Despre Cioran – românul

Marta Petreu

          Cioran avant Cioran: Histoire d’une transfiguration se numeşte cartea lui Vincent Piednoir, recent apărută la editura franceză Gaussen, cu o scurtă şi exactă prefaţă de Jacques Le Rider şi urmată de un interviu inedit al lui Cioran, acordat lui Ben-Ami Fihman. Titlul, în mod premeditat dublu-echivoc, trimite întîi de toate la Cioran autor român înainte de Cioran autor francez, iar în acest sens cercetarea lui Vincent Piednoir acoperă biografia şi opera răşi¬năreanului pînă în anul debutului editorial în Franţa, 1949, cu Précis de décomposition; în al doilea rînd, titlul este o aluzie la „schimbare la faţă“, în franceză „transfiguration“, adică la problematicul volum din 1936 al lui Cioran, Schimbarea la faţă a României, căruia autorul i-a putut supravieţui în Occident numai printr-o personală transfigurare personală, printr-o radicală „schimbare la faţă“ a sa însuşi, constînd în abjurarea tacită a ideilor totalitare şi ambivalent-antisemite din sus-numita carte şi adoptarea unor atitudini mai potrivite cu lumea occidentală din epoca ei post-Holocaust.
          Vincent Piednoir este cunoscut de ceva vreme ca un foarte calificat comentator al gînditorului. El a lucrat pe acest autor în mod repetat, devenind în fapt un specialist redutabil. Astfel, în 2009 a pregătit, împreună cu directoarea editurii l’Herne, dna Laurence Tacou, masivul Cahier Cioran, în care este prezent şi cu un studiu despre Zelea Codreanu şi Legiunea acestuia. Tot el a îngrijit şi adnotat încîntătorul volum Emil Cioran, Armel Guerne, Lettres (1961-1978), apărut la L’Herne în 2011, notele lui la aceste scrisori, multe şi minuţioase, reprezentînd o exegeză în sine, demnă de tot respectul. Iar împreună cu Gina Puică, este traducătorul volumul Cioran, Bréviaire des vaincus II, L’Herne, 2011. Aşa că volumul de faţă nu face decît să valorifice, într-o temeinică monografie tematică axată pe perioada prefranceză a lui Cioran, multa lui ştiinţă dobîndită în timp despre Cioran şi patria sa.
          Scrisă pentru francezi, cartea prezintă pe larg ţara natală a lui Cioran, cu complexele şi retardările ei istorice cu tot, aşa că un cititor francez are putinţa de a afla şi în ce mediu sociocultural s-a format filosoful, şi că subita lui pasiune pentru politica totalitară ori fantasmările lui despre o viitoare Românie în delir revoluţionar au o legătură intimă, compensatoare, cu insignifianţa trecută şi prezentă a patriei. Pe deasupra, Vincent Piednoir a beneficiat din plin de acele documente privitoare la Cioran din Franţa, fie de la Biblioteca Douset, fie în fonduri private. De pildă, a avut acces măcar din 2009 la documentele pe care moştenitorii lui Cioran le-au pus apoi, în 2011, în vînzare prin intermediul unei case de licitaţie din Paris. Aceste documente, neaccesibile pînă acum cercetătorilor din România, au fost excelent exploatate de către cercetătorul francez, care, pe de-o parte, le-a editat în Caietul Cioran de la L’Herne din 2009, pe de altă parte, le-a folosit pentru construirea propriei lui cărţi. Este vorba, de pildă, despre interesante scrisori ale lui Cioran către fratele lui sau către părinţi, care ajută la stabilirea unor detalii din biografia acestuia sau la identificarea unor nuanţe psihologice pînă acum de nebănuit. Între timp, unele dintre aceste documente au fost publicate în volumul Aurel Cioran, Fratele fiului risipitor (ediţie îngrijită de Anca Sîrghie şi Marin Diaconu, Cluj-Napoca: Editura Eikon, 2012), şi în volumele Cioran, Opere, editate de Academia Română în 2012 (şi încă nedifuzate).
          Revenind la monografia lui Vincent Piednoir, aceasta reface în mod documentat, clar şi cu materia ordonată în esenţă cronologic, perioada românească de creaţie a lui Cioran, identificînd în opţiunea lui politică de la mijlocul anilor 1930 evenimentul de uitat şi de răscumpărat în toată epoca sa franceză. Ideea nu este nouă – în România –, dar pe autor l-a interesat să lămurească pentru un francez ce este cu Cioran-românul, şi să o facă în spiritul adevărului, nu în al originalităţii cu preţul sacrificării adecvării. Interpretarea sa de detaliu este pe cît de nuanţată, pe atîta de echilibrată. Autorul nu ascunde nimic din trecutul lui Cioran şi discută pe faţă toate detaliile, neevitînd  recurgerea la explicaţia de natură psihologică. Lipsită de pusee moralizatoare, cartea lui Vincent Piednoir mi s-a părut reconfortantă. (Strict informativ, amintesc că prima jumătate a titlului ales de Vincent Piednoir pentru această monografie tematică a mai fost folosită, şi anume de Ion Vartic, pentru a-l indica pe Cioran din perioada cînd era încă un necunoscut, studiul lui despre cele 12 scrisori de pe culmile disperării – apărut în revista Apostrof în 1991, apoi în volumaşul apostrofic din 1995, Cioran, 12 scrisori de pe culmile disperării, iar apoi în volumul intitulat, schillerian, Cioran naiv şi sentimental – intitulîndu-se chiar aşa, „Cioran înainte de Cioran“; ceea ce ne arată că întîlnirile comentatorilor lui Cioran nu sînt evitabile.)
          În apendicele cărţii, extrase dintr-un savuros interviu inedit al lui Cioran, realizat de venezueleanul Ben-Ami Fihman în 1976.


*


          Ciudat destin post-mortem are şi Cioran! De obicei, după moartea unui autor urmează un moment la propriu de reculegere: o tăcere de ani, timp în care opera celui dispărut este lăsată, ca aluatul de prăjitură, la-ntuneric şi la odihnă, pentru ca apoi să fie remetabolizată sau redigerată de stomacul sătul al pieţei culturale; iar într-un sfîrşit, aşezată într-un raft mai de sus sau mai de jos al istoriei culturii. Cioran a reuşit să fenteze acest mecanism, şi asta nu numai în România – aceasta, după interdicţiile ideologice din timpul socialismului real, este curioasă şi, de ce nu?, mîndră să recupereze pe seama sa un succes occidental de asemenea proporţii –, ci şi cultura franceză de adopţie. În Franţa, după moartea lui, în locul unei tăceri de reculegere, în legătură cu Cioran s-a întîmplat tot timpul ceva: ba i-au apărut Caietele, ba au fost descoperite alte caiete care-au făcut obiectul unui proces, ba i-au fost publicate variante de laborator ale unor cărţi, ba i-au fost publicate noi volume ori volumul Oeuvres din „Bibliothèque de la Pléiade“. Două edituri, Gallimard şi l’Herne, dar nu numai, au întreţinut treaz interesul în jurul lui prin cîte-o mereu nouă apariţie. Iar exegeza critică a adus doi tineri cioranologi de mare valoare, Vincent Piednoir şi Nicolas Cavaillès. Care au învăţat, presupun că şi din cauza lui Cioran, limba română.

 

Marta Petreu

Despre Cioran – românul

» anul XXIV, 2013, nr. 5 (276)