Concepte şi imagini critice

Iulian Boldea

          În Portretul literar (1985), Silviu Angelescu îşi propune să radiografieze o temă nu îndeajuns de bine studiată de cercetătorii literaturii dinaintea sa. Portretul e definit prin prisma statutului său de convenţie literară. Portretul literar are, consideră autorul, o dublă determinare: o determinare ce ţine de structurile textuale şi o altă modelare ce are în vedere convenţiile epocii literare. Cercetarea sincronică e asociată, în această lucrare, cu un demers diacronic, în care sunt studiate diferitele formulări şi ipostaze ale portretului în literatură. Raportarea la diverse paradigme culturale e, de asemenea, corelată cu forma de comunicare în care este plasticizat portretul. Spiritul de sinteză se îmbină, în aceste pagini, cu vocaţia analitică şi cu ilustrările convingătoare ale diferitelor paradigme expresive ale portretului literar. În preambulul cărţii sunt indicate premisele şi fnalităţile cercetării. În prima secţiune a cărţii, Problemele figurii, sunt interpretate implicaţiile conceptuale ale portretului literar, figură literară ce e considerată „centru strategic al construcţiei epice“.
          Autorul inventariază o tipologie diversă a portretului literar, din perspective şi optici variate. Portretul literar este interpretat din multiple unghiuri: în funcţie de relaţiile cu referentul (realul), în funcţie de raportul dintre autor şi model, în funcţie de stările afective care structurează imaginea artistică, din unghiul unităţii sale formale sau al locului emblematic pe care îl ocupă în cadrul ansamblului narativ. Perspectiva diacronică în studiul portretului literar e dezvăluită în mod programatic de critic. Acesta arată că literatura „nu este numai un sistem, ci şi un proces, un fenomen care presupune devenirea prin articulare în timp“. În cel de al doilea capitol al cărţii sale, intitulat Portret şi istorie, autorul caută să redea reverberaţiile diacronice ale portretului literar, figură literară ce este urmărită, cu egal interes, pe parcursul Antichităţii, Evului Mediu, Renaşterii, clasicismului, romantismului, realismului sau literaturii de avangardă. Silviu Angelescu reuşeşte să distingă, în cadrul cercetării sale, istoricitatea portretului literar, pornind de la premisa că acesta ,,concentrează şi fixează într-o imagine semnificativă modalitatea de asumare a condiţiei umane, implicată de o concepţie şi un tip de sensibilitate care exprimă epoca“. În capitolul Portret şi cultură, Silviu Angelescu conferă studiului portretului literar şi determinaţii spaţiale, observând, între altele, că ,,frumosul uman [...] se dezvăluie a fi o categorie dezarmant de relativă, cu flexiune nu numai istorică, ci şi spaţială”.
          Criticul demonstrează, cu abilitate metodologică, modul în care anumite structuri mentale sau arhetipuri psihologice se pot răsfrânge asupra structurii portretului literar, în funcţie, desigur, şi de orizontul stilistic propriu fiecărei culturi, care imprimă produselor culturale o formă şi un relief cu totul particulare. În acest fel, autorul constată existenţa unui sistem de modalizări ale figurii care îi conferă portretului literar determinări spaţiale pertinente, specifice. Ultima parte a cărţii, Portretul în literatura orală, interpretează conformaţia portretului din domeniul literaturii populare, un domeniu care imprimă acestei figuri literare trăsături şi disponibilităţi stilistice distincte. Autorul consideră că, în spaţiul acestei literaturi, portretele au comportamentul unor ideograme, ele nu îşi propun să redea un contur individual, ci, mai curând, posedă însuşiri categoriale, nefiind purtătoare atât ale unor trăsături particulare, cât ale unor atribute ale seriei, ale arhetipului. Convenţionalismul mai apăsat atrage după sine canonizarea şi stilizarea imaginii, instituindu-se astfel ,,un sistem de portrete formulă, funcţionând asemenea unor fişe de înmatriculare a personajelor“.
          În cartea sa din 1995, Legenda, studiu folcloric bine documentat şi riguros, Silviu Angelescu demonstrează, pe baza relaţiei speciilor epice cu categorii estetice precum adevărul şi frumosul, că basmul are drept finalitate valorizarea frumosului, povestirea punând în evidenţă caracterul istoric al celor relatate, în timp ce legenda este singura interesată atât de adevăr, cât şi de frumos. Studiul reflectă complexitatea problematicii legate de cercetările etnologice asupra legendei, aducând unele clarificări teoretice relevante cu privire la această specie a epicii folclorice. Importanţa cercetării constă şi în faptul că sunt aduse în discuţie elemente particulare legate de caracteristicile legendei în folclorul românesc dintr-o perspectivă comparativă, în raport cu legendele occidentale. În lucrare sunt analizate elemente de poetică a legendei, capitole dense fiind dedicate legendelor culte şi antilegendelor.
          Trăsăturile stilistice ale legendelor nu sunt la fel de puternice ca şi cele ale frumosului baladesc, o temă oarecare este prelucrată cu instrumente şi modalităţi diferite, de cele două instanţe discursive. Referindu-se, într-un interviu, la raportul dintre mentalitatea arhaică şi reprezentările culturale moderne, etnologul subliniază semnificaţia vetrei în opoziţie cu mass-media de astăzi:

Noi suntem de multe ori înşelaţi de sistemele clasice pe care le scot în evidenţă mai vechile culegeri de folclor, unde vedem că circulau multe balade, basme, snoave, legende. Este şi firesc să fie aşa, pentru că actul de comunicare era cu totul altul atunci. Pe de altă parte, relaţia cu timpul s-a schimbat. Oamenii aveau pe vremuri ceva mai mult timp să fie cu ei înşişi, azi au mai puţin. Sistemul în care au fost cândva instalaţi s-a schimbat. De exemplu, unele forme de creaţie, cum sunt basmul sau balada, vor dispărea cu totul în-tr-o bună zi. Centrul vieţii de odinioară era vatra, focul. Acolo se întâlneau la masă, la vorbă şi avea loc comunicarea lor. Azi centrul îl reprezintă televizorul. Primesc mult mai mult, deşi nu ştiu dacă de aceeaşi calitate decât altădată.

În Mitul şi literatura (1999), sunt relevate şi legitimate teoretic principalele corespondenţe şi relaţii între dimensiunile mitului şi creaţia literară, din perspectiva criteriului axiologic, pentru că autorul reevaluează creator tradiţia prin „asumarea a ceea ce, din vechiul model cultural, este resimţit ca valoare“. Relevând subtratul mitic şi baladesc al literaturii, criticul circumscrie şi sensul extraestetic, contextual, prin care textul îşi validează şi o postură culturală. Studiul îşi alimentează valenţele teoretice din acest paralelism între mit (expresie a unei valori şi experienţe religioase) şi literatură (expresie a unei valori estetice). Silviu Angelescu propune, între altele, conceptul de „tensiune antirituală“. În lectura prin grilă etnologică şi antropologică a romanului Ion, criticul reliefează gesturi şi modele comportamentale antirituale. Rânduiala e desconsiderată, maternitatea dinainte de căsătorie este un factor de presiune care atrage după sine căsătoria cu caracter reparatoriu, care nu ar fi fost acceptată în condiţii obişnuite. O astfel de rezolvare este instabilă, ineficientă şi pasageră, pentru că tensiunile antirituale, odată ivite, vor produce anumite forme rituale negative, generatoare de alte conflicte. Echilibrul social este, aşadar, rupt, şi el nu va mai putea fi refăcut. Cele două concepte sunt, aşadar, opuse.
          Principalele însuşiri ale demersului lui Silviu Angelescu sunt mobilitatea spiritului critic, disponibilitatea conceptuală, receptivitatea la nou şi dispoziţia analitică exersată cu supleţe.

 

Iulian Boldea

Concepte şi imagini critice (Silviu Angelescu, Portretul literar. Bucureşti: Editura Univers, 1985)

» anul XXIV, 2013, nr. 4 (275)