Nu despre un câine căzut în fântână e vorba…


Elisabeta Pop


          Aşa precum Vladimir şi Estragon aşteaptă şi aşteaptă şi tot aşteaptă ceva sau pe cineva care poate va veni sau nu va veni niciodată, cei doi bărbaţi, unul cu baston, celălalt cu pălărie, stau proţăpiţi în faţa unei fântâni, privind în fundul ei ca în neant, să afle dacă acolo jos se mai aude sau nu schelălăitul unui câine căzut cândva sau poate aruncat acolo fără milă de cineva. Sau dacă a murit. Sau dacă ar putea ei să-l salveze… Sau dacă… dileme peste dileme.
    Păi dacă ai sta să-i povesteşti cuiva, oricui, despre ce e vorba în piesa lui Matei Vişniec, mai că ţi-ar râde în nas… da’ ce poveste o mai fi şi asta în care doi inşi se zgâiesc de pe ghizdul unei fântâni şi sporovăiesc despre un câine căzut acolo. E şi motivul pentru care am fost foarte atentă la reacţia spectatorilor, mai ales a celor mai vârstnici, la spectacolul Teatrului Maghiar din Cluj-Napoca. Spectatorii, după cum îi cunosc, aşteaptă mai întotdeauna de la un spectacol o poveste… Ei bine, nu. De data asta am văzut că publicul a ascultat atent replicile piesei, înţelegând rapid că nu despre câinele din fântână e vorba…
          Pe când avea doar 28 de ani şi în România ,,domnea“ comunismul, Matei Vişniec se străduia să dea samă, prin orice mijloace (apoi, disperat, a fugit şi el din ţară, ca mulţi alţii…) despre starea… naţiunii, despre viaţa românilor, despre absenţa libertăţii şi despre disperarea lor de a trăi ca într-o cuşcă… atunci a scris el şi această mică capodoperă – mică pentru că e… scurtă, că altminteri nu e mică deloc –, în care cele două personaje nu doar vorbesc, să se afle în treabă, ci, mai ales, comunică, prin replicile care uneori parcă nici nu se leagă, gânduri, idei şi gânduri… Uneori replicile sunt banale, alteori înţelepte, alteori curajoase, alteori triste sau misterioase, ascunzând în ele coduri ascunse… Şi, peste toate, un val de poezie autentică…
          Poate îşi imaginează cineva că piesa pare cumva „datată“? O, nu! Fiindcă în chiar miezul metaforei cititorul şi spectatorul intuiesc gravitatea problemelor… Iubitorii de animale vor fi dezamăgiţi, cine ştie, sau vor încerca să dea o mână de ajutor celor doi bărbaţi, dar chiar şi ei se vor opri din entuziasmul apărării cu orice preţ a animalului aflat în primejdie, ca să savureze divagaţiile lor pe teme de mare, de imensă actualitate, cum ar fi mila, iubirea, spiritul de sacrificiu, solidaritatea, singurătatea pustiitoare, laşitatea, fuga de răspundere, compromisul, îndoiala care macină, frica paralizantă, indiferenţa păgubitoare, toleranţa, omenia, cruzimea şi, mai ales, nevoia de implicare şi, nu în ultimul rând, libertatea – cuvânt care pentru unii şi-a pierdut (dacă ne gândim la România acelor ani!) sensul.
          Cred că tânărul regizor István Albu (el are exact vârsta dramaturgului pe când a scris această piesă) a înţeles foarte bine mesajul piesei. Celor doi actori, Áron Dimény şi Lóránd Farkas el le-a cerut – şi ei au înţeles – să nu joace ostentativ, ci să implice cumva spectatorii, atrăgându-i spre subtextul bogat, generos al piesei. Replicile cad, surprinzător, cu mişcare de bumerang şi eu una am simţit cum se întorceau apoi, fiecare, pe mica scenă a sălii studioului, după care reveneau ca un ecou la noi…
          Am apreciat jocul rafinat al actorilor, fără nimic ostentativ, firescul excepţional cu care şi-au încărcat textul, îmbogăţindu-i sensurile, paradoxal, prin simplificare. Gesturile lor au fost puţine, dar atent dirijate spre profunzimile textului, fără focuri bengale…
          Pietrele, jocul cu ele, scurt, de-a alba-neagra, ca un semn al destinului-dirijor, jocul cu aţa pe degete, inversarea replicilor, ca un du-te-vino exprimând uniformizarea personalităţilor, înmulţirea pălăriilor şi a bastoanelor, în absenţa stratificării fântânilor pe spaţii verticale (tehnic mai dificil de rezolvat, neavând pod), pâinea care umple spaţiul scenei (decor – Tibor Tenkei, costume – Gyopár Bocsai) şi nu cade de sus, cerul spuzit de stele, emoţionant moment final (sugerat, e drept, de autor, dar cu fineţe realizat aici), muzica discretă, adecvată şi, nu în ultimul rând, rostirea sensibilă a finalului  rugăciunii Tatăl nostru… „pâinea noastră cea de toate zilele“…
          Spectatorii au aplaudat mult la final. Se vede că au apreciat atât mesajul piesei, cât şi spectacolul, în special jocul plin de dăruire al actorilor. Eu una nu cred că la intrarea în sală a publicului e musai să-i vedem, preţ de zece, poate cincisprezece minute pe cei doi actori întinşi, iar capetele lor atârnându-le spre sală, cu ochii aproape ieşiţi din orbite, nu atât inestetic, cât periculos pentru sănătatea lor. Sugestia cu lumea pe dos nu era, cred eu, necesară.
          Văzusem în urmă cu doi-trei ani un spectacol cu această piesă la un teatru lyonez şi mărturisesc, aşa, în treacăt, că cei doi interpreţi, un actor alb şi unul negru, au reuşit şi ei, surprinzător, să comunice câte ceva legat de realitatea… imediată (în Franţa se apropiau alegerile), doar punctând câte o replică din piesă. Ce înseamnă o piesă adevărată, mi-am zis atunci, urmărind efectul prompt al replicilor.
          Regizorul mărturiseşte în caietul-program (mă rog, aproape o foaie de distribuţie – devine îngrijorător faptul că teatrele nu mai găsesc banii necesari tipăririi unor caiete-program mai consistente) că nu-l prea citise pe Vişniec, dar s-a aplecat asupra piesei la îndemnul lui Gábor Tompa (bravo, domnule director!) şi nu regretă. Cred şi eu, piesele lui Vişniec sunt o ofertă creatoare certă pentru actori şi regizori deopotrivă.
          Spectacolului nu-i lipsesc adâncimea meditativă, aluziile la acest timp, dar fără a se sublinia acest lucru cu orice preţ, un anume mister, o ambiguitate specifică acestui gen de piese, o energie pozitivă, optimistă, în pofida amărăciunii care se strecoară încet-încet în sufletele privitorilor. Se vede, cu alte cuvinte, că regizorul a înţeles bine sensurile ascunse ale piesei sau măcar o mare parte dintre ele – şi că nu despre un câine căzut în fântână ne vorbeşte acest dramaturg strălucit, pe numele său Matei Vişniec.

 

Elisabeta Pop

Nu despre un câine căzut în fântână e vorba…

» anul XXIV, 2013, nr. 4 (275)