Un junimist (post)modern

Răzvan Voncu

          „Dacă vrei să faci politică literară, du-te la Bucureşti. Dacă vrei să faci literatură, rămâi la Piatra-Neamţ“, răspunde poetul Adrian Alui Gheorghe, atunci când este întrebat cum se simte ca scriitor în/din provincie.
          Are dreptate, ceea ce nu înseamnă însă că stând în provincie nu poţi face (şi) o politică mai bună decât mărunta politichie literară dâmboviţeană, şi anume politica literaturii. Căci a scrie literatură de calitate, a-ţi asuma fără complexe destinul de scriitor român, a pleda sistematic cauza culturii, mai ales în timpuri aculturale ca acesta pe care-l trăim, înseamnă a face politica literaturii. Fără a demoniza politica propriu-zisă – căci, să recunoaştem, şi aceasta poate şi trebuie să fie făcută bine –, politica literaturii este cu siguranţă mai durabilă, căci ea ridică monumente spirituale chiar în epoci de indigenţă şi menţine spiritul naţional la un nivel de performanţă pe care în alte domenii nu îl mai poate atinge.
          Este tema principală a recentului volum de eseuri şi convorbiri publicat de Adrian Alui Gheorghe, Contribuţii la estetica umbrei (Bucureşti: Editura Tracus Arte, 2012, 379 p.). O temă rezumată de autor într-o propoziţie-titlu: „Cultura română este mai bună decât poporul român“. O propoziţie necomplezentă, ce poate leza unele sensibilităţi (mai ales sensibilitatea barzilor păşunişti...), dar cu perfectă acoperire în fapte: sublimat în cultură, spiritul naţional s-a dovedit mai performant decât în politică, iar fiinţa noastră literară şi artistică este superioară, cel puţin în trecutul recent, condiţiei noastre politice.
          Contribuţii la estetica umbrei nu este, desigur, primul volum de eseuri al poetului nemţean. Nu găsim, prin urmare, în cuprinsul lui revelaţii, ci confirmări. Cum ar fi aceea că Adrian Alui Gheorghe este un om de cultură complex, care meditează permanent la rosturile artei şi la menirea ei în lumea de azi, la cauzele răului naţional şi ale dispariţiei interesului pentru cultură, la pulverizarea traseelor de circulaţie ale literaturii române. Sau că poetul nu este nici un spirit fantast, căruia devotamentul pentru artă să-i întunece luciditatea, împiedicându-l să perceapă criza literaturii, nici un „crizist“, un difuzor diligent şi lucrativ de sinistroză naţională. În fine, că scriitorul, atunci când este dublat de un cărturar, poate vedea de la Piatra-Neamţ mai limpede şi mai adânc decât de la Bucureşti. Atât condiţia culturii, cât şi condiţia umană. Un salutar simţ al măsurii, care la începuturile sale literare din anii ’80 l-a ferit să adopte prin mimetism formula poetică a generaţiei („textualismul“), ajutându-şi să-şi păstreze nealterată originalitatea, îl împiedică acum să se plaseze, în actul de reflecţie, pe poziţii radicale.
          Adrian Alui Gheorghe este, ca să scurtez preliminariile, un neojunimist. Mai bine zis, un junimist în plin ev postmodern. Un spirit care biciuieşte comodităţile, clişeele şi ierarhiile de conivenţă ale literaturii actuale, spre a proiecta viitorul ei pe temelii salubre. Care refuză autosuficienţa, nombrilismul şi ignoranţa agresivă, când se raportează la tradiţia literară, redimensionând (citeşte: diminuând) fudulia naţională prin proba recursului la „rama“ comparaţiei europene şi universale. Nimic paseist, nimic ireverenţios în opiniile şi analizele sale cu privire la trecutul recent şi prezentul literaturii române. Aceeaşi atotprezentă măsură îl fereşte să ridice socluri pentru false valori sau, dimpotrivă, să dărâme muri de rezistenţă ai edificiului cultural naţional.
          Conţinutul volumului este variat, alăturând, în trei capitole (dedicate literaturii contemporane, condiţiei scriitorului şi anomiei culturale/sociale din ultimii ani), eseuri, articole şi interviuri. Însă unitatea de conţinut a Contribuţiilor... este evidentă, atât prin subiectele pe care le abordează scriitorul, cât şi prin câteva trăsături caracteristice ale gândirii sale literare.
          Alături de omniprezenta măsură, aş enumera concepţia organică asupra culturii. În această ordine de idei, la temelia edificiului cultural şi social-politic naţional stă, potrivit lui Adrian Alui Gheorghe, şcoala. Or, azi, spune scriitorul, „universităţile româneşti sunt nişte bastioane care nu apără cultura naţională, ci apără pe studenţi de influenţa culturii în general“. Afirmaţie dură, amendabilă eventual prin adăugirea că nu prea e nevoie ca universităţile să-i „apere“ pe studenţi de influenţa binefăcătoare a culturii, căci aceştia se apără foarte bine şi singuri, „antrenaţi“ fiind de familie şi de liceu. Însă o afirmaţie corectă, în fond: dezastrul culturii şi societăţii româneşti începe din şcoală, unde diletantismul şi iresponsabilitatea, asociate cu demisia părinţilor, duc la o prăbuşire a nivelului de cunoştinţe elementare şi la promovarea unei imense clase de analfabeţi funcţionali (care ştiu, teoretic, să scrie şi să citească, dar nu le foloseşte la nimic). Observaţiile lui Adrian Alui Gheorghe evocă, inevitabil, mustrările lui Maiorescu, din În contra direcţiei de astăzi în cultura română (1868): câtă vreme facem şcoli fără să avem profesori şi dăm diplome fără acoperire, suntem blestemaţi să trăim sub imperiul simulacrelor.
          Avem, constată în 2013 poetul nemţean, forme, dar ele s-au golit din nou de fond. Ne lăudăm cu o literatură demnă de Premiul Nobel – căci, altminteri, de unde atât de persistenta obsesie a acestuia în viaţa literară contemporană? –, însă nu realizăm că suntem incapabili să creăm un simplu sistem de difuzare a cărţii. Literatura română s-a pulverizat în literaturi române, care la Iaşi, la Timişoara, la Cluj-Napoca, la Constanţa, la Craiova sau Baia Mare nu sunt altceva decât solilocvii paralele. Cum să mai putem închega nişte ierarhii care să fie convingătoare în societate sau care să capete un rol formativ în interiorul literaturii însăşi? Cum să putem convinge piaţa de carte europeană, când noi nu ne putem convinge propriii cititori?
          Soluţia pare cel puţin la fel de îndepărtată pe cât îi apărea lui Maiorescu înainte să-l descopere pe Eminescu. Mai ales că, trăind, cum spuneam, într-un ev postmodern, totul s-a relativizat. Crime culturale, care altădată ar fi solidarizat întreaga intelectualitate în-tr-un strigăt de indignare, acum nu mai scandalizează pe nimeni şi nu mai provoacă, în general, decât o ridicare din umeri.
          Poetul este, fireşte, arhetipul scriitorului şi al condiţiei acestuia în epoca simulacrelor. Căci condiţia sa, ca să cităm alt junimist, este sublimă, dar lipseşte cu desăvârşire, într-o societate incapabilă să producă măcar un ziar civilizat, care să poată fi citit şi de un om decent şi cultivat. Ceea ce nu înseamnă însă că nu se scrie în continuare poezie bună în România! Dacă s-ar măsura PIB-ul în poezii, spune undeva Adrian Alui Gheorghe, poezia ar căpăta brusc importanţă. Şi, adaug eu, prosperitatea României ar depăşi-o pe cea a Elveţiei, căci – revin la ce afirmă şi demonstrează scriitorul – înfăţişarea literaturii române este mult mai bună decât cea a societăţii româneşti.
          Am lăsat la urmă umorul. Adrian Alui Gheorghe nu glumeşte cu lucrurile serioase, dar are un simţ al umorului foarte fin (de o cu totul altă factură decât umorul gros al „vecinului“ său Ion Creangă), care îmblânzeşte, la momentul potrivit, perspectivele prea sumbre. Umorul este vehiculul care face să treacă, după o formulă pe care o cunoaştem din polemicile maioresciene, adevărurile incomode şi afirmaţiile inclemente la adresa multelor neajunsuri ale lumii româneşti de ieri şi de azi.
          Într-o convorbire din 2012, purtată cu Angela Baciu, Adrian Alui Gheorghe afirmă că „niciodată nu au fost atât de prost citite cărţile importante“. Sper că volumul său Contribuţii la estetica umbrei va avea parte de receptarea pe care o merită. Fie şi numai pentru că, într-o societate care stagnează, conceptual şi ideologic, cartea sa ne stimulează să ne trezim din somn. Unul nedogmatic, însă la fel de nociv.

 

Răzvan Voncu

Un junimist (post)modern (Adrian Alui Gheorghe, Contribuţii la estetica umbrei. Bucureşti: Editura Tracus Arte, 2012)

» anul XXIV, 2013, nr. 4 (275)