Umilire şi exaltare

Ion Vianu

          Cine vizitează oraşul Braşov (Kronstadt), ultimul suspin al Occidentului înaintea barierei Carpaţilor Meridionali şi a Dunării „turcite“, face o experienţă memorabilă. Nu cred că mai există multe locuri în Europa care să fi păstrat o legătură atât de vie cu lumea medievală precum Piaţa şi Casa Sfatului. Peisajul urban suportă cu o umilitate care-i stă bine o notă pronunţată de existenţă rurală, aşa cum toate oraşele medievale vor fi avut-o. Nu departe, Biserica Neagră îşi vădeşte masiva siluetă. În faţa intrării principale, câteva căpşoare blonde bat mingea, atestând o prezenţă neîntreruptă, deşi redusă azi la un minim, a comunităţii germane. Din cărţile de istorie aflăm că venerabilul munte de piatră care este Biserica a fost înălţat de muncitori „schiavi“ („slavi“ sau „sclavi“), poate bulgari, poate români din sudul Dunării, în tot cazul ortodocşi vorbind româneşte. Odată terminată construcţia, „schiavii“ au rămas pe loc; li s-a permis să intre în oraş doar plătind o taxă şi numai în anumite zile. Şi-au ridicat propriul cartier – biserică, şcoală, locuinţe – pe dealul de deasupra cetăţii. Aceştia sunt Şcheii Braşovului (Belgerei , Obere Vorstadt), unde diaconul Coresi a tipărit primele cărţi în limba română, sub autoritatea episcopiei valahe de dincolo de munţi, la sfârşitul secolului al şaisprezecelea. Casele de pitici se caţără pe munte, dispărând în zăpadă iarna şi în florile crescute în minusculele grădini la vreme de vară. Şcheii sunt o dovadă vie a caracterului inevitabil ţărănesc al pământurilor locuite de români. Dar nu este toată Transilvania o provincie în care, mai mult ca oriunde în Europa, ruralul şi urbanul convieţuiesc într-o surprinzătoare unitate? Chiar Sibiul, oraş până de curând pur german, prezintă note săteşti în peisajul orăşenesc, mult mai bine conservate decât pretutindeni în Europa, ca şi cum saşii, veniţi din Occidentul german, odată stabiliţi în această parte a continentului în secolul al treisprezecelea, s-ar fi contaminat de spiritul bucolic al locurilor.
          Pentru românii ardeleni, vatra şi referinţa naţională au fost mereu situate dincolo de munţii Carpaţi, spre răsărit şi spre sud. Acolo s-au închegat principatele româneşti. În general, proiectul românesc este o poveste cu succes. Dacă documentele scrise îi pomenesc târziu pe români, ei nu încetează, din secolul al paisprezecelea, să crească, să se dezvolte, să manifeste o cultură proprie. Unirea Principatelor în secolul al nouăsprezecelea, apoi crearea României Mari după Primul Război Mondial fac parte din această şansă istorică ce nu a încetat să se ma¬nifeste.
          Dar succesul proiectului românesc nu este lipsit de umbre. Încă din secolul al cincisprezecelea, românilor din Transilvania le este negată calitatea de „naţiune“, refuz legat de condiţia lor servilă. În ciuda ameliorării lente a condiţiei lor, statutul de inferioritate românesc este păstrat până la Marea Unire din 1918; până la această dată erau în toată Transilvania doar trei licee româneşti şi nicio universitate în limba română. Confesiunea ortodoxă, la care românii ţin ca la un element indispensabil al identităţii lor, nu era recunoscută, ci abia tolerată în imperiu, fapt care îi singularizează şi mai mult. De cealaltă parte a munţilor, românii se luptă din greu să-şi păstreze independenţa, faţă cu ascensiunea otomană. O fac luptându-se, dar când puterea sultanilor devine zdrobitoare o fac plătind la Înalta Poartă. Este ruina ţării. Pentru a deveni domnitor, un boier (după 1700 de cele mai multe ori un fanariot, grec de la Stambul) trebuia să plătească o sumă enormă, pe care o recupera ulterior de la boieri. La urmă, nota de plată era repercutată în condiţia teribilă a şerbului român, care încă pe la 1830 este descris ascunzându-se sub pământ, în gropi mascate cu paie, spre a scăpa de vizita perceptorului, ucigătoare. Dar există o condiţie mai rea, cea a ţiganilor, cu statut de robi, de care scapă cu puţin înainte de abolirea sclaviei în America de Nord, o reformă juridică fără consecinţe sociale imediate.
          Istoria românească apare ca un proces plin de dinamism, ca o creştere necontenită. Toate marile achiziţii europene sunt prezente. În acelaşi timp, costurile materiale şi psihologice ale acestei creşteri sunt considerabile. S-a speculat asupra „sentimentului românesc al fiinţei“. În acest context nu s-a acordat destulă atenţie versurilor imnului naţional român, datorate unui poet revoluţionar de la 1848, Andrei Mureşanu: „Deşteaptă-te, române, / Din somnul cel de moarte / În care te-adormiră / Barbarii de tirani“. Românii au mereu sentimentul de-a fi cufundaţi într-o stare situată între inconştienţă şi nefiinţă, un „somn de moarte“; „deşteptarea“ ar fi, poate, revoluţia, mereu amânată. Efectiv, istoria românilor este o succesiune de erupţii violente urmate de înăbuşire, o euforie urmată de o teribilă posomorală. Avram Iancu, care a condus revolta armată împotriva maghiarilor la 1848, nu moare ca erou, ci, înfrânt, îşi termină viaţa într-o prelungită melancolie. Este o situaţie emblematică. Nu este, desigur, o curbă unică în istoria europeană. Polonezii au trăit coşmarul incredibil al desfiinţării repetate a ţării lor. La români, remarcabilă este enorma umilire, pentru a obţine să existe. Ei nu au fost desfiinţaţi, ci exploataţi până la epuizare. Românii au avut sentimentul, în alt fel greu suportabil, al unei existenţe larvare. Faptul că au creat o civilizaţie reală, că nu au încetat să progreseze statal, nu i-a împiedicat să încerce sentimentul că trăiesc o existenţă comatoasă, chiar agonică. Prin reacţie, s-a dezvoltat nostalgia acţiunii, cuplu paradoxal de cuvinte, căci a făptui ar trebuie să te îndepărteze eficace de orice nostalgie. Naţionalismul a devenit în felul acesta o parte componentă esenţială a „ideologiei române“. Mihai Eminescu, un geniu poetic unic, a fost cel mai mare naţionalist român. Opera lui este impregnată de sentimentul dureros-romantic al degradării naturii întinate de o civilizaţie odioasă. Cunoştinţele lui Eminescu erau întinse (studiile lui berlineze, pe la 1870, îl puseseră în contact cu Völkerkunde). Puterea lui analitică este pe măsura vastei lui culturi. Dar este un conservator absolut, urăşte liberalismul, profesează o xenofobie generală (pentru el grecii sunt „de o mie de ori mai răi ca evreii“). Eminescu îl vede pe român ca pe păstrătorul naturii sau, mai degrabă, ca pe un perdant absolut într-o lume în care natura, în splendoarea ei virginală, este menită unei esenţiale ruini: Săracă Ţară-de-Sus / Toată faima ţi s-a dus. / Acu cinci sute de ai / Numai codru îmi erai, / Împrejur năşteau pustii, / Se surpau împărăţii, / Neamurile-mbătrâneau, / Crăiile se treceau, / Numai codrii tăi creşteau...
          Omul eminescian, redus la alternativa improbabilă de gardian al unei naturi amice, este adânc şi incurabil melancolic, cu momente de sfântă mânie. Eminescu era conservator; sub impulsul liberal, România se urbanizează. Mişcarea socialistă este slabă, dar nu nesemnificativă. Însă, mereu, chiar şi stânga îşi pune întrebarea dacă României nu trebuie să i se rezerve un destin în raport cu preponderenţa ţărănească, culturală şi numerică; tentaţia unui socialism ţărănesc este convergentă până la un punct cu „ţărănismul“ conservator. Primul Război Mondial, care îi uneşte, în fine, pe toţi românii în interiorul aceloraşi frontiere, nu epuizează visul naţionalist, în contextul unei Europe liberale ezitând între comunism şi naţionalism. În România modernizată, plurală, modernistă (este una dintre pionierele avangardei literare), dreapta naţionalistă rămâne dominantă, atrăgând spiritele cele mai ascuţite. Trebuie să semnalăm coexistenţa acestui naţionalism fanatic cu aprecierile cele mai negative despre propriul popor. Atacurile intelectuale cele mai sinucigaşe vin ca o contrareacţie la „ideologia română“. Uneori acelaşi individ profesează idei de mărire; în acelaşi timp, practică, ca pe o artă, calomnia la adresa poporului său. Exemplul cel mai ilustru este E. M. Cioran. În Schimbarea la faţă a României, din 1936, este o adevărată obsesie pentru tânărul eseist aceea „de-a se fi născut într-o ţară de a doua mână“. Profesând un naţionalism virulent, dar debarasat de vechile complexe, adept al unui soi de naţional-bolşevism în maniera tânărului Ernst Jünger, el speră într-un rol imperial al României, dar numai în exaltarea extremă: „Nu pot iubi decât o Românie în delir“.
          În lucrările asupra fenomenului românesc interbelic, dar mai cu seamă în cărţile dedicate anilor de tinereţe (românească) a lui E. M. Cioran şi E. Ionesco, Marta Petreu a sezisat caracterul terapeutic al autodeprecierii româneşti. Cioran, cum am văzut preamăritor fanatic al României, devine, în primii ani parizieni (în special în Histoire et Utopie), calomniatorul ei violent. Bătrâneţea îi va aduce, dimpotrivă, o reapropiere de pământul natal, când recunoaşte cu seninătate că pentru un „anarhist“ a se naşte „valah“ este natural. În ce-l priveşte pe Ionesco, nu a fost niciodată de dreapta. Dar cunoaşte şi el violenta revoltă împotriva naţionalismului conformist românesc (care i-a adus, în 1946, o condamnare la 11 ani de închisoare in absentia), urmată de o progresivă reapropriere a identităţii sale, ajungând să vorbească, la bătrâneţe, despre „România mea“. Marta Petreu crede că autocalomnia este, de fapt, un fel de proces terapeutic graţie căruia (mulţi?) români, situându-se pe o poziţie violent contrară psihozei naţionaliste, ajung să-şi reaproprieze, mai târziu, cu seninătate, identitatea.
          Aşa a găsit comunismul pe români şi România în anii de după război şi mai ales după alegerile falsificate din 1946 şi abdicarea forţată a regelui Mihai, un an mai târziu. Primul comunism românesc a fost violent antinaţionalist; „lupta de clasă“ unea toate naţionalităţile. Era totuşi o unitate de suprafaţă. Sentimentul unei ocupaţii străine, cea sovietică, mărea exasperarea. Evoc aici o amintire personală: centenarul lui Eminescu (recuperat pentru, chipurile, ideile lui socialiste), în 1950, a fost, între alte manifestări, sărbătorit printr-un recital de poezie într-un teatru bucureştean. În momentul în care actorul recita cu patos discursul din Scrisoarea III pe care-l rosteşte voievodul Mircea sultanului: Eu? Îmi apăr sărăcia şi nevoile şi neamul... / Şi de-aceea tot ce mişcă-n ţara asta, râul, ramul, /Mi-e prieten numai mie, iară ţie duşman este,/ Duşmănit vei fi de toate, făr-a prinde chiar de veste; / N-avem oşti, dară iubirea de moşie e un zid / Care nu se-nfiorează de-a ta faimă, Baiazid!, publicul izbucni în aplauze prelungi, percepând textul ca pe o aluzie la cvasiocupaţia sovietică a ţării din acel moment. Mă aşteptam să fie arestată întreaga sală; dar nu s-a produs nicio reacţie oficială. Pentru o dată, naţionalismul defensiv era justificat de o situaţie reală, nefantasmată: ocupaţia sovietică de facto. (Trebuie să amintesc că tot pe acea vreme puteai auzi mulţi comunişti afirmând că alipirea la URSS ar fi fost un lucru bun pentru România.) Dar însăşi păstrarea lui Eminescu în panteonul naţional renovat dovedea că regimul marxist şi prosovietic nu era gata să abandoneze toate vechile repere. După ce un comunist de nuanţă naţionalistă, Pătrăşcanu, fusese executat, în 1954, regimul Gheorghiu-Dej a reuşit să obţină în 1958 retragerea trupelor sovietice din România, iar, în 1965, să ia distanţă faţă de influenţa sovietică directă. Se refăcea astfel, peste secole, un vechi stereotip, practicat şi faţă de otomani: influenţă – da, ocupaţie – nu (între timp, bogatele rezerve de petrol fuseseră aproape epuizate de exploatarea sovietică).
          Regimul Ceauşescu a interpretat larg „suveranitatea limitată“ propusă de doctrina Brejnev. Un timp, ea a coincis cu o liberalizare internă (mai timidă decât în Ungaria ocupată de armata sovietică). În schimb, România şi-a oferit mijloacele unei adevărate politici externe, stabilind relaţii diplomatice cu Germania Federală, cu Spania lui Franco, cu Israelul. Mai târziu, s-a produs o corecţie severă a cursului politic: partizanii reformei economice interne au fost dezavuaţi, iar libertăţile culturale au fost limitate. Influenţat de o vizită în China şi Coreea de Nord, Ceauşescu a lansat în 1971 o bizară revoluţie culturală, pe care a numit-o „Cântarea României“. Cultura trebuia să se dezvolte ca o preamărire a Partidului în tonuri folclorice şi folosind suvenirurile istorice: un amestec de recitări patriotice, de festivaluri folclorice şi de tableaux vivants istorice, în care actori costumaţi în marii voievozi ai Patriei veneau să ofere cheia cetăţii conducătorului iubit, sosit în „vizită de lucru“. Ce a urmat a fost un „Kulturkampf“ à la roumaine: o parte din intelectualitate a rezistat. Dar au apărut, din sânul partidului şi chiar din afara lui, o serie de scriitori, istorici, ideologi de tot soiul, născuţi iar nu făcuţi din vechea pastă naţionalistă, care au sperat că Ceauşescu va depăşi complet faza comunistă, iar România va deveni acea patrie etnică pe care şi-o doriseră precursorii legionari şi alţii. Pe lângă un antisemitism larvat izbucnind din când în când în manifestări făţişe, a fost inventată o comicărie: „protocronismul“, a cărui teză principală era următoarea: toate curentele europene de gândire şi/sau de artă de la Renaştere în¬coace s-au născut în România, cu decenii înainte de apariţia lor în Occident. De la baroc la suprarealism. Niciodată în istoria ideologiei româneşti nu fusese formulată o teză atât de absurdă. S-a născut, în jurul acestei teze, o dezbatere pe care nu o merita; a căpătat o anumită popularitate; Ceauşescu, din ce în ce mai naţionalist, a speculat-o cu abilitate. Cu toate astea, „protocronismul“ nu a reuşit să devină ideologia oficială a regimului, iar susţinătorii ei nu au reuşit să ia total puterea, nici în cultură, nici în politică. Dimpotrivă, printre oamenii de cultură, dar şi în rândurile Partidului s-a manifestat o anumită agasare faţă de megalomania afirmaţiei protocroniste. În acelaşi timp, vitalizat de reaua amintire a anilor cincizeci (deceniu sumbru, de teroare şi mizerie, care generase o adevărată rusofobie), s-a întărit naţionalismul popular, indiferent la absurditatea „protocronistă“.
          Cele patru decenii de comunism românesc (1947-1989) au dat o nouă vigoare nu numai sentimentului, ci şi resentimentelor naţionale.


*

          În momentul revoluţiei, românii erau epuizaţi nu numai fizic, ci şi moral. Cert, o fracţie a populaţiei, mai ales dintre cei care nu apucaseră vremuri mai bune, era convinsă de politica naţionalistă a lui Ceauşescu şi imagina cu greu schimbarea. Dar exista şi o dezamăgire profundă. Sentimentul de umilinţă de-a fi generat şi acceptat puterea absolută a unui tiran primitiv era covârşitor. Pe de altă parte, se formase o „nouă clasă“, o burghezie roşie care începea să perceapă că dictatura nu îi permitea să se dezvolte pe măsura aspiraţiilor şi capacităţilor individuale. Birocraţii aspirau să devină oligarhi, activiştii de provincie aveau sămânţă de baroni.
          La douăzeci şi trei de ani de la evenimentele din decembrie 1989 avem o mai clară perspectivă istorică asupra acestora. Atunci ca totdeauna, masele au făcut doar un mic tur de dans pe scena istoriei şi, după indispensabila jertfă de sânge, au dispărut. Rămânea a doua generaţie comunistă, care se pregătea oricum să preia puterea, dar o făcea cu un avantaj nesperat, fiind liberată de dictatura personală a lui Ceauşescu.

*

          Curând va fi trecut un sfert de secol de la venirea la putere a noii-noi clase postcomuniste, birocraţi deveniţi oligarhi, activişti promovaţi baroni. Ea nu a întâmpinat nicio rezistenţă serioasă şi nu a pierdut puterea niciun mo¬ment. Azi ea pare mai tare ca niciodată. Românii au putut avea impresia că un viraj către depăşirea comu¬nismului s-a produs când Emil Constantinescu a de¬venit preşedinte al României (1996-2000) sau la începutul preşedinţiei lui Traian Băsescu (2004). În realitate, frâiele economice au rămas total controlate de oligarhie şi doar o uşoară ameliorare a independenţei justiţiei a putut da impresia unei slăbiri a acestei oligarhii (exemplul cel mai bun fiind condamnarea şi încarcerarea fostului prim-ministru Adrian Năstase în iunie 2012). Astfel de condamnări sunt marginale şi nu-i jenează prea mult pe oligarhi. Puterea oligarhilor se manifestă şi în capacitatea de-a se perpetua: a doua generaţie postcomunistă este deja la putere, manifestând o vitalitate excelentă.
          ... Perspectiva intrării în Uniunea Europeană a fost privită cu prudenţă de puterea instalată la începutul anilor nouăzeci. Semnificativ, prima vizită a preşedintelui ales Iliescu, în 1992, a fost în Serbia ultranaţionalistă a lui Miloşevici. Tot pe atunci, Iliescu îl judeca frecventabil pe naţionalistul ceauşist Corneliu Vadim Tudor, al cărui partid, România Mare, a şi fost un moment asociat puterii. În primul proiect al oligarhiei, viitorul României era văzut mai mult în zona gri decât în Uniunea Europeană. Totuşi, odată cu eşecul lui Miloşevici şi în condiţiile haosului din Rusia lui Elţân, proiectul european a părut mai tentant, Iliescu însuşi a manifestat intenţia de apropiere de Uniunea Europeană. O altă opţiune a fost decizia lui Emil Constantinescu de-a coopera militar în Kosovo, ceea ce a dus, mai târziu, la intrarea în NATO. Perioada aceasta de indecizie nu a fost favorabilă naţionalismului. Candidatura la UE a schimbat oarecum situaţia. După ce adoptase o poziţie clar negaţionistă, autorităţile au recunoscut oficial vina României lui Ion Antonescu în Şoah (a rămas sentimentul că recunoaşterea antisemitismului antonescian, în urma raportului „Comisiei Wiesel“, a fost făcută doar sub presiune şi fără entuziasm). Negocierile cu maghiarii grupaţi în Uniunea Democrată Maghiară din România au fost lente şi nu au permis nici până azi votarea unei legi a minorităţilor (trebuie spus că oligarhii maghiari din România par perfect adaptaţi situaţiei, având un profil asemănător cu al colegilor români). Situaţia a început să se schimbe odată cu anul 2007, când România a devenit membră a Uniunii Europene. Puţine opinii publice ale ţărilor candidate fuseseră mai entuziast proeuropene decât au fost românii. În ce priveşte clasa politică, entuziasmul era mai moderat. Preşedintele Băsescu era, la început de mandat, mai mult proamerican decât proeuropean. Dar dorinţa sa sinceră de-a reforma justiţia, prea tolerantă faţă de corupţie, l-a apropiat din ce în ce mai mult de Uniune, al cărei „mecanism de cooperare şi verificare“ este singurul obstacol (de eficacitate îndoielnică) în calea jefuirii domeniului public. Se poate spune că s-a produs un clivaj politic între partizanii Uniunii Europene, care vedeau în ea singura şansă a funcţionării unui stat de drept, pe de o parte, şi partea cea mai cinică a „noii-noi clase“, rămasă izolaţionistă, pe de alta. Dar chiar în condiţiile funcţionării unui guvern proeuropean, rata absorbţiei fondurilor europene a rămas foarte slabă. În ce-i priveşte pe „eurosceptici“, o parte dintre ei nu se sfiesc să manifeste sentimente admirative şi pudic-amicale faţă de Rusia lui Vladimir Putin. Experienţa eşecului lui Miloşevici în fosta Iugoslavie, caracterul co¬rupt al Rusiei actuale, participarea României la NATO nu par disuasive. Toleranţa faţă de corupţie este principalul atu al modelului rusesc în concepţia unei bune părţi a oligarhiei româneşti. Modelul rusesc pare mult mai tentant decât cel european, legalist. Modelul rusesc legitimează parţialitatea şi aplicarea selectivă a legii. Se putea crede că, intrând în Uniune, România a făcut o opţiune decisiv proeuropeană. În realitate, sistemul oligarhic, à la russe, cu ambiguitatea lui în faţa legii, cu legitimarea privilegiilor noii-noi clase, rămâne tentant.
          Retorica naţionalistă, sentimentele antisemite şi negaţioniste, nostalgia fascismului (exprimată mai ales sub forma unui cult refulat, dar viu al mareşalului Antonescu) izbucnesc din când în când; dar sunt imediat dezavuate de autorităţi. „Vinovaţii“ îşi fac penibile autocritici, afirmând ig¬noranţa. De exemplu: un senator, jurist şi istoric, a negat la un post de televiziune pogromul din 1941 de la Iaşi; a fost „pedepsit“ printr-un voiaj la Washington, unde a vizitat Muzeul Holocaustului, primind explicaţiile necesare. Imediat, a devenit un viguros denunţător al antisemitismului şi a fost numit ministru.
          România suferă de consecinţele crizei economice; această criză durează din 2008; dar fusese precedată de cel puţin opt ani de creştere susţinută, ani în care bogăţia internă a crescut considerabil. Din păcate, creşterea priveşte mai ales domeniul privat. Domeniul public nu a beneficiat de creştere: spitalele sunt în comă, drumurile şi căile ferate se modernizează foarte lent, în ritmul comisioanelor pe care le percep autorităţile de la antreprenori. Fiscul nu reuşeşte să încaseze impozitele. Agricultura a regresat la un nivel cvasimedieval. Emigrarea elementelor celor mai capabile ale naţiunii, la toate nivelurile, a luat proporţii îngrijorătoare... Părinţii fondatori ai Româ­niei moderne din secolul al nouăsprezecelea au fost, cert, membrii clasei burgheze, care a şi profitat abundent de pe urma modernizării. Ţărănimea română rămăsese cea mai mizerabilă din Europa, de pildă, mortalitatea infantilă era cea mai importantă (şi aşa a rămas până azi!). Cu toate astea, între 1859 şi 1914 burghezia a pus bazele unor instituţii solide. Nu se poate spune acelaşi lucru despre burghezia actuală, care nu poate fi comparată nici cu cea a vârstei clasice a liberalismului şi nici măcar cu birocraţia perioadei comuniste, în care lipsea libertatea, dar nu s-a oprit modernizarea tehnologică a ţării (înainte de ruina anilor optzeci, când a fost reintrodusă tracţiunea cu cai şi cu boi). Niciodată nu au fost atât de mari ca după căderea comunismului cinismul şi indiferenţa faţă de binele public, egoismul şi lăcomia oligarhiei. Cu atât mai gol de conţinut apare discursul naţionalist şi patriotard!
          Puţin câte puţin, visul european al României s-a estompat. În 2012, Uniunea Europeană este percepută ca un părinte sever, care intervine cu biciul atunci când normele de bună creştere (în speţă: ignorarea justiţiei, cheltuirea nesăbuită a fondu¬rilor comunitare) sunt încălcate. În ce o priveşte, Europa neinstituţională, cea a fabricanţilor şi a marilor afacerişti, este resimţită altfel, ca spoliatoare. Şi adevărat, mari facilităţi industriale au fost cumpărate, apoi închise în anii nouăzeci pentru că furnizau o marfă prea ieftină. Există o tendinţă puternică în opinia publică românească de-a confunda Europa instituţiilor cu cea privată.
          Dar influenţa Rusiei, deşi nesancţionată prin tratate, este tot atât de puternică. Marea ţară a reuşit să deţină poziţii-cheie în economia românească.
          Printr-o fatalitate istorică, românii se re¬găsesc în situaţia de-a se teme de străini. Una care poate genera un nou naţionalism, o ideologie defensivă. Orice slăbiciune a Europei va fi speculată în acest sens, dar, aşa cum legionarii nu erau naţionalişti când venea vorba de Germania lui Hitler, noua-nouă clasă nu pare jenată de influenţa rusească.
Era entuziasmului a trecut. Numai existenţa unei clase conducătoare care şi-ar asuma realizarea binelui public, care ar aplica corect principiile statului de drept şi ale Uniunii ar putea să redea românilor încrederea în ei, să-i vindece de depresia cronică în care trăiesc şi de fantasmele naţionaliste.


*

          Occidentul trăieşte pe ruinele eticii protestante, virtuoase şi constructive, în care exista un echilibru între interesul personal şi solidaritate. Acest sistem, de un individualism bine temperat, a permis dezvoltarea civilizaţiei occidentale. Azi, Vestul a abandonat modelul etic protestant, înlocuindu-l cu un capitalism speculativ. Dacă modelul însuşi se face praf, soarta ţărilor mici aspirând la realizarea de sine atârnă de un fir de păr.
          În Europa, ţările postsocialiste nu vedeau numai o uniune economico-monetară (oricum greu de realizat), dar şi o cale de-a se desprinde de coşmarurile naţionaliste, adânc implantate în tradiţia lor. Dificultăţi din ce în ce mai mari pândesc formarea unei conştiinţe europene. De unde s-ar pu¬tea inspira, ideologic, „Noua Europă“?
          Românii şi-au imaginat, înainte de aderare, Uniunea Europeană ca pe distribuitoarea unei mane cereşti, fără contraparte. Nu numai că această contraparte este destul de costisitoare, dar ea se împotriveşte apetitului oligarhiei locale, care preferă să facă afaceri fără să fie controlată (în cazul fondurilor europene, acest control este strict). Pe de altă parte, criza financiară şi politică actuală face ca Uniunea să apară şi mai puţin atrăgătoare. Un individ, o societate trebuie să dea dovadă de o mare fide¬litate faţă de ideea europeană pentru a rezista acestor dificultăţi, intrinsece marelui proiect european. Naţiunile europene ar trebui să meargă înainte, să reziste în faţa adversităţii (poate că ideea Uniunii, în special a uniunii monetare, a fost prematură, dar, sigur, descompunerea zonei euro ar fi un dezastru). Din păcate, egoismul general şi lipsa de viziune a oamenilor politici, de pretutindeni – nu numai din România –, ar putea să atârne mai greu. Ţările nou-venite în Europa ar plăti preţul cel mai mare într-o astfel de catastrofă, din zi în zi tot mai posibilă.


decembrie 2012

Articol apărut în revista Wespennest (Viena),
numărul din luna mai 2013.

 

Ion Vianu

Umilire şi exaltare

» anul XXIV, 2013, nr. 5 (276)