Andra Rotaru şi „anatomia gigantică“

Irina Petraş

          Deasupra unei ştachete ridicate suficient de înalt, se poate constata o spiritualizare a graniţelor dintre generaţii, o extenuare a ismelor (funcţionale doar la mai largi priviri cu substrat didactic), o accentuare a singurătăţilor. Generalizările teoretice fac paşi înapoi, nuanţează, remaniază tipologii abia încropite. Interpretările se specializează şi ele inevitabil, obligate să inventeze instrumente ad-hoc pentru aproape fiecare carte/voce nouă. Aşa încât, tocmai ce îmi formulasem o grilă pe triada privire-viziune-vedenie în poezia contemporană, când volumele unor Vlad Moldovan (Disparsul său m-a condus într-o altă dimensiune a receptării, cu imbricări de muzici şi cuvinte, şi într-o zonă nebulos-vibrantă a poemului), Dan Sociu (Poemele lui naive şi sentimentale vin cu o extraordinară gestionare a economiei sentimentului, de o noutate foarte veche şi şocantă prin coborârea în cea mai sublimată visceralitate), cele despre ştiinţa morţii umăr-la-umăr (Frânghia înflorită a lui Radu Vancu şi Vântureasa de plastic a lui Marius Chivu ies din sfidarea de la distanţă, a morţii parafine – cum o numeam după titlul lui Robert Şerban – proprie poeziei tinere, şi se situează în proximitate, descriind o moarte a celuilalt dezbrăcată de recuzita romantică, într-o teribilă suprapunere cu propria fiinţă) sau Rita Chirian (poeta enunţă în clar dorinţa de ieşire din rând prin Asperger: „Am căutat în ultimii ani acele instrumente care ar fi avut capacitatea de a dizolva narativul, biografismul show-off, nud, dansul de păpuşă al aceloraşi ritmuri circadiene…“) mă obligau deja la recondiţionări ale instrumentarului.
          Pe acest fundal, Lemur (Bucureşti: Editura Cartea Românească, 2012, 84 pag.), cartea cea nouă a Andrei Rotaru. Sigur că prima reacţie e deschiderea unui dicţionar. Lemurii sunt spirite ale morţilor, fantome, voci ale unor lumi de dincolo, dar şi nişte animăluţe stranii, nocturne, cu ochi-cearcăn imenşi, ca de bufniţă („privirea / unui astfel de chip deformat / aduce cu sine: / mirosul greu de hoit, muşchii abdominali contractaţi / reflexul şi excitaţia dor“). Lemurii iscă o spaimă goală, ca liliecii, preluată de Andra Rotaru ca blazon al cărţii: „te văd în-tr-o lumină albastră ca şi cum ai aprins / o lanternă sub ţesuturi. / stinge-o, e prea multă frică“. Nu în ultimul rând, lemurul sună bine şi ca sintetizator virtual, multitouch, căci poemele visceral-nebuloase ale Andrei Rotaru exploatează atingeri multiple de trupuri, sunete, culori, fantasme.
          La 33 de ani, poeta se sprijină pe câteva cărţi: Într-un pat sub cearşaful alb, 2005 (volum multipremiat, inclusiv cu Premiul Naţional „Mihai Eminescu“ – Opera prima; tradus şi în spaniolă), Ţinuturile sudului, 2010, dar şi pe o prezenţă activă şi consistentă în viaţa literară. Lemur are deja şi o variantă dansată, itinerată şi în Statele Unite. Proiectele ei sunt deschise aproape periculos spre mai multe moduri/coduri de reprezentare. Picturalul şi carnavalescul din volumul de debut (portretele Fridei Kahlo puteau traduce alterii buluciţi sub pielea eului derutat, tot atâtea măşti şi împieliţări/despieliţări în căutarea febril-năucă a miezului) pregătesc călătoriile în jurul trupului din Ţinuturile sudului, un fel de exerciţii pentru instalarea în „anatomia gigantică“ din Lemur. Locuirile din Ţinuturi sunt compulsiv-obsesive, în „burţile desfăcute ale caselor“ se adăpostesc „trupuri înfrigurate“, radiografiate prelung, repetitiv, ca obscure captivităţi în lanţ. Încăperile cu ferestre închise, cu podele şi tavane mişcătoare, cu pereţi alunecoşi, agresivi, gata să apere, dar şi să sufoce („totul începe să se strâmteze în jurul tău“), bântuite de zgomote adesea terifiante, corespund – în oglindă şi complementar – vizuinii trupului, captiv în pielea înşelător maleabilă. În stare de veghe ori în vis/coşmar („forfotele intracraniene. mişcările rod / şi viermuiesc în ţestele moi“), aceeaşi repetată şi cumva-lenoasă tentativă de evadare, cu perverse inserţii suicidale, trecătoare, căci simple şi iuţi accente ale metamorfozărilor fără şir şi fără stare: „am un corp schimbător“. Reluate poem după poem, zbateri, legănări ale trupului, apropieri, plecări, mici secvenţe de dans, în ritmul trupului tânăr, cu pulsul zvâcnind şi sângele la vedere. Versurile fixează interioare – încăperea sau trupul, totuna – cu o stăruinţă aproape claustrofilă, sensurile fiind căutate cu precădere în spaţii înguste, hrube, hăuri imitând subteranele trupului. Preferinţa e, de altminteri, prezentă şi în Lemur: „Perfectul pustiu: cea mai bună odihnă este în locurile / în care nu te găseşte nimeni. / întreg corpul era părtaş la ritualuri: găsise ceva / numai al său. pornite direct din carne, hrubele. / ţesutul simţea, nervurile săpau canale freatice. / smalţul a umplut împrejurimile. / un peisaj muntos: văile au coborât / şerpuit, / cu cerul aproape – atunci gura se închidea brusc, / zările deveneau negre, / se căscau hăurile. […] inventa poveşti despre un loc / în care va fi ajuns, odihnă dorită în cuşti / în care nu te găseşte nimeni“.
          După mărturisirile poetei, Lemur s-a scris la Tescani, într-un spaţiu cu deschideri aproape mitice, forfotind de vietăţi necunoscute şi libere („Noaptea mă trezeam cu sute de vietăţi pe mine, care îmi respirau în dreptul nărilor, apoi îmi adulmecau gleznele […] Nu le-am văzut chipul, doar le-am simţit […] Pot să spun că niciodată nu am stat atât de mult cu ochii închişi, şi nu am văzut niciodată o lumină mai puternică“; iar în poem, „m-am trezit înconjurată de ei. mă trăgeau de păr, / ca şi cum fiecare fir trebuia răsucit. […] nu am deschis ochii, am stat câteva secunde aşa. / aceeaşi respiraţie caldă, cunoscută, în jurul meu. / şopteau lemur. am şoptit şi eu, am simţit / cum numele îmi gâdilă coardele vocale, [...] nu am putut să mă mişc. / boturile umede lipite de nările mele îmi respirau / aerul…“). Sub cote maxime de tulburare, alimentate fantasmatic, lemurul devine, treptat, echivalentul unei boli secrete şi miraculoase. Andra Rotaru se lasă în voia simptomelor, le exaltă, le adulmecă stranietatea. Pielea – palidă, moale, uscată, albă, grea – se deschide şi se închide, exhibările închipuind un adevărat plastinarium (ca la Gunther von Hagens, să zicem: „corpurile atârnă. burţi uriaşe despicate“). Cu „gesturile unei păsări în colivie“, „trupurile năvăleau iar. o acopereau, / apoi o împresurau ca într-o cuşcă. / împingea într-unul, celelalte se mişcau / dezarticulate“; „sileam trupul: / sângerările, zgomotul înfundat în timpane / aceiaşi pereţi / incasabili / mişcările repezi ale fluidelor în sus, jos. / sarea încheagă ţesuturile / rănile plutesc printre resturi“. În regim nocturn (noaptea, lemuri şi oameni alunecă unii spre alţii. / corpurile tinere se furişează / pe lângă corpurile bătrâne. […] prosimienii adulmecă. muşcă încheieturile mâinilor“), ca pentru a diminua impactul luminii, explorările se păstrează anume tatonante, căutările amână eventualele descoperiri, se întreţine „o stare de ameţeală“ („a închis ochii. îi deschide. / a închis ochii. îi deschide. / lumina albastră a unei lanterne uriaşe / agăţată deasupra lor. închide ochii. se opreşte. / întrerupere. / aşa, continuă, e bine, frica dispare acolo“), cu împrejurimile ca „drumuri surpate“. Poemele Andrei Rotaru şi-au delimitat, în cele trei plachete succesive, un teritoriu privilegiat, o scenă insulară pe care s-a performat/plastinat un soi de dans macabru, iniţiatic, stors de tot ce era morbid. Presimt o schimbare a perspectivei. O deschidere a ferestrelor. 

 

Irina Petraş

Andra Rotaru şi „anatomia gigantică“ (Andra Rotaru, Lemur. Bucureşti: Editura Cartea Românească, 2012)

» anul XXIV, 2013, nr. 4 (275)