Cu cărţile pe masă

Ion Pop

          Nu e o noutate: Eugen Simion ocupă, de vreo cinci decenii încoace, o poziţie de prim-plan în critica literară românească. A fost, ani de-a rândul, unul dintre cronicarii cei mai ataşaţi ai „vitrinei literare“ contemporane, citită nu doar cu puterea de pătrundere a unei inteligenţe interpretative deloc comune, ci şi cu o pasiune de susţinător şi promotor constant şi exigent al scriitorilor în formare din generaţia sa. Ipostaza de cronicar literar era însă mereu concurată în scrisul lui de cea a cititorului pe mari suprafeţe ale operelor, în aşa fel încât fragmentul de lectură să-şi poată găsi locul cât mai adecvat într-o viitoare, proiectată sinteză: asupra unei personalităţi, a unei mişcări literare, a unei epoci. Cele patru masive volume despre Scriitori români de azi, tipărite între 1974 şi 1989, tocmai acest statut îl au, de şantier deschis spre edificii mari, de critică şi de istorie literară. Ori de câte ori a avut ocazia, autorul lor şi-a pus în evidenţă aspiraţia spre un fel de „critică totală“, pe urme româneşti precum cele ale lui G. Ibrăileanu, dar având mai ales în faţă marile repere europene ale acestei epoci în care – îndeosebi în anii ’60-’70, când s-a maturizat şi viziunea sa asupra fenomenului creator – mişcarea teoretico-critică o concura serios pe cea a literatu- rii în sensul cel mai propriu. Depăşind grile parţiale şi rigide de lectură, ducând ultimele bătălii cu pozitivismul universitar tradiţional (un exemplu spectaculos fusesese cel al lui Roland Barthes contra unui Raymond Picard), ceea ce se contura tot mai mult ca „nouă critică“ putea pretinde la statutul de „creaţie“, eliberându-se de complexele de subordonare  şi propunând coerenţe ale propriilor viziuni, ca opere despre opere, limbaje de al doilea grad, desigur, însă cu articulări individualizate, şi metodologic, şi personal. Mai permeabilă decât oricând faţă de „ştiinţele umaniste“ desfăşurate pe câmpuri ample ale abordării scrisului literar, de la lingvistică la filosofie, antropologie, psihanaliză,  dispusă să reflecteze amplu asupra propriei condiţii teoretice,  critica literară – cu precădere în spaţiul francez atunci dominant – a manifestat ambiţii mai mari ca niciodată. Căci, recunoscând parţialitatea diverselor metode de lectură, ea nu a încetat să viseze la întregul interpretării, distribuindu-şi atenţia între analiza sub unghiuri multiplicate a universurilor imaginare în conjugare strânsă cu abordările diverselor tipuri de limbaj, până la a-i acorda acesteia un soi de independenţă pe câmpul formelor, al „semnificatului“ ce părea a se putea dispensa uneori de ceea ce se numea în chip tradiţional „mesaj“, univers de idei, viziune asupra lumii.
          A putut fi anunţată atunci chiar „moartea autorului“, cu proclamarea, în schimb, a supremaţiei structurilor formale, a jocului lor reglat după legi proprii, s-a ajuns chiar la forme primejdios sterilizante de neoavangardă formalistă, precum cea a grupării pariziene „Tel Quel“, ce nu părea deloc deranjată de contradicţia evidentă dintre pretenţia angajării social-revoluţionare a scri- sului şi practica, cvasiexclusivă, a unei literaturi centrate pe mişcarea „semnificantului“, prea puţin atentă la conţinuturi... Din fericire, a apărut tot în acei ani, ca un fel de contrapondere firească, aşa-numita „Şcoală critică de la Geneva“, de substanţă accentuat hermeneutică, promovând interesul pentru universul imaginar în relaţie intimă cu un „cogito“ scriitoricesc complex articulat, un cogito al operei, de fapt, cu rădăcini căutate în biografie şi în istorie, umplându-se cu conţinuturi concrete, dar mai ales reconfigurate individual, în lumi inconfundabile, într-o evoluţie treptată şi benefică pe traseul Marcel Raymond-Georges Poulet, apoi Jean Rousset, Jean-Pierre Richard şi, mai ales, Jean Starobinski, la care conceptul de „critică totală“ şi-a găsit expresia cea mai deplină şi mai convingător productivă.
          Cărţile, nu puţine, de pe raftul cu numele Eugen Simion au dat seama, în timp, despre toate aceste evoluţii, prin luări de poziţie concludente. Apărător pasionat al criteriului estetic în lectura operei, în marea linie maioresciană, a militat, alături de alţi interpreţi de marcă ai generaţiei sale, pentru reabilitarea acestei dimensiuni fundamentale a scrisului, eliberat treptat de sub tutela constrângătoare a ideologiei, iar în practica interpretării a vizat consecvent o definiţie a criticii ca „sistem de lectură“, în căutarea „figurii spiritului creator“, aşa cum se poate degaja ea dintr-un univers imaginar construit printr-o particulară legătură, profund transformatoare, cu „lumea obiectelor“. În plină desfăşurare de arsenale formale, cu un instrumentar teoretico-critic adesea sofisticat, a pus un accent aparte pe ceea ce a numit „întoarcerea autorului“ (în densa carte de „eseuri despre relaţia creator-operă“, din 1981), reluând atent o problematică devenită sensibilă şi, într-un fel, centrală, după ce Proust făcuse, în Contre Sainte-Beuve, celebra distincţie dintre eul biografic şi subiectul creator. Simplificând, să spunem că „eul“ scriitoricesc este creat de operă, că se constituie pe măsura scrierii textului. Întrebarea: „De la ce treaptă existenţa devine ficţiune şi în ce raporturi intră povestirea cu istoria?“ se pune acum, şi ea va însufleţi scrisul criticului pe toată întinderea lui – a se vedea amplele incursiuni din ultimii ani în teritoriul literaturii subiective, al „ficţiunii jurnalului intim“.
          Autor de jurnal este chiar Eugen Simion, şi al său „jurnal parizian“, Timpul trăirii, timpul mărturisirii (1977), este expresiva mărturie a unei „destinderi“ a criticului literar foarte disciplinat, care-şi permite acum libertăţi ale reflecţiei punctuale şi divagante,  în căutarea – fructuoasă – a unei realităţi subiective până atunci atent îndiguite. Omul din spatele operei va fi în continuare una dintre constantele reflecţiei sale, angajând, aşadar, şi o chestiune fundamentală de teorie literară, în jurul căreia se învârte, de altfel, mai tot scrisul frumos. Unul care sfidează mereu retorica, pe parcursul mai accidentat decât oricând al vârstei moderne a literaturii, dar care e obligat, prin însăşi condiţia sa, să se întoarcă la ea, să propună noi modalităţi de persuasiune, de comunicare dintre scris şi trăit, dintre text şi cititorul său. Important mi se pare, în acest context, faptul că, vorbind despre o asemenea înfruntare răsturnătoare de ordini moştenite ale expresiei, criticul ţine să-şi (re)afirme credinţa într-o ordine a perspectivei asupra lumii, de care literatura nu are cum să nu ţină seama: „În străfundurile bizarului, anormalului, inexprimabilului, atoposului – scrie el în cuvântul introductiv la Sfidarea retoricii (1985) – se află întotdeauna o normă“.
          În interiorul acestei ecuaţii dintre eul biografic şi cel bibliografic, dintre solicitările subiective cele mai intime şi circumstanţele unui mediu literar-cultural (şi politic) cu agitaţiile, dezordinile şi ordinile lui refăcute, capătă relief şi reflecţiile şi însemnările din cartea cu titlu frumos, ajunsă recent la a treia ediţie, Moartea lui Mercuţio (1993, 2002, 2012). După ani de relativă retragere din câmpul confesiunii directe ori mediate de confesiunile altora, Eugen Simion simte nevoia să vorbească din nou în nume mai propriu, evocând sau invocând implicări în problemele zilei, literare, desigur, explicând anumite poziţii luate în context, motivând reacţii, schiţând, aproape fără voia sa, mici discursuri polemice, răspunsuri la prea numeroasele şi injustele atacuri pe care a trebui să le suporte mai ales în anii de după Revoluţie.
          Primele articole datează din deceniul precedent (fiind notate adesea cu „198...“), urmate imediat de reacţii la realitatea cultural-literară imediată (anii 1990-1992), iar această situare la cumpăna dintre epoci capătă o semnificaţie aparte. Întâi de toate, fiindcă certifică o consecvenţă a atitudinilor, o fidelitate faţă de literatură şi faţă de propriile idei cu o importantă cotă de exemplaritate: de-a lungul celor trei ediţii ale cărţii, niciun cuvânt nu a fost schimbat, nicio adaptare ori ajustare după „pulsul zilei“ n-a fost operată. Apoi, fiindcă aceste texte îşi păstrează perfecta actualitate, pe fundalul perpetuării inerţiale a unor confruntări care au fost şi rămân mai puţin de idei, cât de sentimente şi resentimente, polemica intelectuală – rareori purtată la noi la standardele normale – fiind prea adesea coborâtă în registrele joase al contestaţiei grosiere, „neprincipiale“. Autorul se arată deplin conştient de aceste stări de lucruri, simte, aşadar, nevoia de a-şi reactualiza întrebările neliniştite, ca în virtutea dictonului după care „repetiţia este mama studiilor“. Căci, din păcate, în spaţiul nostru spiritual anumite lucruri trebuie repetate mereu pentru a putea trage nădejde că măcar un procent din ele va fi reţinut de memoria colectivă, grav alterată de angajări conjuncturale, de interese mărunte şi chiar – uneori – de plăcerea abjectă de a calomnia, încercând compromiterea Celuilalt.
          Nota melancolică, deceptivă, a multora dintre aceste pagini, colorează reflecţia, dezvăluind o latură a sensibilităţii comentatorului mai puţin ieşită la suprafaţă în alte glose ale sale. Însuşi titlul culegerii atrage atenţia asupra acestei întâmpinări dezabuzate a lumii literare româneşti:

De ce Moartea lui Mercuţio? Pentru că, pe când eram foarte tânăr, am scris un articol (1968?) cu acest titlu, voind să protestez împotriva celor care vedeau în criticul literar un Caliban ce trebuie trimis, în lanţuri, la şcoală. Nu Caliban, ziceam eu, este simbolul shakespearian al criticii literare, ci Mercuţio, confidentul spiritual, cel care moare pentru că nu se înţeleg în privinţa întâietăţii Montaguii şi Capuleţii literaturii... Simbolul rămâne şi azi valabil. Pun, deci, paginile de faţă sub semnul acestui personaj încântător, care fără voia lui devine un personaj tragic într-o istorie dominată de o mediocră fatalitate.

Astfel exprimată, motivaţia nu e lipstă de patos, dar nici de orgoliul spectatorului implicat care este criticul. (În momentul când făcuse referinţa shakespeariană, începuse, dacă nu mă înşel, o adevărată campanie oficială contra criticii literare, tocmai pentru că nu se implica suficient politic, de partea celor care cântau în struna regimului comunist...) Într-un fel, se reactualizează ipostaza de „privitor ca la teatru“ a subiectului din Glossa lui Eminescu, contrariat de ceea ce vede şi surprins cu tristeţe de încremenirea în cam aceleaşi ipostaze a „actorilor din scenă“.
          Înainte de a răspunde însă unora dintre întrebările epocii postdecembriste, ţine să-şi precizeze opţiunile fundamentale, iar acestea merg de partea aşa-numitului „critic postmodern“, care

vrea să devină un critic al totalităţii, nu al fragmentului, un hermeneut care poate lua înălţime şi poate privi din nou opera de sus. Nu se uită, în acest timp, pe sine, îşi regăseşte bucuria creaţiei şi gândeşte critica literară ca o alianţă liberă între teorie şi imaginaţia creatoare. De la o critică a semnificantului, critica trece, cu experienţa dobândită de noua critică şi de metodele poststructuraliste, la o critică a semnificaţiei operei literare. Autorul se întoarce, în fine, în text şi se întoarce şi în comentariile criticii literare.

„Ochiul viu“ al unui Jean Starobinski e deschis şi în asemenea consideraţii autodefinitorii. E, aici, o succintă dar foarte cuprinzătoare răsfrângere a unei poziţionări care-l exprimă deplin pe criticul care a devenit Eugen Simion în timp, despărţindu-se, de fapt, de la început de celelalte postúri, a „criticului impresionist“, a celui „pozitivist“ ori a adeptului „noii critici“, mai degrabă teoretician şi metodolog acesta, distanţat de practica criticii literare curente, aşa-zis jurnalistice (v. Patru imagini ale criticii).
          Fiindcă, în materie de metodologie a lecturii, el s-a străduit mereu să-şi completeze şi rafineze instrumentarul de specialitate, sesizând la timp şi fiind foarte receptiv la toate marile mişcări de înnoire apărute în câmpul său de cercetare, chemate să lucreze în sensul „totalităţii“. În Argumentul cărţii, autorul vorbise despre „spiritul de sinteză“ către care avansează orice interpret al literaturii, după trecerea prin „faza metodelor critice“ parţiale... Nu e obligatoriu – adăuga Eugen Simion – să fi folosit toate metodele critice, însă o formă de „alianţă cu ştiinţele“ e necesară, după cum fără intuiţia critică, „factorul subiectiv“, care angajează şi o anume libertate de limbaj, „creaţia“ critică nu poate fi gândită. Cazul G. Călinescu e, dintre toate, cel mai concludent. Aşa încât, ceea ce părea a i se fi reproşat nu doar o dată, privind un anume caracter universitar, „academic“, al discursului, vizând mai curând exactitatea şi nuanţa analizei decât fioriturile jucăuşe ale stilului rapid-intuitiv şi lesnicios în exprimarea figurată şi plastică a ideilor, s-a întors, de fapt, în avantajul său: căci nu doar un discipol a recunoscut adesea că întâlneşte în punctele sale de vedere solid gândite, cumpănit articulate, tot atâtea puncte de sprijin în construcţia propriei argumentaţii.
          La acest nivel problematic, cred că e nevoie să se noteze subliniat foarte serioasa sa formaţie de istoric literar, care are mereu nevoie de contextualizări ale operei sau fenomenului literar abordat, descoperind, dincolo de momentele lor genezice, determinări uneori decisive asupra creşterii şi decăderii unor forumule literare, remodelări circumstanţiale alte unor teme, motive, limbaje, create ori preluate pentru uz propriu de mediul românesc. Faptul e însemnat şi pentru trasarea dreptei perspective asupra operelor trecutului, despre care ştie, de la G. Călinescu, că nu pot fi citite adecvat decât „din prezent până la origini“, cu un ochi care e şi al criticului, cu un gust şi o cultură marcate de epoca în care trăieşte. A învăţat foarte mult în acest sens şi de la E. Lovinescu, „scepticul mântuit“ căruia îi dedica în 1971 o densă, foarte actuală, monografie. Căci criticul şi istoricul literar comparatist face în mod constant referire la dialectica nuanţată dintre sincronism şi „unghiul de refracţie“ ce corectează şi dă nota de originalitate firească „influenţelor“ – o chestiune asupra căreia revine şi în acest volum de eseuri şi reflecţii. Se poate înţelege că marea exigenţă maioresciană a criteriului esteic, operând în judecarea oricărui produs literar, îi ghidează în permanenţă evaluările.
          Toate acestea sunt lucruri de o relevantă importanţă pentru fixarea profilului său complex de interpret al scrisului de azi şi de ieri, înzestrat cu o conştiinţă şi o sensibilitate educate la şcoala dezbaterilor contemporane de idei, din spaţiul naţional şi internaţional. Or, astfel fundamentată, concepţia criticului despre fenomenul literar actual sau din epoci mai îndepărtate oferă o notă de siguranţă şi de stabilitate pe direcţiile sale mari, împreună cu disponibilitatea de înnoire şi de mereu corectată aşezare a operei în contextul ei formator şi de receptare. Aici se află, în asenţă, motivaţia profundă a ecuaţiei dinamice dintre credinţa puternic susţinută în valorile stabile ale culturii şi literaturii române şi permeabilitatea spiritului său la înnoire, de unde şi capacitatea de comprehensiune a unor vârste literare foarte diferite, care depăşesc cu mult perimetrul propriei „generaţii de creaţie“. Căci Eugen Simion – s-a mai observat acest lucru – este printre criticii „şaizecişti“ cei mai deschişi faţă de nou (s-a citit, de pildă, lectura generoasă a mai tinerilor scriitori din „generaţia ’80“), rămânând totodată fidel valorilor stabile, reperelor majore ale literaturii române. Preţuind experienţele propuse de modernitatea cea mai dinamică (mă gândesc, de pildă, la fenomenul avangardist), criticul îşi rezervă totuşi dreptul la echilibru, iar situarea sa „în ariergarda avangardei“ spune mult despre acest calm al privirii istoricului literar, care este şi al lecturii aplicate diverselor opere trecute sub lentilele sale.
          Refuzul oricărui dogmatism iese astfel repede la iveală, cititorul specializat fiind dispus mai degrabă să nuanţeze judecăţile în loc să recurgă la respingeri radicale, întâmpinând cu serioase rezerve, pe de altă parte, în aceeaşi logică a contextualizărilor nuanţate, impulsurile extrem-negatoare, „execuţiile“ sumare ale unor autori sau scrieri care cer, după opinia sa, atitudini mult mai reţinute. Câteva exemple stau imediat la îndemână chiar în acest volum. Unul e oferit sub titlul semnificativ Incitare la toleranţă, cu trimitere, evident, tocmai la intoleranţa manifestată de unii jurnalişti şi scriitori imediat după Decembrie 1989 (dar şi acum!), în materie de „revizuiri“. Termenul, lovinescian, nu are cum să nu-i placă monografului lui E. Lovinescu, numai că el pretinde – şi are dreptate! – ca noile „revizuiri“ să se facă în limitele adevărului istoric şi după o analiză foarte atentă a contextului cultural-politic în care s-au produs deformări adesea grave ale viziunii cutărui scriitor de referinţă, asăzi pe drept cuvânt amendabile. O face în cazul polemicilor lui Virgil Ierunca dintr-o carte tăioasă precum Româneşte sau – ca să dau un alt exemplu – al lui S. Damian, care aduce grave acuzaţii lui Marin Preda, a cărui atitudine faţă de regimul comunist e tratată maniheist, fără o adevărată analiză de fond. Are, de asemenea, o reacţie foarte fermă atunci când se pune chestiunea „rezistenţei culturii“ sau a „rezistenţei prin cultură“ în comunism. Nu poţi să nu-i dai dreptate criticului, împotriva atâtor detractori de circumstanţă, atunci când (într-un interviu acordat lui G. Arion) susţine că, în ciuda tuturor constrângerilor şi cenzurilor ideologice comuniste, în România s-a creat totuşi o literatură cu multe puncte de vârf, cu o valoare estetică reală, ce nu poate fi serios contestată. Eugen Simion crede, de asemenea, că lupta pentru biruinţa esteticului în cultura română de sub trecutul regim a fost „unica posibilitate a criticii literare, în ultimele patru decenii, de a apăra literatura“. Este deplin îndreptăţit, pe de altă parte, să aprecieze că  „complicitatea generală“ a scriitorului român cu regimul e o formulă simplistă, lansată cu profit conjunctural de „iacobinii“ postdecembrişti, şi că, în realitate, tocmai lumea scriitorilor a fost aceea în care s-au rostit, cu mai mult curaj decât în alte locuri ale societăţii româneşti, criticile mai mult sau mai puţin directe la adresa puterii comuniste.
          Nu-i scapă autorului Morţii lui Mercuţio nici problema, între toate mai spinoasă, a angajării politice a scriitorului în noul context sociocultural deschis de evenimentele din Decembrie 1989. Atacat el însuşi pentru „apolitism“ şi chiar de complicitate cu noua putere, răspunde nu o dată că socoteşte ca fiind profund nocivă imixtiunea politicului în scrisul literar şi că preferă să apere demnitatea scrisului... scriind, adică în spaţiul care-i este propriu. În dialogul deja menţionat, face următoarele afirmaţii confesive, din nou ponderate, lipsite de orice emfază:

N-am avut curajul să-mi dau foc în piaţa publică, dar mi-am asumat curajul mai modest să scriu cu încăpăţânare despre scriitorii români de azi şi să fac, astfel, ca instituţia literaturii să funcţioneze într-o lungă epocă. O epocă deloc idilică. N-am fost singurul, de bună seamă.

Citite astăzi, sine ira et studio, cum se spune, astfel de mărturisiri sună convingător, după mai bine de două decenii de la rostire. Căci criticul a dovedit, „cu cărţile pe masă“, cum şi spune într-un loc, că spaţiul său cu adevărat productiv a fost scrisul literar, nu indiferent, desigur, faţă de implicările civice ale orei, însă îndeajuns de sceptic în privinţa eficienţei unei prezenţe pe un câmp de luptă care nu-i este cel mai propriu. Şi-a dat mai repede seama decât alţii că „trecutul începe să fie uitat şi criteriile devin confuze“, că mulţi notorii „oportunişti“ de odinioară vociferează pe tema „lustraţiei“... altora, că există astăzi în societatea noastră un „snobism al contestaţiei răspândit mai ales în rândurile celor care au profitat din belşug de rău-facerile dictaturii“. S-ar putea spune, desigur, că nu toţi contestatarii de azi sunt profitorii de ieri, însă rămâne adevărul că în vacarmul angajărilor conjuncturale de toate soiurile s-a creat destulă confuzie pentru ca drumul drept să nu poată fi găsit cu adevărat şi că politicienii de toate mărimile şi orientările au avut grijă, în anii de după Decembrie, să încurce pistele, să re-programeze haosul şi să privilegieze, în orice caz, nu faptele spiritului creator, creaţia culturală, ci spectacolul intens mediatizat al disputelor politice mediocru interesate de profitul imediat al combatanţilor de pe ultima baricadă. Constatându-şi, amar, marginalizarea, omului de cultură autentic nu-i rămâne decât să se resemneze, însă... activ, cultivându-şi emblematica „grădină“ şi adunând roadele pe care le mai poate strânge în condiţii climatice atât de puţin favorabile. Eugen Simion a ales tocmai această soluţie: şi-a sporit opera, deja impunătoare, cu noi titluri devenite de referinţă, de la sintezele consacrate „ficţiunii jurnalului intim“ şi Genurile biograficului, la eseurile monografice despre Tânărul Eugen Ionescu şi Mircea Eliade, acompaniate ritmic de cele şase culegeri de Fragmente critice, dintre care ultima, din 2009, priveşte chiar foarte actuala chestiune a „revizuirilor“, adeseori atât de pripite, invitând încă o dată la calmul şi la răbdarea lecturii lente. A înmulţit şi tomurile – peste o sută – din eleganta serie de „Pleiade“ româneşti, chemate să umple golurile provocate în domeniul editării critice a literaturii române de prăbuşirea unor importante instituţii specializate în domeniu, a coordonat Dicţionarul general al literaturii române, a editat, în ciuda multor potrivnicii, preţioasele manuscrise eminesciene...
          Şi din paginile „fragmentare“, pe care le anunţă, într-un fel, Moartea lui Mercuţio, transpare figura omului din spatele operei, căutată în atâtea rânduri în scrierile altora, unul care-şi mărturiseşte neliniştile, ezitările, dubiile, slăbiciunile fireşti, într-un „jurnal public“ cu multe confesiuni tulburătoare. Aflăm din ele frământările omului viu care scrie exersându-şi „obiectivitatea“ şi „detaşarea“, supraveghindu-şi adesea cu dificultate impulsurile personale, pentru a ajunge la „dificila libertate“ a scrisului. O atinge, în cele din urmă, fiindcă scrisul e, de fapt, chiar viaţa sa, cea mai adevărată.

 

Ion Pop

Cu cărţile pe masă

» anul XXIV, 2013, nr. 4 (275)