Legenda lui Donat, între poveste şi realitate

Lukács József

          În anul 1926, scriitorul clujean Emil Grandpierre a publicat o „călăuză“ lirică a Clujului. Una dintre povestirile din volum evoca Hoia, locul cu păduri şi pajişti aflat la marginea oraşului, Tăietura Turcului, respectiv legenda şi statuia lui Donat. Copil mic fiind – îşi amintea el –, stătea ascuns în preajma statuii şi aştepta cu înfrigurare să bată de amiază clopotul bisericii Sfântul Mihail, la sunetul căruia omul de piatră urma să învie şi să coboare la Someş după apă. Era o poveste auzită de la cei mari. Emil Grandpierre s-a născut în anul 1874, în consecinţă cele relatate de el au avut loc cândva în deceniul al optulea al secolului XIX.
Legenda clujeană a lui Donat a fost publicată pentru prima dată în anul 1901. Profesorul György Versényi, cel care a avut inspiraţia să noteze şi să publice această legendă locală, a adunat şi alte naraţiuni miraculoase locale, dovedind o adevărată pasiune pentru acest gen de tradiţie. Legenda notată de el povestea că

mai sus de vii, la marginea pădurii Hoia, stă un om de piatră încercat de vreme. Cândva demult, acest Donat a fost un păstor care îşi păştea oile la marginea pădurii. Într-o noapte, la lumina lunii a văzut că turcii săpau dealul ca să devieze Someşul în valea Nadăşului, să lase oraşul fără apă. A fugit într-o suflare în oraş. A ciocănit în poarta Mănăşturului, apoi a fugit la casa sfatului. A putut să spună pentru ce a venit şi a căzut mort. A fost alertată armata şi duşmanul a fost alungat. Mai târziu, drept recunoştinţă, chipul lui Donat a fost sculptat şi amplasat pe vârful dealului, la marginea pădurii. În fiecare noapte, omul de piatră coboară de acolo să se convingă că oraşul lui drag nu este ameninţat de vreo primejdie. După care îşi umple ulciorul cu apă din Someş şi se întoarce la loc. De atunci, locul unde a fost tăiat dealul este numit Tăietura Turcului.

„Chipul sculptat“ al lui Donat este elementul palpabil al poveştii păstrat până în zilele noastre. Statuia înfăţişează un bărbat îmbrăcat în straie de luptător roman. Numele şi îmbrăcămintea dovedesc că statuia îl reprezintă pe Sfântul Donatus sau Donat (prima formă a numelui fiind cea latină, a doua conformă cu tradiţia germană). Printre persoanele demne de veneraţia creştinilor există mai mulţi cu numele de Sfântul Donatus. Există însă unul despre care tradiţia bisericii spune că a trăit în secolul II d.H. şi că a fost numit Donatus, adică „cel dăruit“ deoarece a fost conceput după ce tatăl său s-a însănătoşit în mod miraculos dintr-o boală grea. Donatus a servit în vestita Legiune Fulminata a armatei romane, care, în jurul anului 170, în vremea împăratului Marcus Aurelius, a luptat cu triburile germanice pe teritoriul Moraviei de astăzi. Acolo a avut loc o minune atribuită lui Donatus: el şi camarazii săi au fost încercuiţi de inamic şi lăsaţi fără provizii şi apă; în situaţia disperată, Donatus, trecut deja la credinţa creştină, s-a rugat pentru ploaie, care a venit sub forma unei furtuni ce a adus apă romanilor şi a trăsnit tabăra inamicului. Donatus a murit executat din cauza credinţei sale creştine şi a fost înhumat în catacombele Romei, alături de alţi martiri. Mormântul său a fost redescoperit în anul 1646 iar moaştele sale au fost dăruite de papa Inocenţiu al X-lea bisericii iezuite din localitatea Münstereifel. Acolo, în timpul unei slujbe de dimineaţă, un fulger a lovit biserica şi a aprins altarul şi hainele preotului care oficia. Preotul, cuprins de flăcări, a cerut ajutorul Sfântului Donatus. Flăcările s-au stins imediat, iar rănile preotului s-au vindecat în mod miraculos. Datorită acestei minuni, faima martirului roman s-a răspândit, îndeosebi în Ţările de Jos, Bavaria şi Austria, iar de acolo în Ungaria şi Transilvania. Sfântul Donatus a devenit un apărător împotriva intemperiilor, mai precis împotriva fulgerelor, preţuit îndeosebi pentru calitatea sa de ocrotitor al viilor, grădinilor şi al acelora care lucrau în aceste locuri. Iată motivul pentru care statuia sa de la Cluj a fost amplasată pe o colină odinioară acoperită cu vii şi livezi, aflată în afara localităţii.
          Cultul Sfântului Donatus a apărut în Transilvania numai după primul sfert al secolului al XVIII-lea, alături de alţi sfinţi „noi“ printre care putem aminti pe Sfântul Ioan Nepomuc, Sfânta Barbara şi Sfântul Florian. Cultul acestor sfinţi a fost legat de grupurile de colonişti sosiţi în câteva localităţi din Transilvania dar era răspândit şi de funcţionarii imperiali şi de corpul ofiţeresc al armatei care staţiona în provincie.
          Sfântul Donatus din Münstereifel este reprezentat întotdeauna cu fulgere, în veşminte de militar roman şi ţinând în mână un snop de grâu sau viţă-de-vie. În statuia de la Cluj, Sfântul Donatus este reprezentat îngenuncheat, îmbrăcat într-o armură romană barocizată, cu chipul îndreptat spre cer. Datorită stricăciunilor suferite de statuie, nu i se mai păstrează atributele specifice. Se poate presupune că sub genunchi exista un simbol al fulgerului. Legenda spune că omul de piatră coboară la râu să ia apă; acest amănunt ne permite să credem că pe statuia lui Donat trebuia să apară şi un ulcior.

          Pornind de la premisa potrivit căreia fiecare legendă conţine un sâmbure de adevăr istoric, în legenda clujeană a lui Donat găsim o serie de locuri existente în Cluj, cum ar fi pădurea şi păşunea Hoia, viile din Hoia, locul numit Tăietura Turcului.
          Se poate observa că legenda clujeană reia într-o oarecare măsură legenda antică a eroului de la Maraton. În cazul legendei clujene, epuizarea mortală pare să fie o exagerare; parcurgerea unei asemenea distanţe pentru un bărbat sănătos nu ar trebui să fie o problemă, centrul istoric al Clujului afându-se la o distanţă de aproximativ 3- 3,5 km de Hoia. Acest amănunt al legendei poate fi interpretat ca o evocare a sacrificiului unui clujean într-o situaţie de război.
          Legenda lui Donat oferă o explicaţie asupra genezei locului pe care clujenii îl numesc Tăietura Turcului. În legendă, duşmanii sunt turcii. Acest aspect ridică alte întrebări: oare legenda este o evocare a unui eveniment istoric legat de turci sau în acest caz ei simbolizează duşmanul atemporal?
          Mai departe, este evocată o situaţie tragică pentru locuitorii urbei, un asediu în care inamicul dorea izbânda fără luptă, doar prin însetoşarea apărătorilor. Acest detaliu al legendei pune o problemă interesantă: era Clujul dependent de apa Someşului Mic? Putea să fie lăsat oraşul fără apă dacă râul era deviat? Putea să fie deviat râul la Tăietura Turcului?


Hoia

          Este numele unei porţiuni din hotarul vechiului Cluj, situat la nord-vest de oraş. Cea mai veche pomenire în scris a denumirii am găsit-o într-un document din 1521, în care era amintită „o vie numită Hoia“ (vinea Hoya nuncupata). Dintre ipotezele legate de originea  acestei denumiri atrage atenţia cea care afirmă că denumirea are legătură cu cuvintele olandeze hooi, care înseamnă fân şi hooien, care are înţelesul de cosit. Dacă concluzia este corectă, se poate afirma că în denumirea Hoia s-a păstrat un cuvânt al vechii populaţii de saşi a Clujului. Cum se ştie, strămoşii saşilor au sosit în Transilvania din toate regiunile Imperiului Roman de Naţiune Germană, deci şi de pe teritoriile Ţărilor de Jos. Denumirea de Hoia se înscrie astfel în şirul denumirilor de origine germană din Cluj, dintre care putem aminti Hajongard (Hasengarten, adică grădina cu iepuri, numele cimitirului central al Clujului); Bongard (Boomgaard, adică livadă în limba olandeză, numele unei pârâu şi al unui deal de la vest de oraş); Bretthof (adică curte, ogradă din scânduri, cartierul Breaza din zilele noastre).


Tăietura Turcului

          Tăietura Turcului este o trecătoare peste dealul care constituie cumpăna apelor dintre Someşul Mic şi pârâul Nadăş. Pe coama dealului panta devine mai accentuată şi se pot întâlni suprafeţe semnificative decopertate, care arată straturile geologice alcătuite din argile şi nisipuri cu un colorit roşu-cenuşiu. Datorită acestor roci sedimentare sfărâmicioase, în zonă sunt frecvente alunecările de teren. De asemenea, datorită faptului că sedimentele pot fi uşor dislocate, se poate presupune că partea superioară a trecătorii a fost modificată şi prin acţiunea omului.
          Cea mai veche menţionare scrisă a drumului care trecea pe acest loc este din anul 1377 şi apare în documentul în care au fost stabilite hotarele oraşului Cluj. A fost specificat că linia de hotar cobora dinspre valea Popeşti, trecea peste pârâul Nadăş, continua în linie dreaptă spre sud, unde, pe culmea dealului, deasupra viilor, se întindea „drumul mare“ (magna via) pe care se putea ajunge din satul Baciu în Cluj-Mănăştur. În 1573, în procesele-verbale ale consiliului orăşenesc acest drum a fost amintit drept „drumul tăieturii“ (în maghiară, vágás út); aşa este amintit şi în 1704, dar şi pe harta oraşului desenată în 1870. În schimb, pe hărta militară desenată între anii 1872 şi 1884 drumul apare deja sub numele de Tăietura Turcului (în maghiară, Török vágás). În concluzie, se poate spune că denumirea Tăietura Turcului a apărut doar în deceniul al şaptelea al secolului XIX.


Viile din Hoia

          Cum am amintit mai înainte, din anul 1377 avem izvoare scrise care arată faptul că în Hoia erau plantaţii de viţă-de-vie. Pe „Versantul pietros“ (în maghiară, Kőmál) şi pe „Versantul viţelului“ (în maghiară, Borjumál) ale dealului Cetăţuia şi în continuare, pe versantul sudic al dealului Hoia, au fost cele mai întinse culturi cu vii ale oraşului Cluj. Acestea au existat până în jurul anului 1889, când filoxera a distrus toate viile din jurul urbei. Vechile podgorii au fost transformate în livezi şi Clujul a încetat să mai fie zonă viticolă. Astfel, statuia Sfântului Donatus şi legenda lui Donat sunt mărturii ale existenţei vechilor podgorii ale oraşului.


Asediile oraşului Cluj

          De-a lungul istoriei sale, Clujul a trecut prin multe încercări tragice, epidemii, incendii, războaie şi asedii. Turcii sunt amintiţi deseori ca atacatori şi sunt cumva uitate celelalte încercări de cucerire a oraşului. Campaniile militare turceşti cu cele mai grave consecinţe au avut loc în anii 1658 şi 1660, în contextul pedepsirii principelui Gheorghe Rákóczi al II-lea. Acesta a încercat să ducă o politică externă care nu a fost agreată de Imperiul Otoman, drept pentru care au fost efectuate două campanii militare care aveau ca obiectiv alungarea principelui recalcitrant şi instalarea unui nou principe, loial Sublimei Porţi. În ambele cazuri, armata turcă a ameninţat Clujul, care a scăpat de de distrugere cu preţul oferirii tuturor bogăţiilor şi rezervelor de hrană şi materii prime de care dispuneau locuitorii săi. Aceste evenimente sunt povestite în detalii în jurnalul judelui Johannes Linczig.
          La patru decenii după jefuirea oraşului de către turci, Clujul a suferit din nou, de această dată din cauza războiului antihabsburgic, cunoscut îndeosebi ca războiul dintre curuţi şi lobonţi – curuţii fiind răsculaţii care luptau împotriva dominaţiei habsburgice, sub stindardul principelui Francisc Rákóczi al II-lea, iar lobonţii, cei care luptau pentru cauza Imperiului. În 1704, Clujul a fost apărat de o garnizoană de lobonţi şi a fost asediat de armata răsculaţilor. Aceştia nu au avut suficiente efective şi tehnică militară pentru un asediu sistematic şi aproape un an de zile au hărţuit oraşul şi populaţia civilă cu atacuri sporadice. Era cel mai lung asediu suportat de oraş în istoria sa; gospodăriile din suburbiile au fost incendiate, oamenii nu îndrăzneau să iasă să lucreze pe ogoare. În timpul asediului, clujenii au suferit mult, atât din cauza pierderilor de vieţi omeneşti, cât şi din cauza penuriei alimentare.
          În legenda lui Donat se poate auzi ecoul peste timp al asediului din 1704 al curuţilor. Nu turcii au fost atacatorii, cum se spune în legendă, ci armata răsculaţilor.
          În jurnalul clujeanului Ferenc Szakáll s-au păstrat relatări detaliate ale evenimentelor anului 1704, dintre care una pare să fie adevărata întâmplare din legenda lui Donat. În 14 iunie 1704, o parte a gărzilor oraşului au ieşit la un raid pe teritoriul aflat între biserica din Cluj-Mănăştur şi Someşul Mic. Observând îndepărtarea oastei, curuţii au atacat dinspre Cetăţuie şi au luat câteva animale ale orăşenilor de lângă poarta Mănăşturului, hăituindu-le spre Tăietura Turcului de astăzi. În acelaşi timp, o ceată de călăreţi curuţi a coborât dinspre drumul Tăieturii şi a atacat ceata gărzilor orăşeneşti, aflată în raid. Văzând atacul călăreţilor curuţi, din oraş au pornit două cete de pedestraşi germani. Una a ieşit pe poarta Mănăşturului şi s-a furişat pe la marginea dumbrăvii spre Hoia, pe urmele celor care au luat animalele. Cealaltă ceată a gărzilor oraşului înainta pe calea Mănăşturului, adică pe Calea Moţilor şi Calea Mănăştur de astăzi. Aceştia din urmă, unindu-se cu ceata de călăreţi aflaţi în raid, s-au implicat în luptă cu ceata curuţilor în spatele bisericii de la Cluj-Mănăştur, adică în zona unde în zilele noastre se întind parcurile Babeş şi Rozelor. Ceata curuţilor nu a rezistat în luptă; călăreţii au fugit, lăsând în urmă camarazii pedestraşi. Unii dintre ei au fugit spre Someşul Mic, au traversat râul şi au căutat scăpare în pădurea Hoia. Alţii au încercat să scape fugind pe drumul spre Floreşti. Aceştia au fost ajunşi în urmă şi tăiaţi. Alţii s-au baricadat în biserica de la Cluj-Mănăştur, pe care urmăritorii au incendiat-o. Au fost capturaţi şi aduşi în oraş 30 de curuţi.
          Cum se poate observa din relatare, în 1704 Hoia şi Cetăţuia erau teritorii controlate de răsculaţi, de acolo ei efectuând raiduri împotriva oraşului.
          Mai rămâne de stabilit dacă oraşul Cluj putea să fie lăsat fără apă prin devierea Someşului Mic. Răspunsul este afirmativ. Cum am arătat în Apa Clujului (vezi Apostrof, anul XXIII, nr. 7/2012), în trecut apa potabilă de bună calitate nu era la discreţie în oraş, oamenii consumând îndeosebi apă din Someşul Mic şi vin. Cele mai multe dintre fântânile din oraş nu aveau apă potrivită pentru consum, deoarece centrul istoric, construit pe sedimente permeabile, saturate de apă de la infiltraţiile precipitaţiilor, avea cele mai multe surse de apă murdărite. Sunt mărturii care arată că exista legătură directă între debitul Someşului Mic şi nivelul apei din solul de sub oraş.
          În Istoria Colegiului Unitarian din Cluj găsim referire la devierea cursului de apă. Printre evenimentele din luna septembrie a anului 1704 a fost menţionat că

în timpul lungului asediu au fost epuizate toate alimentele [...] Apa de băut era cumpărată pe bani, deoarece apa Someşului din interior [adică a Canalului Morii] a fost deviată de curuţi spre Someşul de afară [adică spre albia Someşului Mic] şi astfel fântânile au secat. Măcinarea s-a făcut în mori puse în funcţiune de animale sau în mori uscate, învârtite manual...

În consecinţă, nu turcii au încercat devierea Someşului Mic pe la Tăietura Turcului, ci curuţii au deviat Canalul Morii. Săparea unei noi albii a Someşului Mic pe la Tăietura Turcului era o operaţiune practic imposibilă în acele secole cu mijloacele aflate la dispoziţia unei armate aflate în raid prin Transilvania. În schimb, apa Canalului Morii putea să fie dirijată spre albia principală a Someşului Mic printr-un şanţ de câteva sute de metri. Un astfel de canal se putea săpa în zona unde se află Sala Sporturilor sau Cluj Arena, altfel spus, în dreptul străzii Tăietura Turcului.
          În concluzie, se poate spune că în legenda clujeană a lui Donat sunt povestite vechi amintiri ale asediului care a avut loc în anul 1704. Atacatorii, care nu duceau un asediu clasic, cu încercuire şi încercări de a forţa intrarea în oraş, veneau deseori dinspre dealul Cetăţuia şi drumul Tăietura Turcului, bruscau oamenii şi le jefuiau bunurile. Sunt mărturii care povestesc lupte între asediatori şi gărzile oraşului, unele dintre ele petrecându-se în dreptul drumului numit Tăietura Turcului. Asediatorii chiar au deviat Canalul Morii, producând lipsă de apă în oraş.

 

Lukács József

Legenda lui Donat, între poveste şi realitate

» anul XXIV, 2013, nr. 4 (275)