Un dirijor în bătălia canonică


Ovidiu Pecican

          După ce a debutat ca poet şi critic, fiind una dintre vocile de mare vizibilitate ale generaţiei lui, Ion Bogdan Lefter a devenit – în mod pe deplin vizibil şi articulat abia după 1989 – unul dintre ideologii noilor vremuri. Cine s-ar fi gândit că poetul cu formaţie de filolog va asuma misiunea de a se face portavocea noii dinamici semnalate în câmpul culturii de postmodernism, dar diagnosticată drept Mare Schimbare Culturală într-un înţeles mult mai larg? Înzestrat cu necesara sensibilitate şi acuitate în înregistrarea şi interpretarea schimbărilor, I. B. Lefter a dat seamă, în presa ultimelor circa trei decenii (deci încă dinainte de căderea dictaturii comuniste româneşti, atâta cât se putea), de marile evenimente cu rezonanţte culturale planetare, tipărindu-şi opiniile întâi în publicaţii periodice, iar mai apoi adunându-le în volume articulate în jurul unui program propriu. Astăzi el a ajuns la vremea reeditărilor cu unele dintre aceste cărţi, dar cuprinsul fiecăruia dintre volumele în cauză s-a primenit şi s-a îmbogăţit cu alte texte adăugate celor mai vechi, în măsură să rotunjească mai bine viziunea autorului despre lumea şi despre mediul cultural în care trăim. Despre identitate: Temele postmodernităţii (ed. a II-a, Piteşti: Ed. Paralela 45, 2012, 432 p.) structurează clar opţiunea consecventă a unui teoretician şi chiar militant român actual al postmodernităţii, cartea constituindu-se în parte a unui diptic format, după cum singur o mărturiseşte, întregit prin Postmodernism: Din dosarul unei „bătălii“ culturale (ed. a III-a, 2012).
          Excelentă şi bine-venită îmi pare propunerea scriitorului de a socoti „bătălia canonică“ drept „model explicativ cu mare valoare de generalitate“.

          Atât comunismul, cât şi democraţia sunt sisteme „canonice“ instituţionalizate. Şi unul, şi cealaltă se bazează pe seturi de valori simbolice, pe filozofii distincte (şi opuse), traduse în practica socio-politică, adică în constituţie şi în restul legislaţiei, în administraţie, în economie etc.
          Complexitatea acestor «canoane» aplicate nu unui singur domeniu, ci societăţii în ansamblu, explică marea lor inerţie, dificultatea deconstruirii celor vechi şi a articulării celor noi.
(p. 12)

          Capacitatea autorului de a transforma o grilă de estimare specifică literaturii într-o cheie de interpretare a lumii şi a paradigmelor civic-politice este remarcabilă şi dezvăluie o gândire strategică dinamică, flexibilă, în stare să permute, metodologic vorbind, abordări specifice unui câmp de investigare socială sau altuia, redimensionându-l şi inovând în materie. Rezultatul primelor măsurători, de principiu, este că, spune analistul, „«bătălia canonică» postmodernă şi «bătălia canonică» democratică sunt feţele aceluiaşi mare proces istoric“ (p. 15). Precizarea nu este de ignorat, căci, nu o singură dată, lumea desparte printr-o prăpastie chestiunile stringente ale realităţii de „sofisticăriile culturale“, socotindu-le pe ultimele desprinse, plutind liber în cosmos, fără actualitate imediată. Este, desigur, şi aceasta unul dintre chipurile în care se perpetuează până astăzi doctrina, odinioară slujită de Titu Maiorescu şi de alte spirite ilustre, a „artei pentru artă“.
          Din păcate, scepticismul lui I. B. Lefter în privinţa posibilităţii unor confruntări între canoane, în spaţiul românesc, pare consolidat:

… n-avem cum să avem şi noi o adevărată „bătălie canonică“ întrucât ea ar presupune […] contestarea radicală a întregii tradiţii culturale în numele unor modele alternative, fie ele etnice, feminine sau „populare“ („de consum“). Or, aşa ceva se poate întâmpla într-o societate democratică de tip „creuzet“, precum cea americană, dar e mai greu de imaginat la noi, unde predomină mentalităţile autarhice, centrate pe o mitologie naţională triumfalistă, păzită cu străşnicie de orice pornire iconoclastă. (p. 14)

Cu toate acestea, nu mă pot împiedica să constat că la începutul secolului trecut, tradiţia preponderent ruralistă şi autarhic-arhaică a fost supusă unei acţiuni corozive din mai multe direcţii. Una a fost pleiada de curente moderniste, citadine, cosmopolite, reprezentate de condeie ilustre, intrate astăzi în panteonul de aur al culturii noastre. Alta se referă la tendinţele manifestate exploziv de mişcarea de avangardă autohtonă. Nici măcar extremismul de dreapta, autohtonist, în esenţă, nu a lăsat neatins modul moştenit de înţelegere a culturii, prelucrând elementele acestuia într-o formulă explozivă, producătoare de dezastre. Astăzi, odată cu intrarea în conexiune globală, prin intermediul internetului şi al noilor tehnologii (telefonie mobilă, televiziune HD prin cablu, cinematografie privată via DVD ş.a.), mediul cultural suprasaturat de noi tendinţe pare să producă efecte şi în privinţa vechiului canon naţional, că o vrem sau că nu o vrem, cu o viteză remarcabilă, vizibilă mai ales în tendinţa spre dispariţie a publicisticii culturale în format clasic, pe hârtie, dublarea ei prin bloguri şi walluri pe reţelele de socializare, pagini web etc. Or, se ştie încă de la Marshall McLuhan, în zilele noastre, calea de comunicare este mesajul însuşi.
          Reflecţia lui I. B. Lefter, chiar şi atunci când este sceptică – nu fără o anume îndreptăţire conferită de evaluarea prudentă a reactivităţii româneşti (mai lentă în prima parte a anilor ’90 ai secolului al XX-lea, dar tot mai accelerată, pe măsura timpului scurs până astăzi) –, deschide larg porţile unei meditaţii pe cont propriu, neinhibate, necomplexate şi gata să ducă mai departe sarcina înţelegerii adecvate a lumii în care trăim şi a orizontului către care ne îndreptăm. Perspectiva pe care s-a aşezat autorul, cea de adept al postmodernismului, înţeleasă dincolo de fruntariile artei şi transportată în cadrele mai largi ale postcomunismului şi reconstruirii lumii ca proiect democrat şi pluralist, face din textele adunate în volum una dintre cele mai pasionate şi mai angajate antologii de reflecţii personale, cu bătaie de-a dreptul doctrinară, în raport cu evenimentele care jalonează traseul anilor ce ne despart de 1989. Sfârşitul gorbaciovismului, legalizarea eutanasiei, amestecul de populaţie prin fluxurile emigranţilor, corectitudinea politică („eticheta pusă comportamentului civilizat din democraţiile actuale“, v. p. 30), definirea generaţiei şi a spaţiului public, pluralismul ideologic, sfârşitul istoriei (care „asocia paradoxal avansul implacabil al istoriei cu ideea suspendării timpului“ înţeles ca progres liniar, v. p. 29), modelul occidental („civilizaţional, nu […] ideologic“, v. p. 32), goana după brand, tehnologia IT, relativismele (care „relativizează absolutul sau «absolutismul», atitudinile de tip autoritarist“, v. p. 41), ecologismul, neonaţionalismul, istoria imediată în media ori înţelegerea culturii ca realitate complexă şi diferenţiată („Cultura e plurimorfă, iar diversele ei structuri sunt complementare, nu exclusive“, v. p. 65), e-bookul, terorismul, antiamericanismul, unipolarismul ş.a. sunt unele dintre temele postmodernismului, chestiuni la care lumea contemporană de oriunde este chemată să se raporteze, decizând dacă se situează de partea schimbării în favoarea democraţiei, toleranţei, a acceptării diferenţelor şi a edificării unei lumi mai flexibile, mai adecvate bunei convieţuiri.
          Între atâtea partituri care vin într-o succesiune buimăcitoare asupra omului globalizat, în mod cotidian, I. B. Lefter se dovedeşte un pedagog cu talent de dirijor, încercând să explice plastic şi clar, dar şi să „dirijeze“ cu o baghetă meşteră, dinamica nu o dată buimacă de pe la noi, demonstrând că a face cultură înseamnă, până la urmă, şi să faci operă civică şi chiar ideologică.
Se prea poate ca pentru asemenea demersuri şi calităţi criticul Ion Bogdan Lefter să rămâne printre puţinii doctrinari ai generaţiei sale, unul dintre spiritele lucide şi vigilente ale locului şi momentului.

 

Ovidiu Pecican

Un dirijor în bătălia canonică (Ion Bogdan Lefter, Despre identitate: Temele postmodernităţii. Ed. a II-a, Piteşti: Ed. Paralela 45, 2012)

» anul XXIV, 2013, nr. 4 (275)