Securitatea ca agent editorial

Cristian Vasile

          Pseudodesfiinţarea cenzurii (începând din decembrie 1977) a mutat o parte din atribuţiile de control ideologic ale fostului Comitet pentru Presă şi Tipărituri (ultima denumire a DGPT) la nivelul editurilor. Unii directori de edituri au fost înlocuiţi cu personaje mai dogmatice, alţii şi-au înăsprit filtrul cenzorial. În paralel, a crescut implicarea Securităţii în supravegherea sistemului editorial, realitate care produce de regulă sporirea interdicţiilor de publicare. Apar însă în acelaşi timp şi debuşee surprinzătoare şi stingheritoare uneori – „sugerate“ chiar de poliţia politică pentru a tempera diverşi scriitori şi specialişti în ştiinţe umaniste. O astfel de supapă a fost în anii 1970 şi 1980 casa de presă a Partidului Comunist, Editura Politică (sub conducerea lui Valter Roman şi apoi a lui Dumitru Ghişe). Fireşte, editura a găzduit în principal lucrări şi broşuri de propagandă, îndeosebi volumele lui Nicolae Ceauşescu (România pe drumul desăvârşirii construcţiei socialiste), tipărite în tiraje astronomice. Dar alteori cărţile publicate aici nu au avut întotdeauna o legătură puternică cu ortodoxia ideologică.
          Cazul istoricului modernist Apostol Stan, cel care şi-a putut studia recent dosarul de urmărire informativă întocmit de Securitate (De veghe la scrierea istoriei: Securitatea, Bucureşti: Editura Curtea Veche, 2012), confirmă cele spuse mai sus. După o supraveghere intensă, Securitatea a descoperit că atât nemulţumirile lui Apostol Stan la adresa regimului comunist, cât şi spiritul său „protestatar“ vădit la Institutul de Istorie „N. Iorga“ sunt potenţate de blocarea în 1984 (în sertarele Editurii Ştiinţifice) a manuscrisului unei cărţi despre Revoluţia Română de la 1848. În cele din urmă, pentru a-l „potoli“, securiştii care îl au în urmărire îşi instrumentează informatorii să-l îndrepte pe autorul cenzurat spre... Editura Politică (volumul chiar va fi tipărit aici în 1987, cu titlul mai conformist Revoluţia română de la 1848: Solidaritate şi unitate naţională). Nu a fost un caz singular în epocă, însă datorită lui Apostol Stan putem documenta minuţios implicarea poliţiei secrete în astfel de practici şi „politici“ editoriale (p. 44-56).
          Urmărirea informativă începe în primăvara lui 1984, Apostol Stan primind numele de cod „Istoricul“ (G. Călinescu fusese urmărit la finele deceniului şase şi la începutul anilor 1960 ca „Scriitorul“). Hotărât lucru, Apostol Stan nu este un foarte bun povestitor. În cărţile sale se vădeşte un stil mai degrabă neatractiv; de multe ori naraţiunea pare a nu avea sare şi piper. Dar în acest caz ies în evidenţă mai ales informaţiile preţioase pe care le transmite despre istoriografia română şi funcţionarea instituţiilor în comunism (editurile, Institutul de Istorie, Academia de Ştiinţe Sociale şi Politice, organizaţia de partid a Centrului universitar Bucureşti, Biblioteca Academiei etc.). Apostol Stan face şi o tipologie a informatorilor (între aceştia, un altminteri strălucit istoric al mentalităţilor, caz tragic de cedare morală – p. 20 şi urm.). Autorul este mai degrabă senin, evitând senzaţionalismul – probabil Apostol Stan ştie şi identitatea sursei „Costache“, coleg de institut, un fel de patriarh al istoriografiei româneşti, din câte aflăm, campion în ceea ce priveşte pronunţarea verdictelor morale. Pare aproape o regulă a României postcomuniste: cu cât un om este mai compromis şi are multe de ascuns, cu atât pozează mai abitir în deţinător al supremaţiei în materie de etică. De la politicieni, înalţi prelaţi la scriitori, istorici etc., mulţi au practicat un fel de fugă înainte. Deconspirarea nu este însă o prioritate a cărţii; CNSAS mai are timp să identifice „sursele“ care apar în dosarul „Istoricului“ şi în volum. Indirect, Apostol Stan atrage atenţia asupra mecanismelor care favorizează impostura, scoţând la iveală multe continuităţi după 22 decembrie 1989. Nu atât prin faptul că „reţeaua“ informativă din lumea cultural-artistică s-a perpetuat, cât prin statornicia unui anumit tip de mentalitate şi promiscuitate. Datorită unui joc al măştilor, diverşi homo prevaricatus rămân în prim-plan ca repere intelectuale şi morale, putând fi în acelaşi timp marxişti, creştini şi adepţi ai extremei stângi. Sau anahoreţi şi globe-trotteri academici.
          Cazul Apostol Stan este interesant şi pentru că el intră în colimatorul Securităţii atunci când încearcă să iasă din ghetoul comunităţii istoriografice; precuparea sa – în afara istoriei moderne – pentru filosofie reiese şi din următoarele notaţii:

Atunci, în 1984, se ivise pe piaţă în tiraj insignifiant, vândut ca în clandestinitate, Jurnalul de la Păltiniş, semnat de Gabriel Liiceanu, nume de care „Istoricul“ abia atunci auzise. Era tentat de citirea cărţii pentru că se zicea că în ea se consemnau discuţii ale autorului cu Constantin Noica, martor fiind şi Andrei Pleşu. Acesta din urmă, un tânăr cercetător la Institutul de Istoria Artei, i se păruse remarcabil „Istoricului“ la o şedinţă a ASSP [Academia de Ştiinţe Sociale şi Politice], când s-a urcat la tribună şi l-a apărat pe directorul lui, înfruntându-l pe temutul critic de tip bolşevic, Miron Constantinescu, preşedintele ASSP. (p. 65)

Poate că unele afirmaţii ar merita nuanţate, dar în această situaţie este important contextul în care autorul se apropie de colegi de la Institutul de Filosofie al ASSP; căci un astfel de „filosof“ apropiat de Securitate furnizează poliţiei politice informaţiile decisive pentru deschiderea dosarului său de urmărire informativă.
          Amestec de memorialistică, studiu istoriografic şi analiză instituţională (la fel ca şi precedentele volume ale sale: Revoluţia română văzută din stradă, decembrie 1989-iunie 1990; Istorie şi politică în România comunistă), cartea de faţă anticipează parcă publicarea pasionantului (am putea anticipa) jurnal postcomunist (autorul şi-a publicat între timp publicistica – România politică postrevoluţionară, 1990-2010, Piteşti: Ordessos, 2012). Apostol Stan a redactat volumul în condiţii de sănătate extrem de precare; pe un manuscris foarte dificil au lucrat practic trei redactori de carte: scriitorul Răzvan Petrescu, Gina Copel şi Constantin Vlad, care merită toată aprecierea pentru descifrarea textului. De veghe la scrierea istoriei Securitatea are toate datele unui thriller politico-istoriografic.

 

Cristian Vasile

Securitatea ca agent editorial (Apostol Stan, De veghe la scrierea istoriei: Securitatea, Bucureşti: Editura Curtea Veche, 2012)

» anul XXIV, 2013, nr. 4 (275)