Nisipuri mişcătoare


George Neagoe

          Am comentat până acum tangenţial poezia lui Dan Coman, ori de câte ori am căutat să configurez un succint tablou al generaţiei care, volens nolens, se numeşte astăzi „douămiistă“ (conform tipicului consacrat în perioada socialistă, când s-au instituţionalizat „şaizeciştii“ şi „optzeciştii“). Spre deosebire de predecesorii lor, tinerii care astăzi au depăşit 30 de ani, câţiva apropiindu-se de 40, nu au conturat/impus/recuperat programatic niciun curent literar. S-au limitat la contestarea ierarhiilor şcolăreşti. Se pare că după neomodernism, respectiv postmodernism, literatura română a intrat într-o perioadă haotică. Impresia se dovedeşte hazardată însă, pentru că, deocamdată, niciun critic nu şi-a asumat sarcina de a observa continuităţile şi rupturile produse în scrisul din preajma începutului de secol XXI. În ciuda etichetei de „neoexpresionişti“, aplicată câtorva autori (Dan Coman, Radu Vancu, Teodor Dună, Cosmin Perţa, Claudiu Komartin), care totuşi rămâne un atribut tipologic, douămiiştii s-au consacrat prin obsesii tematice, fiind cunoscuţi, în consecinţă, ca „milenarişti“, „apocaliptici“ sau „mizerabilişti“. Or, asemenea constatări nu ne ajută să înţelegem mecanismele de producere a textului. Presupusul neoexpresionism nu reprezintă o trăsătură specifică pentru cea mai recentă generaţie literară românească. Îl regăsim, în diverse dozaje, la Ion Alexandru, Constantin  Abăluţă, Ioan Moldovan, Ion Mureşan, Aurel Pantea sau Ioan Es. Pop.
          Dincolo de aceste amănunte ale istoriei literare, trebuie sesizat detaliul că expresionismul veritabil se asociază cu excesul de vitalitate. Prima chestiune şocantă în versurile antologate de Dan Coman (ERG, Bistriţa: Editura Charmides, 2012) este blazarea. Predomină senzaţia de sfârşeală. Confortul materiei, aşteptând ataraxia, se uneşte cu abulia. Delăsarea mângâie timpul ca pe un căţel de companie. Încremenirea reiese din întrebuinţarea exprimărilor tautologice: „mi-am rostogolit capul fără să ştiu până unde se poate rostogoli/ nu m-am izbit de nimic n-am ameţit n-am văzut nicăieri umbră./ doar două zgomote mici cu ajutorul cărora ca un pepene roşu/ capul mi-a crăpat până în dreptul gurii/ şi-n cap nici urmă de spaimă nici urmă de urlete/ doar transpiraţia aceasta maronie veche de treizeci de ani/ întărită şi fără miros“ (pepene roşu, p. 47). Cam în aceeaşi perioadă, şi Dan Sociu (Cântece eXcesive) ataca, tot de pe poziţii antibovarice, problematica biografiei îmbătrânite prematur. Dar viziunea lui Dan Coman nu vizează empatia generală, ci mila unui cititor comod, aşezat pe scaun, care înţelege şi dă pagina. În general, atmosfera creată are dimensiuni intimiste. Personajul nu iese din casă, nu-şi strigă suferinţa în piaţa publică. Îşi îngrijeşte boala indefinită, transformând-o în hedonism. Aici, perspectiva se apropie de experienţele mistice ale lui Constantin Acosmei (Jucăria mortului) sau Constantin Virgil Bănescu (vol. Câinele, femeia şi ocheada şi Floarea cu o singură petală).
          În multe situaţii, masculinul se lasă pradă sadomasochismului, recurgând la gesturi narcisiste, de recuperare a androginităţii: „nicio clipă nu am încetat să-mi vorbesc altfel decât unei femei/ dar astăzi neruşinarea depăşeşte orice închipuire./ e peste miezul nopţii o oră şi eu mă rotesc în jurul meu/ cu o viteză ameţitoare şi-mi tot sărut mâinile“ (poem de dragoste, p. 72). Starea definitorie pentru ambele cărţi topite în ERG (anul cârtiţei galbene şi ghinga) este zvârcolirea prin autoflagelare. Aici, scriitorul atinge momentele de maximă consistenţă, care depăşesc media generaţiei. Scabrosul capătă valoare de tabiet: „sunt la casa mea./ am 27 de ani./ zboară muştele ca descreieratele deasupra obrazului meu cald/ şi limba mea caldă le plesneşte uşor peste aripi./ nimic altceva nu mă deranjează// doar insistenţa teodorei pe lângă plăcerea mea/ face ca lucrurile din încăperi/ să capete mai multă precizie în aşezare./ iată: la 27 de ani/ precum capul cocoşului lângă butuc/ la mică distanţă de corpul încă zvârcolindu-se/ corpul meu“ (la casa mea, 4, p. 16). Dezumanizarea provine din plictiseală. Conştiinţa refuză căutarea de sine, complăcându-se în activităţi caracteristice unor regnuri inferioare. Moleşeala ia forma unui batracian hulpav aşezat pe ultimul nufăr neofilit dintr-o mlaştină cu miros pestilenţial.
          Eufemismul funcţionează ireproşabil ca modalitate de mascare a scârnăviei în care bălteşte alter egoul lui Dan Coman. În acest punct, putem identifica o diferenţă semnificativă faţă de ceilalţi douămiişti, deoarece nu vom întâlni limbaj trivial. La el, sugestia nu şi-a pierdut valenţa lirică. Iar simţul care se pretează la această concepţie este, bineînţeles, mirosul. Există un narcisim al autodevorării prin glandele sudoripare. Când sfârşitul ciocăneşte molcolm la uşa casei, nările oferă certitudinea ultimelor suflări. Duhoarea, semn de netăgăduit al fricii viscerale, devine substanţă halucinogenă: „ani de zile nimic şi acum dintr-o dată/ înţepenit între zecile de părţi ale corpului./ greu cât un viţel cu ţeasta zdrobită./ respirându-mi propriul miros/ ca pe un aer tare de munte./ Şi după atâţia ani soarele nemişcat de deasupra mea.// nici n-apuc să deschid ochii: de jur împrejurul meu numai corp/ iar peste marginile corpului o transpiraţie neagră/ plină de firimituri de la masa de prânz“ (în linişte, p. 49). Mizerabilismul echivalează cu boema, ceea ce îl diferenţiază din nou de majoritatea congenerilor.
          Printre obstacolele ridicate de versurile cuprinse în ERG se numără efectul stereo. Se aud două voci aflate în competiţie. Una îi aparţine burghezului, fiinţă domestică şi răbdătoare, acceptându-şi condiţia. Cealaltă provine de la o entitate concurentă, închisă, dar nesigilată, care nu suportă limitarea. Competiţia se manifestă agresiv în relaţie cu factorul feminin. Epicureismul se temperează în prezenţa femeii casnice – „teodora“. Ea acţionează ca o mamă ocrotitoare pentru copilul autist, ajuns ca Benji (Zgomotul şi furia) la maturitate fără să-şi fi dat seama. Această strategie se încadrează în arsenalul de trucuri ale douămiiştilor dornici să atragă atenţia în rândul sexului opus. Ieşirea la suprafaţă a eului claustrat coincide şi cu inventarea unei femei-fetiş – ghinga – născută din umbrele pământului. Ea se înrudeşte cu Mumele lui Goethe sau cu ielele din folclorul nostru. Mai important decât aceste analogii se arată faptul că, odată eliberat, subconştientul tinde să înlocuiască numai formal conştientul. Raportul cu ghinga se derulează tot în spaţiu hedonist şi tihnit: „întins pe fotoliu cu ceaşca în mână/ laud exactitatea cu care îmi procur plăcere./ şi într-un colţ al odăii folosind mişcări tot mai brutale/ ghinga încearcă să-şi calmeze trupul/ dinspre pământ vuietul cu care creşte/ pământul. în rest linişte şi îndestulare“ (fluturi, p. 29).
          În pofida agitaţiei şi a dinamismului, poezia din ERG stă captivă într-un cerc, acumulând, simultan, nostalgia unităţii pierdute şi detaşarea meditaţiei zen. În ultimă instanţă, scrisul lui Dan Coman se împotriveşte vidului interior, aşa cum un călător în deşert se zbate să iasă din nisipurile mişcătoare.

 

George Neagoe

Nisipuri mişcătoare (Dan Coman, ERG. Bistriţa: Editura Charmides, 2012)

» anul XXIV, 2013, nr. 4 (275)