Despre faţa ascunsă a lunii Dr. Th. Löwenstein, Eliade, Sebastian şi alţii

Marta Petreu

          Un volum interesant apărut de curînd este cel intitulat Theodor Lavi în corespondenţă (editori Mihaela Gligor şi Miriam Caloianu, Cluj: Presa Universitară Clujeană, 2012). Născut în 1905, Theodor Löwenstein, intelectual cu opţiuni sioniste, a ajuns, după detenţia din anii 1950 în închisorile socialismului real românesc, în Israel, unde s-a ocupat de istoria Holocaustului şi a evreilor din România. Sub semnătura sa iniţială, Dr. Th. Löwenstein, pe care a folosit-o în România în anii 1930, îl cunoşteam drept autorul unei recenzii foarte critice la adresa lui Mihail Sebastian, apărută în publicaţia Renaşterea noastră în anul 1934, cînd cu scandalul ideologic provocat de romanul De două mii de ani.
          Cele peste o sută de scrisori publicate în acest volum provin, spun editoarele, din arhiva Universităţii Evreieşti din Ierusalim şi au fost pînă acum inedite. De importanţă documentară diferită, puse laolaltă acestea alcătuiesc un întreg incitant şi revelator pentru una dintre problemele încă acute ale istoriei României în secolul al XX-lea: problema evreiască – sau, mai precis, pentru reacţia evreilor români supravieţuitori ai Holocaustului faţă de antisemitismul intelectual interbelic şi postbelic românesc. La fel, prin desele referiri la experienţa sa de deţinut în închisorile comuniste româneşti pentru activitatea sa de sionist, Theodor Lavi dă şi o imagine asupra regimului totalitar de extremă stîngă.
          Scrisorile corespondenţilor împrăştiaţi pe mai multe continente (Europa, Australia, America de Nord) şi ale lui Th. Lavi însuşi comunică adesea unele cu altele, iar Theodor Lavi reprezintă centrul acestei reţele uimitoare care adună, sistematizează şi arhivează datele. În esenţă, este supravegheat antisemitismul potenţial sau manifest al unor intelectuali români – cazul episcopului ortodox din SUA,Valerian Trifa, de pildă – ori este investigat trecutul de extremă dreaptă al unor intelectuali români bine realizaţi profesional după al Doilea Război Mondial pe alte meleaguri.
          În această ultimă categorie intră Mircea Eliade, despre care sînt adunate cu migală informaţii, opinii, probe, comentarii. Adunarea datelor despre Eliade pare a începe (strict conform acestui corpus epistolar) în 1972, cînd Bela Vago a dus la Ierusalim un document găsit în arhivele britanice şi cînd notează în grabă într-o epistolă că „în hîrtiile lui Churchill am descoperit că pînă şi Churchill a aflat despre cazul lui Eliade şi altor trei sau patru bandiţi români (refuzul Ministerului de Afaceri Externe de a permite ca aceşti duşmani potenţiali să părăsească Anglia şi să poată acţiona împotriva Puterilor Occidentale)“ (p. 391-392) – însemnare ce pare să se refere la episodul percheziţiei lui Eliade, la aeroport, cînd a părăsit definitiv Anglia, în 10 februarie 1941. La începutul anilor 1980 informaţiile despre Eliade circulau intens de la corespondenţii lui Lavi către acesta. Reapare inclusiv informaţia că Eliade ar fi fost „musăr“, adică informator – nu aş putea preciza al cui, căci textul nu este clar, al Legiunii sau chiar al britanicilor? Citind această corespondenţă, aflăm şi cum au apărut paginile despre Eliade din Toladot (1972), şi de ce dezvăluirile despre acesta nu au continuat: pe de o parte, moştenitorii lui Sebastian s-au opus ferm ca Jurnalul acestuia să mai fie folosit ca sursă de informaţii (iar scrisorile lui Beno Sebastian sînt capodopere pentru stilul unic al fratelui lui Mihail Sebastian); pe de altă parte, un document din arhivele „For.[eign] Off.[ice]“ despre Eliade, descoperit de istoriograful Bela Vago şi trimis lui Theodor Lavi, a fost pur şi simplu rătăcit în arhivele israeliene unde a ajuns. În consecinţă, urmărirea informativă a lui Eliade, fără a înceta, nu a mai dus la un al doilea dosar în Toladot. De fapt, nici nu mai era nevoie, căci primul dosar, aşa cum observa Matei Călinescu în cartea sa despre Culianu şi Eliade, a pus în mişcare o avalanşă care nu s-a mai oprit nici azi. E drept, corespondenţii lui Eliade sînt mai interesaţi de întrebarea dacă el este sau nu antisemit, în timp ce nucleul problemei îmi pare a fi adeziunea lui la o mişcare de tip totalitar.
          Deoarece volumul poate fi citit de către admiratorii necondiţionaţi ai lui Eliade drept o dovadă a conspiraţiei evreieşti contra savantului, mă simt obligată să amintesc că Eliade a fost într-adevăr legionar, unul atipic – deoarece fără acte în regulă şi, după cum observa Matei Călinescu, prea vag în părerile despre evrei pentru a fi considerat un antisemit –, aşa că încercările lui Theodor Lavi şi ale corespondenţilor săi de a-i reconstitui atitudinile politice aparţin, chiar aşa diletante cum sînt, unui fenomen de investigaţie istorică şi nu trebuie confundate cu inventarea unei biografii încărcate.
          Cîteva cuvinte despre ediţie: epistolele sînt însoţite de o biografie şi o bibliografie Theodor Lavi (aceasta din urmă, incompletă, din moment ce articole de-ale sale pomenite de Lavi în scrisori sau unul pe care l-am folosit eu însămi în Diavolul şi ucenicul său... nu au fost identificate de editori şi lipsesc din listă), de un indice ş.a. Erorile, pe care le presupun de tastare, aproximările (de genul: Nae Ionescu ar fi spus că „A fi român [...] însemnează a fi ortodox; 1937)“. Or, citatul sună cu un cuvînt în plus: „A fi român [...] însemnează a fi şi ortodox“ şi este din 1930) şi neglijenţele (de genul „C. Z. Codreanu“, în loc de „C. Zelea Codreanu“, Zelea fiind nume, nu prenume) nu sînt chiar puţine. Între ele, sînt şi lecţiuni înveselitoare, de pildă: „am înţeles ce înseamnă poezie pură [...] îl citisem atent, cu creionul în mînă pe abatele Bernard [s.n., M. P.] care trece drept o autoritate în materie“ (p. 179), i-ar fi scris Eugen Luca lui Lucian Boz, iar eu pun pariu că de fapt i-a scris despre abatele Henri Bremond. Cu mai multă atenţie sau cu mai puţină grabă, volumul ar fi cîştigat în acurateţe. Trecînd însă peste aspectul filologic, putem spune că avem în faţă un volum interesant, care luminează faţa ascunsă a lunii. Iar meritul, important, nu mă feresc s-o spun, al celor două editoare este chiar faptul că au adus aceste documente în România şi le-au publicat într-o carte.

 

Marta Petreu

Despre faţa ascunsă a lunii. Dr. Th. Löwenstein, Eliade, Sebastian şi alţii

» anul XXIV, 2013, nr. 4 (275)