Corespondenţă Mircea Zaciu şi Marian Papahagi


[1]

Köln, 5 mai 1970

Dragă Marian,

          Scrisorile de la tine îmi fac întotdeauna multă bucurie, aşa că mă grăbesc să-ţi răspund. Sînt în mare întîrziere cu corespondenţa, dar o iau invers, de la ultima primită, a ta, acum o oră. Cît te-am invidiat că ai continuat plimbările romane! Şi mai ales că ai vreme frumoasă (chiar dacă uneori mai eşti silit să dai cu ochii de Monument!).1 Eu aici am suferit groaznic de la întoarcere din pricina unor ploi interminabile, cu temperaturi de februarie, pînă cînd am evadat în... Danemarca. Da, am fost trei zile la Copenhaga şi cu acest prilej am văzut Nordul germanic, cu Hamburg, Lübeck, Travemünde, Flensburg, Kiel, Bremens Hafen şi Bremen, oraşe hanseatice de un farmec melancolic, minus Bremens Hafen care e de un gri albastru, din pricina sticlei şi aluminiului, extrem de modern. De pe o mică insulă, dormind la cap de lume, la Putgarden, am traversat marea spre insula Lolland, urmînd celebra „Vogelfluglinie“ nordică, apoi pe Falster, pe care se află København. Oraş de un farmec nespus. Danejii sînt un fel de sudici ai nordului, deschişi, liberali, simpatici, vorbăreţi şi complezanţi-amabili, fără efort. København e oraşul tuturor îngăduinţelor, cum probabil ştii. Castelele, palatele rococo par jucării iar mica sirenă (simbolul oraşului) visează înainte pe ţărmul ei. Vapoarele cu care se trece de pe o insulă pe alta sînt de un confort şi un lux nemaivăzut. Intri cu maşina pe ele, ascensoare te poartă spre saloane şi „cafeterii“ calme, unde ţi se aduce o cană de cafea şi poţi s-o bei toată ori numai o ceaşcă, în acelaşi preţ. Afară marea e de un albastru-cenuşiu, soarele are el însuşi o culoare de oţel, pescăruşii neliniştiţi sînt albi numai teoretic în lumina aceasta nordică. Nordul mă împacă cu mine, după ce Sudul m-a răscolit şi mi-a creat atîtea melancolii. E un fel de statornicie în toate, o austeritate care nu-i uscăciune şi o civilitate familială, casnică dacă se poate spune, reconfortantă. Nicăieri n-am întîlnit oameni mai liberi (interior vorbind) şi mai degajaţi în mişcările lor. E o ţară pe care trebuie să o vezi ca să cunoşti preţul vieţii. Mai ales după ce Italia m-a încîntat într-un cu totul alt mod. Zici că am ajuns să văd aproape toată Europa. Da, dar pînă nu isprăvesc şi Suedia şi Spania, extremele, nu mă pot socoti mulţumit. Pe urmă, voi rămîne în colţul meu, să trăiesc din amintirile acestor drumuri. Habar n-am de unde a răsărit în mine atîta dor de ducă, căci neam de neamul meu n-a trecut măcar Carpaţii, necum graniţele. Dar simt că mă pătrund vorbele aşa de frumoase ale lui Büchner: „Die Welt ist so schön und so weit, so unendlich weit“.2 A propos de asta, aseară am văzut Leonce şi Lena la Essen, într-o cursă teribilă cu timpul, aveam ore la Bonn, de acolo m-a luat cu maşina lui corespondentul nostru de presă şi am zburat cu 180 pe oră pe autobahn spre inima Ruhrului. Ce spectacol teribil! Cum de l-ai scăpat şi de ce ai preferat să te duci la clujeni? cu tot Shakespeare-ul pus pe jazz am auzit că spectacolul a fost slăbuţ. Eşti indulgent cu clujenii, ştii că eu nu-i pot suferi! Ciulei e un om formidabil! Ce-a scos din piesa asta, merită s-o vezi măcar cînd te-i întoarce, la Bucureşti. Sînt nişte replici subliniate intenţionat, de o actualitate tulburătoare. Jucată îndrăcit. Îmi pare rău că mi-a scăpat Rabelais. La Paris era anunţat, probabil era deja plecat în turneu. Dar tu cînd vei merge, să nu uiţi de Hair, care ştiu că-ţi va plăcea, căci sala e tot aşa în delir.
          Jean3 mi-a scris şi mie. Îmi pare aşa de rău că nu pot să-l ajut să facă un drum prin Occident, cît de mic. Scrie, lucrează, se zbate, poate că asta o să-i ajute să se lanseze mai mult şi astfel va putea, peste un an-doi, să călătorească, să ia o bursă ori un lectorat. Eu i-o doresc din inimă şi cît îmi va sta în puteri, odată întors, o să mă bat să-i fiu util.
          Nu-mi scrii dacă ai mai văzut vreun film bun. Eu n-am mai fost la nici unul, căci tot programul e numai sexy şi m-am plictisit. Am primit stocul de cărţi comandate în Franţa şi am plătit peste 300 DM pentru ele la poştă, dar nu regret, căci am luat lucruri bune de tot. Aşa că mă aştern la citit. Cartea columbianului o s-o comand, era trecută într-un catalog, mi-o amintesc, nu ştiam însă nimic de ea.
          Îţi spuneam că la Düsseldorf am un bun prieten, medic, cu o bursă Humboldt, îl cunoaşte bine pe tatăl tău şi mi-a vorbit extrem de elogios despre dînsul. Aştept să redevin clujean (of!) şi să-l cunosc şi eu, poate reuşim să facem o insulă de „clujeni“ neclujeni la Cluj? Ai văzut că din Tribuna nu s-a ales mai nimic. Vlad4 îmi scrie că se zbat cu mari dificultăţi, între care fireşte vindictele şi urzelile celor căzuţi de la putere. Fapt e că revista continuă să arate jalnic. Mă bucur că ţi-a plăcut Principele, acasă însă ai văzut ce zarvă s-a stîrnit şi ce cabale ale celor ce s-au simţit vizaţi. În ciuda lor, o cronică din Steaua, deşi scrisă de V. Ardeleanu, care mi-e profund antipatic, pune foarte bine lucrurile la punct. Echinoxul se ţine tare, aş vrea să le trimit şi eu ceva, dar ce? deocamdată n-am nici pentru Tribuna continuări scrise, căci impresiile din ultimele luni m-au paralizat aproape. Articolul tău despre Mateiu mi-a scăpat, de altfel abia azi am primit un teanc de Tribune şi numai le-am răsfoit. La 28 mai se va serba Blaga la Freiburg. Aş putea să-ţi obţin o invitaţie. Vine şi Alexandru4, reîntors la Aachen (dar eu încă nu am reuşit să-l văd). N-ai putea să te repezi pentru trei zile? Ori două – cît ţine. Te-aş putea aduce apoi la Köln cu maşina cu care voi merge eu, pentru cît ai vrea să rămîi. Dar, fireşte, astea sînt planuri frumoase iar eu uit mereu că ai examenele. Tu decide şi scrie-mi!


6 mai 1970

          Am întrerupt ieri scrisoarea, trebuia să plec la Ambasadă pentru o întîlnire cu Ciulei (l-am aşteptat o oră, dar n-a venit – decepţie!). O reiau azi. Am avut ieri o primă zi de primăvară, caldă şi senină, dar oarecum sufocantă, căci venită brusc şi cu presiunea săltată deodată. Toată lumea se plîngea de dureri de cap (românii, neobişnuiţi cu clima!). Totuşi Rinul era frumos, puteam vedea şi cerul (de un albastru spălăcit) şi lumea teutonică dezbrăcată una-două, ca să profite de puţinul soare, prin parcuri, pe ringuri, pe terasele cafenelelor, sub umbrele multicolore. Dat pentru care am pierdut şi eu după-amiaza şi seara, cam fără cap. Seara am făcut pînă foarte tîrziu o vizită unei doamne Bodisco5, o poetă româncă (gen Rossignol, pe care o ştii tu mai bine), trăită în Spania multă vreme. Volumul ei va fi ilustrat de Drăguţescu, cu care e prietenă. Femeie extrem de fină şi cultivată, cu studii clasice la bază (latină-greacă), colaboratoare a lui Busuioceanu şi Herescu, apoi soţie a unui diplomat balt, prin care e înrudită cu „marile familii“ nobiliare germane. Fiica ei, Beatrice, nu ştie nici ea bine ce să fie: româncă, baltă, franţuzoaică (limba ei preferată), spaniolă (prin adopţie şi loc de naştere) ori germană (prin înrudirea de sînge cu suszisele familii – pentru care s-au şi stabilit de fapt aici, dar suspinînd mereu după Spania, „ţară de profunzimi“, cum o numeşte poeta). Poezia ei e fără discuţie frumoasă. Alexandru o apreciază şi ar vrea să-i editeze un volum în ţară, dar... Deci în această companie, cu amintiri spaniole şi piteştene, amestecate, s-a irosit seara caldă a Coloniei. La ora unu m-am apucat să-ţi citesc articolul, căutîndu-l în teancul de Tribune primit cu poşta de ieri la Institut. Nu-mi dau seama unde e tăiat ori unde s-a intervenit, cum te plîngi. Poate, la un moment dat, e o uşoară deslînare în idei, să fie din cauza unor omisiuni? Altfel, aduci lucruri noi şi cu adevărat interesante, mai cu seamă în problema Pirgu, în chestiunea compoziţiei (f. f. bine!) şi explicitarea „decadentismului“.
          Te las acum, căci mă aşteaptă o groază de treburi pe ziua de azi, plus drumul la Bonn şi patru ore de română, din fericire două pe un text de Sadoveanu, lucru ce-mi face multă plăcere.
          Cînd ai timp şi mai faci o pauză din învăţătura pentru examene, scrie-mi! Am astfel iluzia că am continua peripatetizările noastre romane – inclusiv Monumentul unde, ţii minte? grupul acela ponosit de turişti ne-a zgîriat inima...
                                
          Cu prietenie,
          Mircea Zaciu

p.s. Am găsit în cataloagele mai vechi pe García Márquez – am să-l comand, deşi, drept să-ţi spun, literatura sud-americană nu m-a prins niciodată.
          Te rog, nu mă uita cu pliantele: o staţiune mică, poate fi şi sat, numai să fie la ţărmul mării (Tireniene, Adriatice) şi cu condiţii comode pentru copii.


[2]

Roma, 11 mai 1970

Stimate domnule profesor,

          La mai puţin de o oră de la primirea scrisorii Dvs. m-am aşezat să vă răspund, întîi pentru că sînt foarte leneş şi am darul de a uita de o seamă de lucruri de care n-ar trebui să uit, şi apoi (last but not least), pentru a nu mă lipsi de plăcerea de a vă citi scrisoarea cît de curînd.
          Vreau, înainte de toate, să vă mulţumesc pentru vorbele bune pe care mi le trimiteţi, fără îndoială nu le merit. Şi, tot înainte de a trece la scrisoarea propriu zisă, vreau să vă mai anunţ că pliantele Dvs. vor pleca poimîine de aici (o mică grevă le va împiedica sosirea rapidă).
          Spuneaţi că mă invidiaţi pentru plimbările mele romane, ce-aş mai putea să spun eu despre desele salturi pe care le faceţi în Nordul, în imaginaţia mea atît de neguros şi bîntuit de throlli, al Scandinaviei; ţin să vă spun că peste drum de Accademia noastră se află Institutul suedez, o clădire foarte simplă de cărămidă roşcată şi cu ferestre albe şi înalte, cu o peluză acoperită cu gazon tăiat englezeşte şi cu nişte bărboşi înalţi şi blonzi, uşor apatici; e un colţ suedez aşa cum pot eu deocamdată să-mi închipui că arată unul. Nu ştiu dacă aţi fost şi în Suedia şi în Norvegia, dar şi cu imaginile daneze în minte cred că-mi puteţi spune de greşesc sau nu cu închipuirile mele; de altfel asta nu are nici un fel de importanţă. Planurile mele de vizitare a Nordului am să încerc să le pun în practică la anul, deocamdată rămîn în Sudul care mi-e mult mai familiar. Nici nu ştiu cum mai aştept plecarea în Portugalia, sînt acolo nişte plaje nemaipomenite cu un soare ca cel care l-a înnebunit pe Van Gogh la Arles; şi apoi Spania, pe care, sînt sigur, voi fi foarte emoţionat s-o văd, după ce anul trecut am zburat pe deasupra ei şi am apucat s-o văd doar atît cît se poate vedea de sus.
          Cred că această sete de călătorie de care vorbeaţi e singurul mod autentic de a reacţiona la închiderea într-un orizont restrîns, chiar dacă acest orizont închide Spaţiul Mioritic (nu voiesc, Doamne fereşte, să mă refer la altceva decît că nevoia de spaţii mai largi, complementare, în ultimă instanţă, la cel amintit, este mai mult decît normală). Dar veni vorba de Blaga, aşa că o să vă povestesc o anume istorioară cu tîlc: acest poet (pe care Dvs. îl cunoaşteţi neîndoios infinit mai mult decît mine) care depăşeşte în mărime o bună parte din bunii poeţi ai Occidentului, a fost sortit să fie tradus în limba italiană (despre sistemul de contractare a traducătorilor nu ştiu nimic şi nici nu vreau să ştiu). A fost, fireşte, găsită persoana cea mai competentă în materie, şi anume Dl. Professore Mariano Baffi, care a rezolvat cu multă dezinvoltură spinoasa problemă în circa un an (după propriile D.sale mărturisiri). Fructul grabnicei sale rîvne a fost expus într-o prea festivă seară la Academie, în prezenţa a o seamă de babe (nu ştiu de ce, după experienţa de locatar de anul trecut, am impresia că sînt toate contese scăpătate şi asta mai cu seamă după felul elegant în care înhaţă unul după altul paharele şi sandviciurile la coctailurile ce, punctual, urmează după cîte vreo conferinţă); erau însă şi o seamă de persoane care pot avea cît de cît în clin (sau mînecă), măcar pe departe, cu ale literaturii. În faţa selectului auditoriu, ce putea să mai vadă în sală, înafară de un portret al lui Blaga de Drăguţescu, şi pe Drăguţescu însuşi, oarecum rufos şi uşor beat, Dl. M. Baffi a citit o conferinţă tip „Marele poet român... s-a născut la... Încă din copilărie... primul volum... elogii... deja se observa o umbră de pesimism... altfel optimist... etc.“, citînd din diverse poesii care de care mai semnificative tip... Cimitir roman (pe care cu regret n-o cunoşteam), şi ceva poesii... din tranşee (!?) şi încheind cu o abilă şi înţeleaptă punere la punct prin care ne anunţa că el l-a prezentat pe al său Blaga, poate diferit de al nostru, lucru cu care am fost de altfel întru totul de acord. Au urmat lecturi (de data asta bucăţi destul de bine alese, Gorunul, din Pan, cîteva poeme ale luminii etc.) care izbuteau să prezinte un Blaga Tytiresc, bucolic, virgilian la modul relativ penibil, neînţelegîndu-se din toate aceste aspecte că în Blaga există fără îndoială latura melancolică şi (oricît s-ar repeta) filosofică. Serata a fost ornată de veselia ghiduşă a Dlui Drăguţescu, foarte simpatic de altfel; se „făcuse“ maestrul şi se bătea pe piept zicînd cum că e român, fapt pe care nimeni nici nu se gîndea să i-l conteste, şi confundînd, fermecător, pe diversele soţii ale diverselor persoane de faţă, de unde şi complimentele respective adresate mereu altor soţi decît cei adevăraţi, după sistemul tirului încrucişat. Spre orele 11, cînd tot ce mai putea fi băut, mîncat, mestecat, rumegat, lins, supt, muşcat, mirosit, gustat, sorpăit, se terminase, toată lumea s-a retras spre casă cu sentimentul de a mai fi făcut şi puţină cultură, cu un drum, iar între Blaga şi sandviciuri cred că amintirea cea mai plăcută a fost cea a celor din urmă amintite. Se anunţă pe vineri o conferinţă despre Arghezi a prof. Cioculescu, care va fi, sper, mai interesantă.
          Şi dat fiind că tot e vorba de Blaga, ispititoarea propunere pe care mi-o faceţi nu e de mine: la trei zile după data pe care
mi-o anunţaţi am primul examen şi nu pot pleca deci spre Germania (deşi, vă repet, mi-ar fi făcut o deosebită bucurie să vă pot reîntîlni).
          Trec la teatru: dacă n-am văzut Büchner e pentru următorul motiv: Ciulei nu trebuia să vină în Italia, la Florenţa, ci teatrul din Praga cu Lorenzaccio; praghezilor nu li s-a dat drumul să iasă, şi atunci l-au chemat pe Ciulei (deja România era prezentă cu Esrig – Nepotul lui Rameau); or eu am aflat de Leonce şi Lena după ce deja se încheiase spectacolul la Florenţa şi începeau comentariile, iar Ciulei se pregătea să plece în Germania; iată motivul, şi voi face totul ca să pot vedea acest spectacol la Bucureşti. Cît despre Teatrul din Cluj, s-ar putea să fi fost şi un vag patriotism local, dar spectacolul n-a fost foarte rău (poate unde mă aşteptam la un fiasco). Rabelais însă nu e de scăpat! Hair vine în Italia peste cîteva luni, aşadar îl văd la toamnă.
          Nu v-am scris de filme pentru că nu am prea văzut: stau tot timpul în casă şi citesc cu disperare, ca înainte de examene, căci le am la mică distanţă unul de altul (asta ca să-mi rămînă ceva timp din iunie şi să pot pleca înainte de începerea cursului de vară la Lisabona). Am auzit totuşi cum că Indagine su un cittadino al di sopra di ogni sospetto, prezentat la Cannes, ar fi foarte bun.
          I-am trimis lui Jean nişte traduceri dintr-un autor brazilian pe care îl cunosc personal; sper să le publice prin Echinox şi eventual prin Steaua. În treacăt fie zis, n-am mai văzut nici un număr Echinox de la primul pe anul acesta. Pasămite, ai mei prea dragi prieteni n-au timp nici să-mi scrie nici să-mi trimită numere, aşa că sînt total dezinformat. Dacă puteţi, trimiteţi ceva, ar fi ultra bucuroşi să vă poată publica ceva.
          Nu ştiu cine poate fi persoana de la Düsseldorf de care îmi scrieţi că îl cunoaşte pe tata, eu îi voi scrie oricum tatălui meu, care, de altfel, va fi foarte bucuros să vă cunoască la toamnă, cînd veţi fi în ţară.
          Tribuna merge prost va să zică; de ce? Nu pot să-mi dau seama cum o echipă neîndoios bună, ca cea care conduce revista, nu are posibilitatea s-o „repare“. Poate că ar trebui să înceapă de la formatul acela oribil tip cearşaf, ajungînd şi la micşorarea articolelor; la o mai fantezistă imaginare, cu mai multe „jocuri“ şi caractere culese mai cu cap; şi, nu în ultimul rînd, de la o infuzie de materiale bune, deci de la formarea unui grup de colaboratori. De altfel cred că dl. Vlad se gîndeşte la toate acestea, dar nu le poate pune în practică din vina altora; eu am citit de curînd semnalarea Dvs. despre scriitorul acela francez şi am impresia că o voi folosi la unul din examenele mele (cel de literatură franceză). Cu voia Dvs. bineînţeles. Cît despre Jean, trebuie făcut ceva; dar el a înaintat vreo cerere la Minister pentru vreun lectorat? Ar fi bine s-o facă! Dacă mai pică pe aici Ţoca, o să încerc să vorbesc cu el ca să aflu cum s-ar putea obţine o bursă la Pisa.
          Altfel, ce să vă mai spun: amestec Erasm cu modernismul portughez, metodele teatrale ale lui Grotowski cu Xavier de Maistre, Gide cu Machado de Assis, patristica şi reprezentaţiile teatrale la Florenţa în secolul XVI, istoria conciliilor ecumenice cu Elogiul nebuniei şi cam asta. Nu ştiu dacă v-am spus, m-a încîntat grozav Paludes de Gide, pe care cred că aţi citit-o deja.
Încep să scriu iar deslînat (à propos, deslînarea de care vorbeaţi e singura mea caracteristică de stil autentică, cum cred că veţi fi observat şi din aceste searbede şi fără har scrisori).
          Azi am făcut prima lecţie practică de condus prin Roma cu circulaţia pe care i-o ştiţi şi Dvs. Nici nu m-am pus bine la volan că am şi auzit: porneşte; nu ştiu cum de n-am izbutit să lovesc pe nimeni.
          Mă apropii de încheiere, v-am ţinut destul de la treabă cu pălăvrăgeala; îndrăznesc să sper că vă veţi mai face timp ca
să-mi scrieţi.
 
          Al Dvs., cu cele mai profunde urări „di ogni bene“,
          Marian Papahagi

p.s. La închiderea ediţiei îmi vine în minte să vă rog să-i cereţi şi lui Alexandru o poesie pentru Echinox (de va avea şi va vrea să dea) sau eventual, dacă aţi putea să îl puneţi în corespondenţă cu mine (sau să mă puneţi pe mine în corespondenţă cu el?). Mii de mulţumiri.

[3]

Roma, 9 iulie 1972

Stimate Domnule Profesor,

          Am primit azi scrisoarea de la finele lui iunie, lungă aşa cum de mult n-am mai primit una, şi mai mult decît salutară. Pentru că, deşi acea stare psihică puţin plăcută în care mă aflam cu vreme în urmă a trecut, ea mai apare din cînd în cînd aruncîndu-mă din nou în cugetări foarte puţin optimiste. Îmi pare rău doar că nici Dvs. nu păreţi a fi prea odihnit şi nici prea optimist, lucru pe care, din cele ce-mi scrieţi, îl înţeleg foarte bine. Cred că vacanţa pe care vreţi s-o luaţi trebuie luată neapărat, pentru că înfrînge starea de uzură şi de abulie, greu de suportat, după cîte ştiu din proprie experienţă. Cred, oricum, că la întoarcerea mea acasă voi găsi argumente pentru a vă demonstra că starea de care îmi vorbiţi nu vă este connaturală şi că o puteţi depăşi. Citesc mereu cîte ceva despre Dvs. prin cîte o revistă, e şi acesta un fel de a conversa, la urma urmelor. Singura salvare e în scris, lucrul acesta, pe care în parte îl ştiam, l-am aflat de la Dvs., aşa că, dacă izbutiţi să puneţi pe hîrtie tot ceea ce aveţi de gînd să scrieţi, veţi găsi fără doar şi poate aşteptatul echilibru interior. Presimt, pe de altă parte, nişte foarte lungi discuţii la toamnă şi la iarnă. Va fi fără doar şi poate o iarnă bine venită, fiindcă am impresia că toate lucrurile se aşează şi se limpezesc în hibernare, şi e în fond anotimpul cel mai propice pentru discuţie şi pentru gîndit. În orice caz veţi avea fără îndoială în mine un partener de discuţie destul de activ, căci mi-am propus să vă plictisesc multă vreme cu prezenţa mea la întoarcerea acasă. Eu îmi dau seama perfect că stările mele de depresiune sînt în cea mai mare parte datorate singurătăţii, lipsei prietenilor şi a unui mediu, chiar deteriorat, după cum îl descrieţi, ca cel al Clujului.
          Vreau să vă spun că intenţia mea de a veni la Cluj, dacă ţine cont de ceea ce vor ai mei, nu e dictată exclusiv de asta. În parte, ei nu fac altceva decît să fie convinşi de ceea ce sînt convins şi eu, în ce mă priveşte, ca atare dorinţele lor sînt determinate de ale mele, şi nu invers. Sigur, cunoaşteţi mai bine universitatea decît mine, şi vă puteţi da seama dacă îmi fac sau nu iluzii. Vreau doar să vă spun că, în ce mă priveşte, am nişte motive foarte puternice pentru a rămîne, măcar la început, la Cluj. Credeţi-mă că îi cunosc prea bine pe toţi profesorii de la facultate şi înafara a doi sau trei, n-am o excesiv de mare stimă pentru ei. Mulţi sînt incapabili sau puţin capabili, şi de data asta nu e vinovat mediul, cum îmi veţi permite a observa. Alţii s-au lăsat duşi de valuri şi n-au făcut ceea ce ar fi trebuit să facă, şi în cazul lor vina e a mediului, deşi doar pe jumătate. În ce mă priveşte, mă cunosc destul de bine. Ceea ce vreau să fac ca să pun pe picioare un studiu de filologie romanică, să formez un grup de oameni dispuşi să lucreze în acest sens. Înţeleg filologia romanică nu ca lingvistică, ci ca disciplină ce se ocupă de literaturile romanice, în primul rînd medievale, dar şi moderne. Cum în acest sens în ţară nu există nimic nicăieri, nici la Bucureşti, nici la Cluj, nici în alte părţi, e acelaşi lucru dacă mă apuc de treabă acolo ori aici. Am convingerea că voi putea face foarte mult, dacă, într-adevăr, oamenii cu care voi avea de luptat nu vor fi excesiv de căpoşi. Pe de altă parte, Clujul îmi mai oferă un avantaj: o anumită linişte de care am sigur nevoie. Nu mai vorbesc de faptul că sînt în Cluj cîteva persoane, printre care îmi permit să vă număr, pentru care m-aş stabili acolo oricînd. Ştiţi, am o oarecare experienţă despre ceea ce este viaţa într-o capitală şi, cu modestie vorbind, Roma e o capitală culturală destul de importantă. Ştiu toate jocurile de culise, toată fuga după posturi şi titluri de aici, ca să nu fiu atras de ele. Ceea ce contează sînt oamenii: şi dacă există cîţiva oameni la care ţin, de ce să nu te alături lor? Nu mai am de mult complexul provincialităţii. La Bucureşti mă pot duce oricînd vreau – voi avea şi mijlocul ori, în Italia, am învăţat că 450 km sînt o distanţă scurtă. Cînd am făcut turul Spaniei asemenea distanţe mi se păreau bagatele. Din Cluj voi putea scrie oricînd la vreo revistă ce va fi dispusă să mă publice şi dacă nu vor fi asemenea reviste, voi izbuti, sînt sigur, să nu-mi fac mari probleme din cauza asta. A parte faptul că eu mai sper într-o revistă aşa cum v-am mai spus cred. Bucureştiul e, în fine, plin de rudele mele. Eu mă înţeleg bine cu toţi, dar prefer să ne vedem doar din cînd în cînd nu pentru că aş avea ceva împotriva cuiva, dar ar fi prea multe obligaţii (vizite, etc.). La aceste motive adăugaţi-le pe cele sentimentale – pentru că din păcate mă simt legat de Cluj. Bucuria mea de a merge în Bucureşti e bucuria de a lăsa Clujul ştiind că apoi mă aşteaptă bucuria de a mă reîntoarce. Nu ştiu dacă mă înţelegeţi. Eu vă înţeleg în stăruinţele de a nu mă stabili la Cluj; ştiu că ţineţi la mine şi că mi-o spuneţi cu toată prietenia şi de aceea vă mulţumesc. Repet, n-am intenţia să mă stabilesc definitiv în urbea noastră cea occidentală trilinguă şi menită să fie mereu a doua din ţară. În fond nu se poate şti niciodată şi poate că dacă voi vrea şi dacă într-adevăr la Cluj nu voi putea face nimic, voi pleca la Bucureşti.
          După această profesiune de credinţă campanilistă (ciudată la mine, care numai ardelean nu sînt) aş vrea să trec la altele. Aflu cu uimire că editura căreia v-aţi adresat e Univers. E fireşte o propunere extrem de tentantă. Trebuie să vă spun însă că nu cred că lucrarea mea, cel puţin în forma în care va fi cînd va fi gata, să fie demnă de aşa editură. Voi putea însă să o transform într-o carte organică despre poezia romanică medievală şi cu un an bun de lucru
s-ar putea să iasă ceva. Oricum, deocamdată am citit foarte mult – o spun fără îngîmfare. Cred că am parcurs toate textele medievale importante din cinci literaturi pînă în secolul XIII, cu bibliografia aferentă. Dacă mă voi putea aduna cred că ceva va putea să iasă, mai ales că în domeniul acesta la noi nu scrie nimeni. Aş putea, în cazul în care aş face rost de texte, să alcătuiesc şi o antologie foarte reprezentativă şi bogată. Despre acestea voi mai discuta cu Dvs. pentru ca să-mi spuneţi cum credeţi că ar fi mai bine să fac.
          Cît priveşte ediţia Lovinescu, cred că pînă la 1 ianuarie 1973 ea va fi gata. Am spus o dată extremă pentru că nu ştiu exact ziua cînd voi fi acasă. Cînd vor începe să vină pe aici cărţile din colecţia Restituiri, o să mă uit prin ele să văd dacă am înţeles exact despre ce e vorba, şi cum arată prefeţele scrise.
          Eseul despre utopie îl voi scrie acasă. Poate că, într-adevăr, n-are rost să vin în septembrie în ţară (nu sînt încă hotărît). Aşa că voi culege material aici la Roma pentru ca apoi acasă să mă ocup doar de texte. Mă gîndesc de multă vreme la el şi dacă-mi va ieşi cum vreau vă va plăcea, mai ales că aţi găsit ideea interesantă.
          V-am făcut deci un tur de orizont asupra a ceea ce lucrez în momentul de faţă. Vă voi spune că sînt mai liniştit acum pentru că mă gîndesc doar să termin. Ceea ce-mi spuneţi despre lucrările docte şi paralizate de bibliografie, ca şi despre tehnica depăşirii acestei paralizii, le-am citit cu bucurie, ca pe o confirmare. Aveam impresia că doar eu nu sînt în stare să mă concentrez între fişe, idei şi probleme de tot felul. Am făcut şi o mică analiză stilistică pe scrisoare şi am ajuns la concluzia că ştiu cine este cel pe care mi-l daţi ca exemplu. Bineînţeles, nu-i pomenesc numele nici eu. Am toată compasiunea pentru domnia sa.
          Dumneavoastră cum staţi cu lucrul la cărţile de care-mi pomeneaţi, şi despre care continuaţi să nu-mi vorbiţi mai pe larg, cum văd? Sper că lucrul la ele merge bine, deşi Dumnezeu ştie cînd izbutiţi să le faceţi pe toate! Scrieţi-mi, dacă vreţi, cum merge lucrul la ele, şi ce anume tratează mai exact, căci n-am nici cea mai mică idee.
          Revin, poate e o obsesie, la mediul de acasă. Cred că trebuie să facem tot posibilul să-l readucem pe Eugen1, cu toţi ai lui, la Cluj. S-ar putea ca pînă la urmă să prindă prea zdravene rădăcini la Bacău. Clujul lui i-a priit, a scris. La Bacău s-ar putea lăsa pe tînjeală şi ar fi păcat, căci e foarte talentat. În plus e un tovarăş de iniţiative cum puţini sînt, aşa încît cred că ar trebui readus. Credeţi că ar exista vreo modalitate, care să nu însemne aceeaşi stare de nesiguranţă la Steaua? V-aş ruga să-mi scrieţi ce credeţi în acest sens.
          Am văzut şi eu eseul despre Barbu la Steaua. În genere a fost lăsat cum era cu cîteva mici excepţii şi cîteva inevitabile greşeli. Mi-au scos citatul din Nietzsche (în original şi tradus) pe care îl judecam important, două trei cuvinte le-au bătut greşit, o dată n-au citat numele lui B. Nicolescu, cînd era evident că îl foloseam, au scos, inexplicabil, numărul 9 care marca sfîrşitul şi cuprindea concluziile şi pe o pagină au cules două rînduri mai jos cu vreo şapte decît trebuia. În plus au dat un titlu pe coperta nr. 12 care nu sună a nimic, căci e trunchiat, şi trunchiat n-are sens. În linii mari a apărut mai bine decît mă aşteptam şi văd că l-au semnalat în România Literară (nr. 272; cred însă că tipul care semnează acolo mă confundă cu altcineva).
          Activităţile publicistice stagnează deocamdată, am făcut totuşi un interviu cu Jorge de Sena, care e profesor universitar în California, şi e unul dintre cei mai interesanţi exegeţi moderni ai literaturii portugheze şi foarte cunoscut poet. Un om cu totul extraordinar, cu toate că interviul e cam ponderat şi fără obişnuitele sale observaţii, foarte agresive, la adresa unuia şi altuia. O să-l trimit la vreo revistă (Steaua sau Tribuna, cu care m-am angajat să ţin o oarecare corespondenţă), după ce am trimis o pagină de traduceri la Echinox.
          A propos de Echinox: mă miră cele ce-mi spuneţi de Jean. După cîte îl cunosc, ţine foarte mult la Dvs., nu lasă de altfel o scrisoare fără să-mi spună şi ce mai faceţi. Poate că nevrozisme explicabile îl bîntuie şi pe el. În ce mă priveşte sînt mai prozaic şi spun pur şi simplu că ar trebui să se însoare, căci altfel riscă definitiv să intre în mentalitatea burlacului, ceea ce poate fi destul de puţin profitabil pentru ceea ce scrie.
          I-am promis eu odată că dacă pînă mă întorc acasă nu-l găsesc însurat mă ocup eu de problema asta!!! Cred că asta ar rezolva multe. Nu vreau să mă amestec în treburile altora, dar cred că ar trebui bătut la cap cu discreţie în acest sens.
          Am scris o scrisoare lungă şi dezlînată, dar e aşa fiindcă am scris-o repede. Mîine pleacă spre Bucureşti o cunoştinţă şi vreau ca scrisoarea să vă ajungă înainte să plecaţi din Cluj. Nu-i vorbă, e şi un interes mai egoist în asta, fiindcă sper că aşa poate veţi găsi şi timpul să-mi răspundeţi.
          Îmi scriaţi în scrisoarea trecută de o carte. Sper că v-aţi hotărît să-mi spuneţi de ce anume aveţi nevoie căci altfel mă supăr! Voi căuta să v-o procur în cel mai scurt timp posibil.
          Întorc bunele salutări şi urări către toţi ai Dvs., urîndu-le vacanţă plăcută şi cît mai lungă. Dvs. vă doresc să încheiaţi cît mai repede cu toate angoasele scolastice şi să vă odihniţi în lunile care urmează aşa cum doriţi.

          Cu cele mai dragi salutări,
          Marian Papahagi


[4]

Chicago, 6 decembrie 1972

Dragă Marian,

          Sper că aceste rînduri te vor mai găsi la Roma. E noapte, am văzut în direct, la televizorul color din camera mea, lansarea ultimului Apollo. Nu ştiu dacă ai primit vederea mea, regret enorm că nu pot face o escală undeva pe aproape, ca să te văd. Oricum, sper că în curînd vom putea sta de vorbă pe îndelete şi să facem un schimb de impresii. Dar ceea ce voiam să meditez cu tine era altceva. Din păcate, sîntem mereu în imposibilitate de comunicare, mă înţelegi. Azi am fost la Mircea Eliade, sunt încă sub impresia puternică pe care acest om mi-a produs-o, dincolo de marea, nobila lui simplitate, aproape ţărănească. Voiam să-i scriu lui Jean despre această mare întîlnire, dar, din motive lesne de înţeles, am rupt scrisoarea. Îţi scriu deci ţie, cu sentimentul incert că această epistolă te va mai găsi sau nu la Roma. Sper totuşi că da. Programul meu e aşa de încărcat, de la 9 dimineaţa la 11-12, noaptea, încît practic nu am timp să mă gîndesc nici la faptul că sunt obosit... Totuşi, de cîteva ori mi-a trecut prin cap ideea cînd vom sta cu toţii în camera mea şi la un pahar vom povesti amîndoi cele trăite de fiecare, tu într-un an şi mai bine de cînd nu te-am văzut, eu într-o lună în care am trăit marea aventură intelectuală a vieţii mele, mai intensă decît tot ce mi s-a întîmplat pînă acum în viaţă – ţinînd seama şi de bombardamentul lingvistic, de imagini, de senzaţii, de toată tensiunea în care mă aflu din clipa cînd m-am urcat în Pan-Am, la Otopeni (unde a propos, l-am întîlnit pe dl. Mircan şi l-am rugat să-ţi transmită salutări). Deci, dragă prietene de peste Ocean, să aşteptăm clipa fericită a unui whiskey şi a unei ţigări Dunhill! Am văzut la San Francisco Women in love despre care mi-ai scris. Formidabil! Am mai văzut încă 10 filme şi tot cam atîtea piese, musicaluri şi chiar porcării, vrînd să mă spăl de cei doi ani de provincie clujeană, leşinată în intrigi mărunte şi în atmosfera unei universităţi care nu-mi mai spune nimic. Dar, cred într-o dreptate imanentă, trebuie să cred, de vreme ce suferinţele, amărăciunile şi umilinţele pe care le-am îndurat în ultimii trei ani, şi care au culminat în luna septembrie-octombrie cu cele ştiute de tine, au fost răzbunate de neprevăzut cu această lungă călătorie formidabilă, o experienţă unică în viaţa mea! E mare păcat să te întorci acasă pînă să fi cunoscut America! Am străbătut-o (şi o mai străbat ) de la o coastă la alta: 5000
de km şi n-am văzut ceva mai fascinant, crede-mă.

          Te îmbrăţişez în aşteptarea unei dorite revederi,
          Mircea Zaciu


Din volumul
„O insulă de clujeni-neclujeni la Cluj“,
în curs de apariţie
la Editura Muzeul Literaturii Române.

Mircea Zaciu şi Marian Papahagi

Corespondenţă

» anul XXIV, 2013, nr. 4 (275)