Sorana Gurian– un volum neştiut

Ion Bălu

          Între primele două ediţii ale romanului Zilele nu se întorc niciodată şi înainte de Întâmplări dintre amurg şi noapte, decembrie 1946, – amândouă apărute la Forum, editura înfiinţată imediat după al doilea mare război şi interzisă de comunişti în primăvara anului 1949 –, Sorana Gurian a publicat, în decembrie 1945, volumul El şi ea – 32 de pagini, în format 20,7/ 14,6 –, ca supliment la Almanahul pentru anul 1946, al revistei elitiste Annie-Claire.
          Nuvela are structură epistolară. Scrisorile sunt schimbate între Veronica Angheluţă, „modestă funcţionară de birou“ – cum se autodefineşte –, şi Dumitru Lambru. Bărbatul se prezintă, cinic, „un editor ordinar. Un om care cumpără – pentru o bucată de pâine – manuscrisele tinerilor poeţi cu haine roase şi tălpile găurite, le tipăreşte şi apoi le vinde în librării, realizând un câştig onorabil. Am vreo 5 funcţionari, un birou cu mobilă de oţel şi o secretară. Am şi un automobil cu două locuri“.


1. Jocurile dragostei

          Pe coperta volumului, Sorana Gurian a menţionat: „adaptare de ~“. Nu ştiu care ar putea fi prototipul utilizat. Textul dezvoltă o temă similară cu a multora dintre nuvelele publicate de prozatoare în periodice. Dar cu o deosebire. Sorana Gurian renunţă la gravitatea naraţiunilor anterioare. Apasă pe elementele ludice ale acţiunii şi accentuează derizoriul pentru a integra nuvela în structurile „literaturii de consum“, în sensul că urmăreşte explicit delectarea cititorului, asemenea almanahului pe care îl însoţea.
          Situată în lunile mai-iulie 1945, acţiunea se derulează în Bucureşti, Sinaia şi în staţiunile de pe litoral. Cei doi s-au întâlnit întâmplător, pe Calea Victoriei, într-o seară de mai. Bărbatul a acostat-o, pentru că domnişoara era „singură, lipsită de apărare şi expusă tuturor primejdiilor“ potenţiale. Frumuseţea fizică a fetei l-a fermecat. A vorbit mereu, fără ca interlocutoarea să-i răspundă sau să-i arunce o privire. Dar îi studia discret înfăţişarea în oglinzile vitrinelor. În ciuda refuzului de
a-i accepta compania, bărbatul a condus-o până acasă, pe strada Vasile Conta, la nr. 57. În aceeaşi noapte, i-a trimis o scrisoare, redactată „la lumina lunii“, prin care o invita la cofetăria „Ripesteri“, de pe Bulevard. Fata acceptă şi se înfiripă o idilă.
          În relaţia astfel începută, se iveşte o disonanţă. La întoarcerea din Sinaia, Bărbatul a reîntâlnit-o pe Ninette, cunoştinţă veche. Geloasă, Veronica îi reproşează inconstanţa. Lambru îşi apără independenţa: „De ce nu înţelegi că ţin la libertatea mea de bărbat? Am 40 de ani şi sunt holtei. M-am despărţit până acum de 4 prietene serioase şi de alte vreo 10, fiindcă socoteau că au anumite drepturi asupra fiinţei mele fizice. Or, eu nu admit monopol“.
          Veronica refuză să-l mai întâlnească. Intrigat de indiferenţa fetei, dar atras de personalitatea ei, „singura mea dragoste“, în care „viaţa fără tine nu e viaţă“, o cere în căsătorie: „... te voi întreba dacă... te voi ruga să... pe scurt te voi cere de soţie! Vrei, iubita mea? [...] vei consimţi să-ţi împarţi viaţa cu mizerabilul care-ţi cere iertare, frumos, care se pocăieşte şi ca semn că te iubeşte se iscăleşte al tău...“


2. O naraţiune postmodernă

          În ciuda aparenţelor, El şi ea nu este numai o nuvelă comună despre dragostea la prima vedere. Volumul dezvăluie o conştienţă textuală de care, fără îndoială, Sorana Gurian nu era pe deplin conştientă. Prozatoarea construieşte naraţiunea printr-o modalitate singulară în proza anilor 1945-1946, o formă artistică înnoitoare, un procedeu narativ ce prefigurează postmodernismul românesc al anilor ’80.
          Postmodernitatea nuvelei este edificată pe trei dimensiuni distincte. Sorana Gurian pune accentul, mai întâi, pe semnificantul textului, pe substanţa lui materială. Din acest motiv foloseşte tipuri diferite de grafie: scrisori imprimate la maşini de scris diferite, pentru a obţine alt corp de literă; texte olografe, cu litere, caractere şi semnături individualizate. Şi unele, şi altele sunt frecvent scrise în două culori, negru şi roşu. Culorile sunt utilizate antonimic. Adverbului de negaţie, reiterat de Veronica de trei ori, scris cu negru: „Nu!, nu!, nu!“ şi subliniat energic – îi corespunde o triplă pasionantă acceptare: „da, da, da“, desenată de Ninette „cu rujul de buze şi bucurie“. Folosirea diferită a semnelor de punctuaţie relevă diferenţa intelectuală.
          Hârtia folosită de expeditori este de provenienţă eterogenă şi dimensiuni diverse: bilete de tramvai, reţete medicale, pagină ruptă din agendă, cu data de „vineri 29 iunie 1945“, coli de corespondenţă, cu antetul unei întreprinderi editoriale atestate în epocă: „Vatra. Societate Anonimă Română. Editură – Publicitate – Librărie – Colportaj“ şi al cărei director se numea în realitate chiar... Dumitru Lambru!
          În al doilea rând, Sorana Gurian imprimă textului o expresivitate vizuală, căreia nu i se poate găsi asemănare în epocă. Fiecare pagină a volumului este însoţită de una sau mai multe ilustraţii. Desene: o secvenţă din Calea Victoriei, o bancă înconjurată de arbuşti, în Cişmigiu, siluete masculine, sticle de cerneală, peisaj marin, inimi străpunse de săgeţile lui Cupidon, buchete de flori. Fotografii. Nota de plată de la „Simphonie Bar, Restaurant-Dancing, Bucureşti“. Telegrame. Legitimaţii de călătorie. Partitura muzicală a popularului show Nu te pot uita de Jack Fulga şi N. Chirculescu.
          Alt procedeu, comun modernismului şi postmodernităţii, îl constituie seriile succesive de elipse introduse în text. Elipsa nu mai este un procedeu sintactic obişnuit propoziţiei şi frazei, cum o defineşte gramatica, ci o strategie discursivă. Vocea naratorului şterge intenţionat secvenţe epice legitim aşteptate.
          Dumitru Lambru o invită pe Veronica la Sinaia, unde a reţinut telegrafic locuri la hotel. În loc de a relata călătoria, naratorul reproduce fotografic două „bilete de călătorie“, pentru locurile 18 şi 19, în vagonul 2, la trenul 2, din ziua de 20 iulie 1945.
          Ninette îi trimite bărbatului trei bilete de intrare la Teatrul Gioconda, invitându-l „împreună cu drăgălaşa noastră prietenă comună să petrecem în trei, o seară la teatru“. Veronica refuză. Pe o foaie smulsă dintr-un carnet de însemnări, Lambru pretextează o durere de cap. Dar în fotografia publicată a doua zi în ziare, Veronica îl descoperă printre invitaţii la recepţia oferită de direcţia teatrului, după spectacol.
          Elipsele imprimă textului o desfăşurare secvenţială, contribuie la accelerarea timpului narativ, individualizează mesajul, imprimă ambiguitate comportamentelor şi solicită competenţa comunicativă a naratarului.
Între enunţul sintactic, desene, fotografii de cuplu sau de grup, note de plată, bilete de tren ş.a. se stabilesc relaţii şi contiguităţi de referenţialitate reciprocă. Accentul pus pe semnificant, pe substanţa materială a cuvântului, pe expresivitatea vizuală şi pe seriile succesive de elipse transformă naraţiunea într-o pictonuvelă, un colaj superior, în care dispoziţia ludică, ironia ca suport al construcţiei ficţionale, frazeologia limbajului cotidian se îmbină cu sinuozitatea construcţiei epice: negări, reveniri, afirmaţii, rotiri obsedante în jurul unor propoziţii. Sorana Gurian „se joacă“, are zâmbetul complice al gratuităţii.
          Destinată literaturii de consum, El şi ea constituie o deconstrucţie inteligentă a nuvelei tradiţionale cu temă erotică. În ansamblul creaţiei autohtone a Soranei Gurian, volumul marchează o identitate şi instituie o diferenţă. Identitatea se referă la reluarea unei teme predilecte; diferenţa se reflectă în modalitatea personală de utilizare a semnificantului. Procedeul are o explicaţie subiectivă. Relatării grave din Zilele nu se întorc niciodată, Sorana Gurian îi opune un tipar ludic, spre a se deconecta şi a oferi cititorilor unei reviste elitiste o naraţiune lejer-amuzantă.
          Oricum, între volumele nonconformiste ale colegilor de generaţie: Omul profilat pe cer, 1945, de Ion Caraion, Libertatea de a trage cu puşca, 1946, de Geo Dumitrescu, Plantaţii, 1946, de Constant Tonegaru, naraţiunea postmodernă a Soranei Gurian străluceşte asemenea unui trandafir înflorit singuratic prea devreme.

 

Ion Bălu

Sorana Gurian– un volum neştiut

» anul XXIV, 2013, nr. 4 (275)