Cartea românească la Paris

Marta Petreu

          Primul lucru pe care l-am văzut, în seara zilei de 21 martie, cînd am intrat în standul românesc al Salonului de Carte Paris, a fost un volum al lui Gabriel Liiceanu – iar în secunda următoare am văzut şi volumele lui Mircea Cărtărescu, Andrei Pleşu, Neagu Djuvara: ceea ce înseamnă că absenţii care au reuşit să producă valuri de îngrijorare şi în presa română, şi în aceea franceză erau de fapt prezenţi, chiar dacă fizic rămăseseră la Bucureşti sau chiar la ICR Bruxelles, precum Mircea Cărtărescu.
          Pînă la acest Salon du Livre nu mi-am dat seama ce multă carte românească de toate felurile – de la literatură la istorie şi filosofie – este deja tradusă în limba franceză şi publicată la editurile din Franţa sau din ţările francofone. E drept, cu o promptitudine admirabilă, editurile scoseseră la lumină cam tot, de la Panait Istrati şi Petru Dumitriu pînă la scriitorii extrem-contemporani care aparţin valului 2000. Aşa că, încăpător şi aerat, standul românesc – de 400 de metri pătraţi, mi s-a spus, cu înfăţişarea, consemnez informaţia dinadins, căci am auzit voci nemulţumite, concepută de designerii francezi! – era  plin ochi. Nu-i vorbă, şi delegaţia română a fost mare: Gabriela Adameşteanu, Radu Aldulescu, Savatie Baştovoi, Petru Cimpoeşu, Florina Ilis, Dan Lungu, Norman Manea, Marius Daniel Popescu, Răzvan Rădulescu, Adina Rosetti, Bogdan Suceavă, Lucian Dan Teodorovici, Dumitru Ţepeneag, Eugen Uricaru, Varujan Vosganian, Ana Blandiana, Doina Ioanid, Nicoleta Esinencu, Alina Nelega, Matei Vişniec, Lucian Boia, Andrei Oişteanu, Ileana Surducan, Alex Tamba (lista iniţială, de autori invitaţi de Centrul Naţional al Cărţii din Franţa, din care au făcut parte şi Mircea Cărtărescu, Andrei Pleşu şi Gabriel Liiceanu, care s-au retras), Horia Bădescu, Riri Manor, Mircea Martin, Ion Mureşan, Valentin Nicolau, Marta Petreu, Ioan Es. Pop, Eugen Simion, Dănuţ Ungureanu, Ion Pop (invitaţi de Ministerul Culturii), Constantin Abăluţă, Nicolae Breban, Al. Călinescu, Magda Cârneci, Paul Cernat, Mircea Dinescu, Ioana Drăgan, Teodor Dună, Ileana Mălăncioiu, Solomon Marcus, Stelian Tănase, Daniela Zeca Buzura, Adrian Cioroianu, Cristian Pârvulescu, Ion Mureşan (invitaţi de Institutul Cultural Român, listă pe care iniţial figura şi Neagu Djuvara, care s-a retras, precum şi Augustin Buzura, care n-a participat din motive de sănătate). Conform informaţiilor pe care le-am cules de pe internet, unii autori au participat pe cont propriu, cum ar fi Dan Berindei, Marius Sala, Lucia Verona, Bogdan Teodorescu, Bogdan Hrib, Emil Mladin, iar autori rezidenţi în Franţa, precum George Banu, Dinu Flămând, Linda Maria Baros, Rodica Draghincescu, Basarab Nicolescu, Nicolae Manolescu, Petre Răileanu, Bujor Nedelcovici, Miron Kiropol, Matei Cazacu, Virgil Tănase ş.a., au fost de asemenea invitaţi. La această delegaţie s-au adăugat firesc traducători precum Marily Le Nir, Odile Serre, Florica Courriol, Jean-Louis Courriol, Laure Hinckel, Linda Maria Baros, Philippe Loubière, Jan H. Mysjkin, Nicolas Cavaillès, Domnica Ilea ş.a., alţi mulţi scriitori români care trăiesc la Paris sau pur şi simplu în Franţa, scriitori şi editori din România veniţi pe cont propriu, precum Letiţia Ilea sau G. Ţărmure, jurnalişti de toate felurile etc. Nu sînt în stare să fac calculul, dar cred că erau mult peste 100 de persoane.
N-aş spune despre mine că sînt specialist în tîrguri internaţionale de carte, am mai văzut numai unul singur, acela de la Leipzig, din 1997. Acesta mi-a plăcut mai mult, dintr-un motiv simplu: cărţile erau bine etalate, cititorii le puteau lua în mînă şi răsfoi, iar două case ale FNAC-ului asigurau vînzarea; la casă, aşa cum a observat Bujor Nedelcovici, era aproape tot timpul coadă!
          La Salon au fost de toate: mese rotunde, dezbateri, lecturi, şedinţe de semnături. Unii invitaţi francezi incluşi în program s-au derobat în ultima clipă, nu se ştie din ce cauză, poate pentru că războiul intern din România a fost exportat, fără sau cu prea multă chibzuială?, şi la Paris. Alţii însă, nu puţini, au venit: Michel Deguy, Thierry de Montbrial, Catherine Durandin, Serge Fauchereau, Jacques Fournier, Pascal Bruckner, Michel Carassou, Eric Friedmann, Jean Mattern, Jean-Pierre Siméon, Pascal Jourdana, Jacques Fournier, Michel Crépu, Véronique Bourlon, Martine Delort şi mulţi, mulţi alţii.
          Mesele rotunde şi dezbaterile au avut permanent public, scriitorii români au fost aplaudaţi spontan la scenă deschisă, mulţi, mai ales prozatorii, au fost comentaţi în presa franceză. Despre „scandalul măştilor“, care a delectat România, nu am ştiut nimic pînă nu m-am întors acasă: acasă şi numai după ce m-am documentat mi-am dat seama că s-a petrecut cînd eram cu toţii în stand, aşteptînd vizita preşedintelui Franţei; iar în standul cu o asemenea încărcătură de talent creator pe centimetru pătrat incidentul pur şi simplu n-a putut fi sesizat decît de cei aflaţi la o jumătate de metru. Faptul că presa din ţară s-a ocupat copios de el şi de absenţa bine calculată a celor patru autori ale căror cărţi în română şi franceză erau cît se poate de vizibile pe rafturi m-a făcut să mă gîndesc că ziaristica de azi are ceva în comun cu astrofizica extrem-contemporană, preocupată să scotocească universul în căutarea găurilor negre. De fapt, dacă ne luăm după listele de mai sus, pe care nu le cred complete, şi dacă adăugăm că erau de faţă mai mulţi reprezentaţi oficiali ai ţării: preşedintele ICR-ului, dl Andrei Marga; ministrul culturii, dl Daniel Barbu; preşedintele USR şi ambasadorul României la UNESCO, dl Nicolae Manolescu; preşedintele Comisiei senatoriale pentru cultură, dl Georgică Severin, cîţiva miniştri care sînt şi scriitori şi cîţiva „anciens ministres“, dacă ne luăm deci după toate astea, România a fost reprezentată la vîrf la acest Salon du Livre. Şi, cred eu, nimeni şi nimic nu merită un tratament atît de dur precum acela la care a fost supusă, de către presa din ţară, cultura română scrisă în preajma şi în timpul Salonului; la fel, nimeni nu merită un tratament precum acela la care a fost supus dl Andrei Marga, care, să ne amintim totuşi, a acceptat funcţia de la ICR cînd scaunul de preşedinte era gol de cîteva luni. Referindu-mă direct la articolul lui Mirel Bran, corespondentul din România al ziarului Le Monde, din ediţia de weekend a publicaţiei apărută chiar în timpul Salonului de Carte, aş spune că a fost o palmă pe care jurnalistul a dat-o voios tuturor autorilor şi oficialilor români ale căror nume le-am transcris mai sus. O palmă la care eu, strict în numele meu, protestez categoric. 
          După Salon, cel mai îmbucurător lucru ce poate fi spus este acela că există multă carte românească tradusă în franceză şi că există buni şi foarte buni traducători în franceză.
          Dar: mult nu înseamnă încă destul. Lipsesc cărţi fundamentale, care ţin chiar de structura culturii noastre, de la clasicii din secolul al XIX-lea la marii poeţi şi prozatori ai secolului al XX-lea ori la importante studii teoretice extrem-contemporane care, dacă ar fi traduse, ar contrazice imaginea ce încă mai circulă în Franţa despre noi, cum că am fi o ţară încă nealiniată ca mentalitate spiritului european. Nu aş vrea să trag spuza pe turta mea, dar, asistînd cîteva momente la masa rotundă despre problema evreiască în România, m-am întrebat dacă moderatoarea franceză – nu alta decît dna Laignel-Lavastine, ceea ce mi s-a părut o... splendidă alegere! – şi-ar mai fi permis să vorbească despre un antisemitism intelectual astăzi încă viu la noi dacă în Franţa ar fi fost deja traduse acele cărţi româneşti care discută frontal, documentat şi onest problema evreiască de la noi.
          De fapt, imaginea culturală a României în Franţa – sau mai larg: în lume – a fost pînă acum lăsată pe seama autorilor români care au trăit sau trăiesc în străinătate (de la Panait Istrati, Eugen Ionescu, Eliade, Cioran, Petru Dumitriu, Paul Goma, Dumitru Ţepeneag ş.a. pînă la Matei Vişniec), pe seama autorilor străini care au vizitat România şi au scris, nu o dată atroce, despre ea (cum ar fi Malaparte, ca să dau un singur exemplu); iar în ultimii 20 de ani, pe seama traducătorilor extrem-contemporani, care au făcut ce au crezut ei de cuviinţă, aducînd mari servicii culturii noastre, pentru care merită recunoscătoare mulţumiri.

*

          Ştim prea bine că în lumea de azi realitatea nu-şi mai este suficientă, ci are nevoie şi de imaginea ei publicitară. Or, imaginea publicitară care aureolează România spune că sîntem o ţară fost-comunistă, încă neaşezată în reflexele democraţiei, care mai are încă probleme rasiale, fie cînd îşi discută propriul trecut, fie prezente, cu cetăţenii rromi. Pe aceste premise procustiene, rămîne ca România (adică instituţiile competente în exportul de cultură şi în crearea de imagine) să decidă ce vrea.
O ţară intrată de multă vreme în circuitul cultural european îşi poate permite să lase exportul de cultură pe seama pieţei, a jocului dintre cerere şi ofertă.
          România nu este însă o asemenea ţară, ci, pentru un apusean, una cvasinecunoscută şi de-a dreptul „exotică“, una de la marginea Europei; Occidentul continuă să ne creadă, după formula Hannei Arendt (care trece dintr-o sursă bibliografică în alta), drept cea mai antisemită ţară din Europa primei jumătăţi a secolului al XX-lea, rămasă şi azi la această atitudine, pe deasupra ieşită recent din comunism şi cu normele democraţiei încă nedevenite reflexe; la limită, o ţară de unde, pentru occidentali (italieni, francezi, englezi ş.a.), sosesc imigranţii clandestini aducători de delicte sociale.
          Dacă România vrea ca imaginea externă a ţării să fie cît mai apropiată de realitatea internă (care este de culoarea fontei, dar nu chiar de a beznei – cum o prezintă occidentalii) sau, altfel spus, dacă România vrea să scape de imaginea ei veche şi puternic stigmatizată sau chiar anamorfozată şi să impună o altă imagine, mai demnă, mai respectabilă şi cu mai multe carate de adevăr, ar trebui să îşi conceapă o strategie mai complicată şi mai subtilă de exportare a culturii. O strategie care nu s-ar atinge prin nimic de mecanismele deja existente – de pildă de libertatea traducătorilor de a-şi alege volumele pe care vor să le traducă –, ci ar inventa alte cîteva pîrghii de export cultural.
          Cînd îţi este clar scopul, poţi construi şi mecanismul prin care poate fi atins. Dacă vrei.
          Aceste gînduri, pe care recunosc deschis că nu mi le-a cerut nimeni, mi-au venit în minte cu ocazia şi din cauza acestui Salon, la care intelighenţia românească a început prin a-şi trage cu dreptul în stîngul, fără însă să reuşească să se cotonogească atît de rău încît să fie evacuată toată lumea de pe teren.

6 aprilie 2013

 

Marta Petreu

Cartea românească la Paris

» anul XXIV, 2013, nr. 4 (275)