu?“; „E un coşmar! E un coşmar!“; „Nu cumva e o imagine mentală?!“ „Eşti nebun?“. Lanţul neîntrerupt al ezitărilor scoate aventura din domeniul fantasticului, lansând-o în parabola ameţitor deschisă a visului ca realitate virtuală, cu tot amestecul de senzaţii „reale“ şi de existenţă „i-reală“ pe care îl pune în mişcare. Căci, am mai spus-o, iar asta îmi dă senzaţia unei reflectări a propriilor mele întrebări de om-în-slujbă-onirică, tot ceea ce vezi, simţi, înţelegi, pe scurt, trăieşti în vis/prin intermediul viselor este o experienţă de consistenţă şi însemnătate egale cu ale experienţei diurne, în stare de veghe. Şi visele intră în definirea de sine, şi ele lasă urme, şi ele te construiesc. Pe de altă parte, povestea-vieţii-în-stare-de-veghe şi povestea-viselor-nopţii sunt ambele interpretări subiective şi larg condiţionate de contexte, sunt ficţiuni la distanţă egală de Adevărul absolut, niciodată nouă la îndemână. O singură diferenţă: faptele şi ficţiunea vieţii tale diurne au sau pot avea martori, cele ale viselor tale, nu. De aici şi circumspecţia – firească, de altfel – cu care sunt priviţi povestitorii de vise. Nimeni nu poate proba „adevărul“ şi acurateţea relatărilor tale de dincolo. Nici măcar aparatura sofisticată a psihiatrilor şi neurologilor care măsoară, pe dibuite, impulsuri şi crispări ale trupului/creierului care visează. Dar e de precizat imediat că nici lectura vieţii diurne, nici aceea a celei nocturne nu sunt ultime şi definitive, în cazul amândurora încap oricând remanieri, re-lecturi, în funcţie de date noi, de o ştiinţă/înţelegere mai adâncă a detaliilor. Şi amândouă sunt acte mentale. Cel puţin deocamdată însă, visul e o experienţă strict individuală, o aventură singuratecă şi, de cele mai multe ori, neclară şi stranie chiar şi pentru visătorul însuşi. Dar asta nu înseamnă că visul nu e parte din enciclopedia ta personală. Nu ştiu cum apar visele, spunea Jung, dar, „dacă meditezi destul asupra lor, totdeauna iese ceva din ele…“ Ei bine, asta face Corin Braga, iar romanele sale sunt şi acel ceva ieşit din meditaţia insistentă asupra visului. Într un interviu din Ziarul de duminică spune: „Lumile visului şi universurile virtuale pun sub semnul întrebării un mecanism sau instrument psihologic pe care nici filosofii clasici, nici neuroştiinţele moderne nu au reuşit să-l elucideze: criteriul de certificare a realităţii. Ce anume ne face să avem certitudinea că ceea ce trăim este adevărat? […] Visul pare să suspende nemijlocit criteriul de certificare […], în interiorul lui, toate lucrurile sunt egal îndreptăţite“. O limită a explorărilor sale romaneşti e de găsit în incapacitatea cuvântului de a ţine pasul cu „logica“ flexibilă, liberă a visului. Nu există limbaj de descris visele, ele se (de)scriu cu limba stării de veghe, liniară, cu o topică nebulversată. „Să scrii ca şi cum ai visa“ e o imposibilitate. Mai rămâne doar încercarea repetată de a duce ordinea stării de veghe în starea de somn/vis: „să îţi iei sub control partea necunoscută“. De aceea, visele nu sunt interpretate, ci trăite „până la capăt“.
          La primul roman reţinusem şi posibila lui receptare ca parabolă a unui regim concentraţionar. Îmi dau seama acum că închiderea despre care vorbeşte Corin Bra¬ga e cea în lumea cu doar trei dimensiuni, ignorând parţial timpul, dar mai ales ignorând dimensiunea uluitoare a subconştientului, care are, printre metodele de revelare, visul. Ascensorul, subterana, coridoarele, străzile înguste, tunelurile, ne¬număratele uşi şi dulapuri în/prin care trec şi rătăcesc personajele sunt tot atâtea segmente ale mişcării centrale a prozelor sale: surparea. Goluri/găuri negre de toate soiurile proliferează măcinând pe dinăuntru peisajul, surpând fiinţa într-o formidabilă implozie. Cenzura atenuată, specifică visului, devine trăsătura dominantă a fiinţei captive în propriile limite senzoriale şi de cunoaştere. Ea vede şi descrie mecanisme fără a fi în stare de „elaborare secundară“ după exigenţele conştiinţei vigile. Cititorul este lăsat, dimpreună cu personajul, într-o junglă de semne abera(n)te, imposibil de captat într-o sintaxă securizantă, salvatoare. Adolescenta Luiza, părinţii ei, bunica, Fulviu experimentează căderi şi surpări în lume, în somn, în imaginaţie, în gândul autoreflexiv ori în lecturi (multe, din Lewis Carroll, E. A. Poe, Dostoievski, Bulgakov, Kafka, Proust, din filme precum Inception al lui Christopher Nolan etc., etc.). Întreţesute până la anularea pereţilor despărţitori, ele clădesc o lume fascinantă, în care veghea şi somnul sunt la fel de treze şi de ceţoase, ambiguitatea e uriaşă, graniţele sunt spiritualizate până la primejdioasă dispariţie. Privirea aţintită îşi exersează forţa, ea poate lucra cu lentile felurite, „ca la oculist“. Ca la Eminescu, se iniţiază mici teste abisale de ieşire din trup pentru a-l controla mai bine ori de cădere în propriul trup până la resorturi inaccesibile altfel. Spaţiul e remaniabil la infinit, pereţii mişcă, se dilată, devin transparenţi, pot deveni alt loc prin simpla (?) concentrare a ochiului minţii care reface din aproape în aproape locuri din trecut. Din „hruba propriului piept“, Luiza învaţă să „iasă“ în sine prin intermediul oglinzii ca răsfrângere a eului, supusă voinţei acestuia, fără magie proprie: „Îşi fixă hipnotic pupilele din oglindă până când faţa i se transformă într-o pastă informă, apoi începu să privească în interior, cu ochii amintirii, reconstituind decorul sărăcăcios al camerei sale de la spital. […] Concentrându-se într-un mod special, fiindcă nu era o simplă ascuţire a atenţiei, ci o intensificare a unei stări interioare, Luiza descoperi cu un fel de neîncredere şi de euforie totodată că în oglindă, în spatele ei, se întrupează interiorul sărăcăcios al camerei de spital“. Un exerciţiu memorativ de o fabuloasă eficienţă şi uimitoare concreteţe a texturii (excelent numele eroinei, chiar neinventat fiind el!), pe care l-am experimentat şi eu în Despre locuri şi locuire. E ceea ce numeşte Corin Braga „proiect de eliberare democratică a eurilor“. Doctorul Vladinski are dreptate: „Sub orice pivniţă se află altă pivniţă“; iar Corin Braga e un pivnicer de soi.

Irina Petraş

Corin Braga şi surpările sale (Corin Braga. Luiza Textoris. Iaşi: Editura Polirom, 2012)

» anul XXIV, 2013, nr. 5 (276)