Un roman al Rebrenilor scris de ultimul lor descendent

Iulian Chivu

          În urmă cu vreo 11-12 ani notam în România liberă, cu uimirea unei stranii descoperiri, că ultimul descendent al familiei Rebreanu, cunoscută celor mai mulţi doar prin autorul celebrelor romane Ion (1920), Pădurea spânzuraţilor (1922), Răscoala (1932), s-a statornicit, probabil definitiv, într-o comună din Teleorman. Era vorba despre Ilderim, fiul lui Tiberiu Rebreanu, care îşi urmase mama, părăsind Clujul pentru a reintra în posesia unei moşteniri în comuna teleormăneană Bogdana şi ducând cu el o imensă bibliotecă, numeroase documente literare, scrisori ori obiecte de familie, ca pentru un autentic muzeu al Rebrenilor. Şi mai notam cu aceeaşi satisfacţie în ziarul bistriţean Răsunetul (joi, 15 decembrie 2011), pentru cei care, cu justificată mândrie, se identifică în literatura română prin George Coşbuc şi prin Liviu Rebreanu, că Ilderim lansase în ajun „o saga a Rebrenilor“ (Spectre în labirintul uitării, Bucureşti: Ed. ZIP-MMXI, 2011), un roman al documentelor, dar mai ales al adevărurilor despre „micul trib“ al lui Vasile Rebreanu (13 copii născuţi), dascălul din Maieru, unde un împătimit custode, Sever Ursa, se îngrijeşte cu sârg de un muzeu al acestora. Cu un an înainte (17 august 2010), tot în Răsunetul, Menuţ Maximinian nota şi el că manuscrisele lui Rebreanu sunt pe drumul spre casă, venind înapoi din Teleorman. Nu ştim dacă ele se vor fi întors acasă, dar sigur este că Ilderim, de-a lungul a 2267 de pagini, împărţite în patru volume (vol. I, De la Alfa la Omega, 462 p.; vol. II, Cei morţi şi părăsiţi, 648 p.; vol. III, Cronici interbelice, 587 p.; vol. IV, Întuneric roşu, 570 p.), după ce publicase anterior Neamul Rebrenilor – corespondenţa (Ed. Academiei Române, 2008) şi Tărâmul diavolului (Ed. Agora, 2010), scrie un roman consistent inclusiv prin documente şi dezvăluiri mai mult decât necesare avându-l în centrul atenţiei în special pe marele prozator interbelic. Considerăm, ca şi Andrei Moldovan (Vatra, nr. 3-4/2012), că romanul „merită întreaga atenţie a cititorului“ încă din primul volum, De la Alfa la Omega, unde Vasile Rebreanu, din Chiuza, venit cu ai săi de la Rebra (dr. Rebreanu), îşi găseşte cu sprijinul unor colegi sau simpli prieteni locuri de muncă modeste, când ca ajutor de notar, când ca dascăl în şcolile româneşti (de la Lăpuş) sau în cele ungureşti (de la Maieru ori Prislop), când ca funcţionar la Beclean ori Năsăud ca să-şi poată hrăni tot mai numeroasa familie, nu de puţine ori fiind nevoit să apeleze la ajutorul unor oameni influenţi sau, pur şi simplu, la cel al unor cunoştinţe întâmplătoare.
          Ilderim, deţinătorul multor documente ale Rebrenilor, ne propune, aşadar, o monografie romanţată a acestora, un alt fel de cronică de familie, lămurind totodată multe confuzii şi aducând unele mărturii menite să facă lumină în ceea ce risca altfel să se reţină în funcţie de unele subiectivisme care, iată, nu scutesc nicio mare personalitate, niciun scriitor, niciun om de artă. E drept că romanul acordă o pondere specială personalităţii lui Liviu, mai întâi un copil destul de zburdalnic, adesea un răzvrătit, dar care se dovedeşte a fi destul de ambiţios, nu de puţine ori împingând lucrurile spre un orgoliu ascuns cu dificultate. Nu reluăm aici lucruri îndeobşte bine cunoscute din biografia scriitorului, cum ar fi de pildă afirmările uluitoare la studii în Năsăud, la Bistriţa, mai apoi la Sopron, la Budapesta, dar şi prăbuşirile de-a dreptul surprinzătoare, cum ar fi de pildă trufia de a nu fi învins, manifestată în regimentul de la Gyula, în urma căreia e nevoit să abandoneze cariera militară după ce se înfruptase din banii popotei, cam tot aşa cum făcuse şi Vasile, înglodat în datorii la Lăpuş, de unde a fost nevoit să fugă pe întuneric cu familia la Prislop spre a-şi putea regăsi echilibrul veniturilor şi stabilindu-se, în cele din urmă, la Năsăud. Judecat în cauză civilă, Liviu scapă de pedeapsa aspră pe care ar fi dispus o Tribunalul Militar, dar nu este scutit de a înfrunta ruşinea eşecului de carieră, umblând apoi, parcă pe urmele tatălui său, ca ajutor de notar, dar pe la Vărare (Nepos), la Nimigea, la Măgura Ilvei etc. Din această perioadă datează primele sale manifestări literare, proiecte (o încercare de traducere din Tolstoi, piese de teatru), renunţări, mici satisfacţii ale debutului în revista sibiană Luceafărul, căutări dincoace de munţi, la Convorbirile critice ale lui M. Dragomirescu. Însă, cum se ştie, după un scurt sejur în Bucureşti, Liviu Rebreanu, abia pătruns în lumea literară de aici, este deferit autorităţilor maghiare, fiind încarcerat pentru frauda de la Gyula, pentru ca după ispăşirea pedepsei să se reîntoarcă în capitala României. În relatarea lui Ilderim, reperele biografice în general cunoscute despre marele romancier  sunt adăugite cu amănunte care vin să lumineze cât mai fidel imaginea acestuia, dar şi pe cea a lumii în care trăia. El insistă pe unele detalii privind-o pe Ştefania (Fanny), pe naşterea Floricăi (fiica nerecunoscută a logodnicului surorii sale), unele relaţii de înrudire, apoi pe relaţiile romancierului cu Mihail Dragomirescu, cu Ion Minulescu, Cincinat Pavelescu, cu Mihail Sorbul (Smolsky), dar mai ales cu Nicolae Iorga, cu E. Lovinescu, Octavian Goga, Emil Gârleanu etc. Iubit de unii, dezamăgit ori înşelat de alţii, dar în general ajutat de multe cunoştinţe, inclusiv ale tatălui său, Liviu Rebreanu se afirmă cu vigoare şi deţine funcţii dintre cele mai variate, de la simplu gazetar la publicist, scriitor sau director al Teatrului Naţional.
          Autorul, în economia celor patru volume, urmăreşte în timp evoluţia fiecărui membru al familiei, cel mai adesea folosind documente, scrisori de familie, mărturisiri ale tatălui său, articole din presa vremii, în temeiul cărora face elucidări tranşante. Şi totuşi, cum era şi firesc, Ilderim insistă în special pe numele cele mai importante ale familiei, un loc deosebit de important ocupându-l, după Liviu, Emil, Ludovica, Livia, Miţi şi Tiberiu. Pentru a păstra o tentă memorialistică, autorul adoptă un ton de remember, umple răstimpul dintre documente cu duioşii ale memoriei, intuieşte realităţi, reactualizează pe un ton cert al adresării ori oscilează după un control vag estompat al persoanei întâi, care îşi pierde consecvenţele în naivul uşor detaşat al persoanei a treia, nu numai când se referă la Liviu. Interesantă în arhitectonica lucrării e introducerea unui intermezzo intitulat oglinda lumii (douăzeci şi trei de episoade), în care sunt consemnate din varii surse, dar predilect din presa vremii, evenimente dintre cele mai diferite, aidoma unui jurnal în care nu lipsesc nici consemnările de fapt divers, nici mondenităţi banale, nici evenimente marcante din cronica veacului. Într-un plan paralel, Ilderim notează într-o serie de optzeci şi cinci de pseudoportrete menţiuni de jurnal, corespondenţă, articole din presa vremii în care îl găsim pe Liviu aşa cum este el perceput de amici, de critici literari, dar şi observaţii ori reacţii ale acestuia, cum ar fi de pildă cazul lui Al. Macedonski („lumea care nu vrea să recunoască geniile şi operele geniilor domniei sale e mai mult sau mai puţin ignorantă“, vol. II, p. 283). Înjurat de Crainic în Gândirea (vol. II, p. 301), reconsiderat tardiv de acelaşi Macedonski, solidar cu I. Al. Brătescu-Voineşti (neglijat în chip jignitor de Academie asemenea lui Caragiale, Coşbuc ori Vlahuţă), critic, dar şi concesiv cu Al. Davila (pricina era, în fond, refuzul reînnoirii contractu¬lui artistei Fanny Rebreanu), îndatorat lui Agârbiceanu, drept cu Topârceanu, insultat de Arghezi („pute ţara a opincă“, scria poetul după apariţia romanului Ion), imaginea prozatorului se conturează cu multă obiectivitate. Ilderim, fiindcă găseşte util să o facă, insistă de-a lungul întregii lucrări, pe spaţii consistente, asupra relaţiilor din „micul trib“, mai întâi pe cutumiarul drept al primului născut, discriminatoriu, după cum se va vedea peste ani, pentru ca mai apoi fraţii să se dezbine după moartea tatălui şi după rătăcirile lor în lume, dar nu atât cât să treacă limitele eticii tradiţionale. Liviu are cunoscutul lui destin, trei băieţi mor pe front, fetele se mărită, iar Livia, apăsată de singurătate, schimbă scrisori cu Liviu, nu scutite de unele subtilităţi. Chiar şi atunci când îşi fac urări ceremonioase (vol. III, p. 23), mama nu pierde prilejul de a face unele reproşuri: „Ovidiu le arată la toţi ce copil deştept e Tibiţi şi tu îl învredniceşti nici cu o carte, să ştie că asta i-a trimis-o fratele lui mai mare, Liviu. Adevărat că tu nu-l cunoşti, nici el nu te poate pe tine cunoaşte, că numai o dată a fost în casa ta şi nu l-a lăsat Fani nici să pună mâna pe o carte de pe biroul tău...“ Inevitabilul se va produce însă odată cu revenirea lui Liviu la Beclean, însoţit de „actriţa care strica roluri“ şi de copilul din flori, Puia, care nu putea studia decât la Paris pe banii lui Liviu („Lasă, nu te mai ofensa atât, că ştim noi ce hram porţi şi cum l-ai învârtit pe degete pe Liviu ca să te ia de nevastă! Teatralistă cu şpur ce eşti!“, avea să-i reproşeze Livia nurorii sale; vol. III, p. 88).
          Răceala se instalează definitiv între Rebreni şi familia fratelui lor mai mare. Până când şi despre deshumarea lui Emil, fraţii şi surorile vor afla doar din ziarele care notaseră festivităţile de la Ghimeş şi Palanca, unde a participat doar Liviu, spre a evita şi alte confruntări.
          Romanul se însoţeşte, aşa cum spuneam, de la un cap la altul de oglinda lumii, în care încep să-şi facă loc tot mai vizibil evenimente care deschid calea spre ultimul volum, Întuneric roşu, fără a estompa imaginea romancierului aşa cum reiese ea din corespondenţe, din evenimentele de familie, îndeobşte cunoscute istoriei literare. Nu se face economie nici de picanterii, până chiar şi atunci când este vorba despre G. Călinescu, Panait Istrati, Pamfil Şeicaru şi alţii, însă problemele familiei sunt urmărite cu consecvenţă, unele reveniri fiind şi ele utile, iar altele, cum ar fi cazul Puia, fiica risipitoare, sunt urmărite cu o atenţie specială (a se vedea epistolarul din vol. III, p. 371 şi urm.). Ultimul volum al romanului, Întuneric roşu, ne menţine în lumea familiei, cu fiicele lui Iulius, cu Tiberiu, cu Livia, cu Miţi, cu Riţa, dar şi cu Ludovica şi, fireşte, Liviu în ultimele cinci ipostaze ale trecerii Styxului (ultima doar ipotetică, reconstituită după unele relatări de la Valea Mare), cu exacerbări ale bolii inclusiv pe fondul unor ştiri cum ar fi de pildă arestarea lui Antonescu, situaţia de pe front, bombardamentul din Bucureşti. Scena morţii e relatată prin reconstituirea unei secvenţe verosimile pentru invazia sovietică, în toată barbaria ei:

Doi soldaţi intraseră între purcei şi închiseseră scroafa în coteţ, chinuindu-se de acum să imobilizeze un groştei mărişor, care guiţa de mama focului bănuind parcă soarta ce-l aştepta [...]. Asta te-a scos definitiv din sărite şi, fără să te mai gândeşti la consecinţele faptei tale, ai ridicat bastonul şi l-ai pocnit pe „paznic“ drept în moalele capului [...] Ai ridicat palma stângă în faţă, ca pentru a-l linişti pe soldatul a cărui căutătură devenise sălbatică. Instinctiv, degetul său arătător a apăsat pe trăgaci şi gloanţele te-au izbit în plin, la nivelul pieptului, doborându-te. (vol. IV, p. 272)

Adevăruri pe care istoria literară le-a rostit doar în taină, pe unele, iar pe altele le-a ignorat. Ilderim Rebreanu era, de altfel, cel mai în măsură să facă lumină în jurul a şapte decenii din viaţa numeroasei familii a lui Vasile şi a Ludovicăi, dar mai ales din jurul lui Liviu şi al familiei sale. Şi a făcut-o cu prisosinţă, în prinos de dăruire, rămânând totodată consecvent spiritului ardelenesc al prozei marilor lui înaintaşi. Romanul a fost îndelung elaborat, după cum ni se mărturiseşte în prefaţă, proiectul lui a fost discutat cu editori ai lui Liviu Rebreanu, cu apropiaţi ai prozatorului şi ai familiei sale, unii dintre ei sceptici ori circumspecţi mai ales când era vorba despre fapte de familie, reţinute de Ilderim cu aceeaşi adâncă respingere faţă de Fanny şi Puia, preluată din familie, şi pe care o cunoşteam deja din Minciuna şi impostura (Ed. Gramar, 2000), iar altele fiind relatările lui Tiberiu sau ale fraţilor şi surorilor lui Liviu ori neîndoielnice scrisori şi documente aduse din Năsăud sau Cluj în Bogdana de Teleorman, unde trăieşte şi scrie ultimul descendent al Rebrenilor.

Iulian Chivu

Un roman al Rebrenilor scris de ultimul lor descendent

» anul XXIV, 2013, nr. 5 (276)