Ultima şedinţă din Casa Monteoru

          Pe pagina întîi a României literare (numărul 14, a.c.) este publicată o fotografie de la ultima întîlnire din Sala Oglinzilor din Casa Monteoru. Nu o să încep să mă lamentez că Uniunea a pierdut această casă în urma unui proces de care a aflat ultima, căci nu era proprietara, ci chiriaşă a Primăriei capitalei. Mă gîndesc numai încă şi încă o dată ce grele sînt vremurile pentru cultură şi încerc să-mi amintesc dacă şi cînd au fost ele uşoare: poate pe vremea lui Carol al II-lea, care, spun memoriile şi presa interbelice, se întîlnea regulat cu scriitorii şi, zice Balotă într-una din paginile sale romanesc-memorialistice, cerea în fiecare zi veşti culturale, nepermiţînd ca în „regatul său“ să fie vreun scriitor care o duce greu? Sau cînd? La sfîrşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea un popor se legitima ca naţiune în afara graniţelor prin cultura scrisă în limba naţională, aşa că, după cum remarcă Hannah Arendt, ţările din Europa Centrală şi de Sud-Est se întreceau în a-şi dezvolta filologia şi literele, existenţa lor dîndu-le dreptul la existenţa ca stat naţional independent. Nu ştiu prin ce anume se legitimează astăzi o ţară în lume sau numai în Europa Unită, probabil prin numărul de şomeri la suta de mii de locuitori, poate prin procentul cît mai scăzut al proprietăţii de stat şi deci prin numărul întreprinderilor proprietate de stat care au fost privatizate, poate prin costul cît mai înalt al energiilor de orice fel. În România de astăzi – ţară săracă (sau numai sărăcită, nu contează!), cu „renumeraţie după buget mică“ –, cultura nu moare de foame, dar nici nu se îngraşă prin subvenţii, aş spune mai degrabă că tînjeşte în anemie financiară; la reviste, de pildă, subvenţiile sînt minuscule – adică exact cît, dacă mai aduci ceva de-acasă, să nu piară publicaţia. Cam în aceeaşi situaţie este şi Uniunea Scriitorilor cu sediul ei central: nu cred că acesta, clădire de patrimoniu a cărei restaurare a fost mereu amînată de factorul de drept decident, adică de Primăria capitalei, costă mai mult ca logo-ul verde al României sau decît hala de sport a lui Năstase trîntită lîngă mormîntul lui Blaga şi pe care sutele de semnatari ai protestului şi campania de presă n-au reuşit s-o mute. Dar oare vrea cineva să ajute scriitorii? Ar putea oare Primăria capitalei sau Guvernul României sau Preşedinţia sau... Consiliul Judeţean Alba (care finanţează România literară), înşir eu la amărăciune, s-o răscumpere pentru Uniune? Sau să dea cineva – cine? – Uniunii o clădire potrivită pentru o instituţie de o asemenea importanţă în crearea culturii scrise a ţării? (P.)

P.

Ultima şedinţă din Casa Monteoru

» anul XXIV, 2013, nr. 4 (275)