„O insulă de clujeni-neclujeni la Cluj“

Ion Vartic

          Am citit dintr-o răsuflare schimbul de scrisori dintre Mircea Zaciu şi Marian Papahagi. Nu numai pentru că cei doi corespondenţi sînt, cum se ştie, personalităţi insolite, spirite libere, atrase de cele mai diverse lucruri, ci şi pentru că – fapt decisiv – sunt voci epistolare întru totul fireşti şi vii. Citindu-le scrisorile, am avut adeseori impresia că asist, ca un martor indiscret, chiar reauzindu-i şi văzîndu-i, la un fel de conversaţie animată dintre ei. În ce mă priveşte, am avut, cu cît mă apropiam de sfîrşitul lecturii, un interes personal, căci mi-am clarificat eu însumi, pe de-o parte, felul în care a debutat şi s-a cristalizat prietenia cu grupul fondator al cenaclului şi al revistei Echinox şi, pe de alta, cu Profesorul. (Cu ocazia asta ţin să precizez că îl numesc pe Zaciu, din cînd în cînd, „Profesorul”, nu din vreun impuls emfatic, ci pentru că absolut toată lumea îl numea aşa.)
          Corespondenţa începe la sfîrşitul anului 1969 – cînd Mircea Zaciu se afla ca lector de românistică la Köln, iar Marian Papahagi, ca student în filologie romanică, la Universitatea Sapienza din Roma – şi se încheie la începutul iernii lui 1972, cu o scurtă febrilă scrisoare a Profesorului, imediat după ce acesta îl vizitează pe Eliade la Chicago. Cum cei doi se află, deci, în străinătate, e normal că în scrisori predomină, în primul rînd schimbul lor de impresii de călătorie. Acelea ale lui Zaciu prevestesc Teritoriile, proza lui germană, adeseori cvasi-mateină, în care urmăreşte, în chip programatic să fie pur şi simplu doar un călător, refuzînd constant ca vizitele lui să ia vreodată „o turnură semioficială”. Îl caracterizează un neastîmpăr irepresibil de a voiaja, inexplicabil pentru el însuşi: „Habar n-am de unde a răsărit în mine atîta dor de ducă, căci neam de neamul meu n-a trecut măcar Carpaţii, necum graniţele”. Din scrisorile lui se pot extrage fie gînduri ce ar putea schiţa o filosofie proprie a culturii, fie altele ce sînt crochiuri ale diverselor locuri vizitate şi care se reţin prin conturul lor vădit artist. Ca de pildă: „...Goslar, fostă reşedinţă imperială din secolul XI, orăşel adormit în secolul XVII” sau Avignonul, „trist orăşel de provincie, cu o viaţă cam ca aceea de la Gherla, doar că dominată de amintirea papilor, cu splendidele grădini şi podul din cîntec, înjumătăţit, peste apele furioase ale Rhonului. Încolo micile cafenele unde bătrînii îşi beau porţia de alcool admisă, alături de un tineret zurbagiu şi cam dansant, adunat în «cluburi»”. Superbă este epura prozastică a Copenhagăi şi a locuitorilor săi care „sînt un soi de sudici ai nordului deschişi, liberali, simpatici, vorbăreţi şi complezenţi-amabili fără efort. Kobenhavn e oraşul tuturor îngăduinţelor, cum probabil ştii”. Descripţia se extinde aici treptat într-o meditaţie concluzivă de morfologia culturii: „Afară marea e de un albastru-cenuşiu, soarele are el însuşi o culoare de oţel, pescăruşii neliniştiţi sînt albi numai teoretic în lumina aceasta nordică. Nordul mă împacă cu mine, după ce sudul m-a răscolit şi mi-a creat atîtea melancolii. E un fel de statornicie în toate, o austeritate care nu-i uscăciune şi o civilitate familială, casnică, dacă se poate spune, reconfortantă. Nicăieri n-am întîlnit oameni mai liberi (interior vorbind) şi mai degajaţi în mişcările lor. E o ţară pe care trebuie s-o vezi ca să cunoşti preţul vieţii”. În acelaşi sens morfologic, el defineşte o Germanie caragialiană, adică „o ţară funcţională, teribil de comodă”. În fine, deşi ca ardelean se consideră un nordic, rămîne mereu cu „o nostalgie maladivă după Italia”. De altfel, pe cît se considera de nordic, pe atît era de mediteranean, încît nu e de mirare că, treptat, după întoarcerea lui definitivă acasă, se va simţi tot mai atras de Bucureşti, „îmbătat de acea lumină sudică, foarte iertătoare a altor aspecte bucureştene”, care îi aminteşte de lumina specială a toamnei romane pe care a savurat-o împreună cu Marian.
          Dacă anumite pasaje din scrisorile lui Mircea Zaciu par foi smulse dintr-un jurnal de călătorie deja aproape cizelat pentru tipar, impresiile lui Marian Papahagi din „anii de drumeţie” au ton frust, nu lipsesc nuanţele de autopersiflare, iar cuvintele par spuse pe nerăsuflate, făcîndu-ne să simţim graba estudiantină cu care străbate ţările. Nu lipsesc momente picareşti, precum acela în care, spre uimirea vameşilor, trece pe jos graniţa dintre Spania şi Portugalia. Cu totul memorabilă, în sensul menţionat mai sus, este scrisoarea lui olandeză, strălucitoare, atît în diversele ei asociaţii culturale, cît şi în felul în care surprinde ambivalenţa tipică pentru Amsterdam: „Un oraş imens şi murdar, cu lume care părea obosită de cine ştie ce neînchipuite destrăbălări de noapte şi care lucra datorită unei nemaipomenite şi de-a dreptul atavice şi furniceşti dorinţe de-a face să treacă ziua mai repede ca să se reîntoarcă la aceleaşi nopţi ciudate. Olandezul e un tip dispus, cu siguranţă, la orgii, pe care le parcurge – bănuiesc eu – cu anume distanţare şi, într-o oarecare măsură, metodic, reuşind să se păstreze indiferent în abjecţie şi redevenind esenţial olandez laborios a doua zi”. Pasajul pe care l-am transcris pare să fi fost scris de un Mateiu Caragiale trecut prin experienţa vieţii postbelice de zi cu zi. E posibil ca prin mintea lui Marian să fi trecut, de altfel, un gînd matein, dovadă observaţia pe care i-o transmite în continuare lui Zaciu: „Oricum, mi-am adus aminte de cele ce mi-aţi spus despre cafenelele olandeze şi de Mateiu, a cîta oară evocat, care face şi el o aluzie la acele rachierii olandeze cu faianţă albastră pe pereţi, şi pe care, într-un fel le-am găsit atunci cînd, alungat de gerul de afară şi de zăpada destul de mare, intram în cîte o încăpere dintr-astea, cu covoare persiane pe jos şi pe mese, cu cîte o pereche de bătrîni care păreau să se simtă acasă, în salon, unde îşi invitaseră mulţime de oaspeţi, sau cîte vreo jună walkirie care putea să contribuie foarte serios la alegerea unuia sau altuia din aceste localuri”. Mateiu Caragiale e, de altfel, un nume obsedant în scrisori, pomenit atunci cînd Zaciu şi Papahagi caută prin Trastevere „nu ştiu ce urme mateine” ori atunci cînd amîndoi discută despre „execuţia odioasă” a prozatorului făcută de Cioculescu într-un articol ori atunci cînd Marian îi trimite Profesorului analiza lui consacrată Crailor de Curtea-Veche. În paranteză fie spus, ca lucrurile să nu fie greşit înţelese, nu pot însă să nu precizez că, şi unul, şi altul, au rămas, în acelaşi timp, mari pasionaţi ai lui Caragiale-tatăl, „de care – observă Marian – nu ne dăm seama încă cît a fost de adînc (în treacăt fie zis, trebuie să fi fost un individ feroce)”.
          Ceva din maniera de a povesti şi de-a juca a lui Marian Papahagi se vede şi în verva epistolară cu care descrie cîteva seri culturale de la Accademia di Romania. Iată o asemenea miniatură, care îl are ca personaj pe dl. Professore Mariano Baffi, traducătorul inadecvat al lui Lucian Blaga: „Fructul grabnicei sale rîvne a fost expus într-o preafestivă seară la Academie, în prezenţa a o seamă de babe (nu ştiu de ce, după experienţa de locatar de anul trecut, am impresia că sînt toate contese scăpătate şi asta mai cu seamă după felul elegant în care înhaţă unul după altul paharele şi sandviciurile la cocktailurile ce, punctual, urmează după vreo conferinţă); erau însă şi o seamă de persoane care pot avea cît de cît în clin (sau mînecă), măcar pe departe, cu ale literaturii. In faţa selectului auditoriu ce putea să mai vadă în sală, în afară de un portret al lui Blaga de Drăguţescu, şi pe Drăguţescu însuşi, oarecum rufos şi uşor beat, dl. M. Baffi a citi o conferinţă de tip „Marele poet... s-a născut la... încă din copilărie... Primul volum... Elogii... Deja se observă o urmă de pesimism... altfel optimist... etc. ... Serata a fost ornată de veselia ghiduşă a d-lui Drăguţescu, foarte simpatic de altfel; se făcuse maestrul şi se bătea în piept cum că e român, fapt pe care nimeni nici nu se gîndea să i-l conteste, şi confundînd, fermecător, pe diversele soţii ale diverselor persoane de faţă, de unde şi complimentele respective adresate mereu altor soţi decît cei adevăraţi, după sistemul tirului încrucişat. Spre orele 11, cînd tot ce mai putea fi băut, mîncat, mestecat, rumegat, lins, supt, muşcat, mirosit, gustat, sorpăit, se terminase, toată lumea s-a retras spre casă cu sentimentul de-a mai fi făcut şi puţină cultură, cu un drum, iar între Blaga şi sandviciuri cred că amintirea cea mai plăcută a fost cea a celor din urmă amintite”. Marian vorbea adeseori despre dimineţile Romei, despre cerul ei, despre luminile diverselor ore ale zilei, despre atmosfera romană de noapte cînd, între altele, a reuşit să identifice, în fine, „adevăratul Trastevere” matein ş.a. Într-una dintre scrisori putem vedea cum, evocînd o toamnă „clasică” romană, în mintea lui se iscă o sincronicitate literară complet surprinzătoare, cu o nuanţă uşor aforistică: „Roma e mai frumoasă ca niciodată; n-am petrecut încă luna octombrie aici ca să ştiu ce înseamnă. E o lumină nemaipomenită, care l-ar face pe Jean să suspine, străzile sînt atît de colorate şi de vii încît nu te mai saturi de privit. Nu ştiu dacă am stofă de promeneur solitaire, dar cred că mi-aş putea găsi într-un astfel de octombrie calităţi în acest sens. Dumneavoastră v-aţi regăsi calităţile de neobosit călător. Simt că devin foarte exact, aşa că îmi voi permite următorul truism: toamna nu este deloc anotimpul romantic şi modern al tristeţii, ci unul al echilibrului. Nu că aş vrea să-mi dezmint poetul preferat – Arghezi – dar şi poezia lui pe temă e tot una a perfectei cumpăniri între viaţă şi moarte, ceea ce, înţelegînd acum, mă face să-l privesc cu alţi ochi, ca pe un clasic, în sensul istoric al cuvîntului”.
          Corespondenţa lor e plină de trimiteri la tot felul de filme pe care le văd şi pe care şi le recomandă reciproc. Asta într-o vreme – de neînţeles pentru generaţiile tinere de azi – cînd cei care reuşeau să evadeze în străinătate căutau imediat, cu febrilitate, nu numai cărţile, ci şi filmele la fel de inaccesibile. Totodată, mari amatori de spectacole de teatru, nici unul, nici altul nu pierd ocazia de a fi prezenţi la unele reprezentaţii româneşti, devenite între timp canonice. Astfel, Zaciu îi vorbeşte lui Papahagi de spectacolul lui Liviu Ciulei cu Leonce şi Lena, iar Papahagi, despre Regele Lear al lui Penciulescu, în turneu la Teatro Eliseo din Roma. De altfel, Marian vorbeşte şi despre spectacolul Rabelais, produs în 1968 de trupa Renaud-Barrault: „...închipuiţi-vă o scenă înconjurată din toate părţile de lume, avînd aproximativ forma unei punţi şi aşezată în mijlocul unui circ. Nici un decor în afară de cîteva parîme. Barrault a făcut o reducere din toate cele patru părţi ale romanului lui Rabelais. Totul jucat, cîntat şi mai ales dansat pe un ritm atît de exuberant încît am văzut scene de delir colectiv la care participau persoanele la care te aşteptai cel mai puţin la acest lucru...”.
          Atîta vreme cît Zaciu e la Köln, iar Marian la Roma, schimbul lor de impresii este, într-o anume măsură, aleatoriu şi divers. După întoarcerea definitivă a Profesorului la Cluj, corespondenţa lor capătă treptat o anumită coerenţă, pentru că, în prim-plan, ajung realităţile româneşti – problemele universitare, proiecte de cărţi, echinoxiştii şi revista lor. Apar fulgurant Marcel Runcanu, Eugen Uricaru, Petru Poantă, Adrian Popescu, Ion Mircea şi, ca punct fix de referinţă, Ion Pop, care, imperturbabil, în ciuda pişcăturilor amicale, îşi vede de misiunea lui echinoxistă.
          Cum era şi firesc pentru perioada respectivă, discuţiile lor epistolare se coagulează în primul rînd în jurul cărţilor Profesorului, aflat acum în plină creativitate. Aflăm astfel, de pildă, despre apariţia cărţii Colaje care, în mod simptomatic, deschide, în biografia spirituală a scriitorului, un nou ciclu de existenţă, revelînd, faţă de volumele anterioare, o anumită fibră dramatică. Apoi, Profesorul anunţă că are gata de tipar Ordinea şi aventura, care l-ar reprezenta mai exact „şi în intenţii şi în direcţiile lui“. E un titlu care, într-adevăr, îl defineşte pe Mircea Zaciu. Îmi amintesc că un personaj al său dintr-un scenariu literar din tinereţe (1956) exclamă că, în calitate de universitar, iubeşte „ordinea, spiritul conciliant, academic“. E adevărat că Zaciu însuşi iubea, şi existenţial, şi profesional, rigoarea, care stă la baza tuturor documentărilor şi iniţiativelor lui intelectuale, inclusiv a nenumăratelor lui eseuri. Dar absolut niciodată el nu a suportat spiritul împăciuitor; în sensul acesta, Profesorul a fost întotdeauna profund anti-academic, atrăgînd tinerii prin spiritul lui mereu rebel, ce totodată îi întreţinea tinereţea spirituală. Zaciu n-a cunoscut teama de aventură, a iubit-o în egală măsură cu ordinea: asta l-a împlinit şi ca om, şi ca scriitor. În aceeaşi direcţie a proiectelor, Zaciu îi pomeneşte lui Marian despre rubrica sa „Viaticum“, dintr-o revistă lunară, din care, într-adevăr, peste zece ani se va închega o carte ce face parte „dintr-o serie care va fi un fel de istorie literară sui generis a secolului XIX românesc“. Cu ocazia aceasta, Marian îl întreabă prompt dacă nu cumva intenţionează să scrie o istorie a literaturii române. „O istorie a literaturii?“, îi răspunde Profesorul, obişnuit să-şi scrie concisele lui texte dintr-o suflare. „Nu ştiu dacă voi scrie cu adevărat, în nici un caz una «clasică» de tip pedant. Poate ceva în genul călinescian, «impresii despre literatura...»“. În fine, Zaciu îi mărturiseşte că, după încă „trei-patru cărţi de eseuri critice sau istorico-literare, am să trec la proza de ficţiune“. Uitîndu-mă acum în urmă, punînd datele cap la cap, observ că Profesorul şi-a respectat cu precizie programul şi l-a concretizat, pas cu pas. Astfel, în 1976, publică Teritorii, superba lui proză cvasi-mateină. Există o singură excepţie. Una foarte atractivă prin misterul ei. Între proiectele de cărţi iminente, profesorul anunţă pentru anul următor , în scrisoarea trimisă în 8 octombrie 1972, o carte intitulată Trei singurătăţi, la care se referise, de altfel, într-un mod ceva mai concret şi într-o scrisoare anterioară din 17 iulie 1972, menţionînd că ar fi vorba despre „un eseu de circa 250 p., nu mai mare, despre «Geografia singurătăţii» sau « Trei singurătăţi», titlul nu l-am fixat definitiv“.
          Cînd Zaciu pomeneşte a doua oară acest titlu enigmatic de carte, Marian reacţionează plin de curiozitate: „... cine sînt cei trei? Sau e vorba de trei tipuri de singurătate?“, adăugînd imediat şi cîteva asociaţii foarte incitante: „Cred că v-aţi gîndit, evident, la aforismele lui Schopenhauer, care face din singurătate o adevărată filosofie. Şi tot la singurătate se referă toţi existenţialiştii (mai ales Kierkegaard şi Heidegger). În literatură numele cel mai stimulant este, cred, Hermann Hesse“. În maniera lui tipică de-a rămîne misterios, Zaciu nu-i răspunde nimic în privinţa conţinutului pe care l-ar avea cartea şi nici nu comentează în vreun fel referinţele făcute de către mai tînărul său prieten. Nu-mi amintesc dacă Profesorul a mai pomenit de acest proiect în vreun interviu, în vreo carte sau în jurnal. Îmi amintesc, însă, că – în acele seri prelungite pînă tîrziu în noapte în casa Profesorului de pe strada Bisericii Ortodoxe – l-am mai iscodit împreună cu Jean şi cu Marian în privinţa celor Trei singurătăţi, încercînd totuşi să aflăm cîte ceva despre materia secretă a proiectatei cărţi. Dar Profesorul nu se lăsa niciodată păcălit şi, de fiecare dată, schimba pe loc subiectul. Îmi vine în minte acum şi faptul că – oare în 1978 ? – la insistenţele lui Marian şi ale lui Jean, am scris pentru Echinox un text despre el, fixîndu-mi un punct de plecare deconspirat, în chip imprudent şi impudic, încă din titlu: O singurătate: Mircea Zaciu. Întîlnindu-mă după apariţia textului, Profesorul m-a apostrofat: „De ce-ai scris?“, evident nu atît pentru că articolul meu era căznit şi ratat, cît pentru că i se părea, probabil, că îi dădeam în vileag o vulnerabilitate ascunsă. Tocmai lui, care avea aparenţa unui invulnerabil. Găsind acum, în scrisorile către Marian, menţiunea la aceste Trei singurătăţi, nu pot să nu mă gîndesc iarăşi la cartea aceasta rămasă sub pecetea tainei. Dintr-o dată mi-am dat seama că desele lui referiri, în scrisorile către Marian, la propria singurătate, nu erau doar nişte cochetării stilistice de tip epistolar, ci că ele constituie un leit-motiv major al corespondenţei sale. „Îmi vei face o mare bucurie în această singurătate, scriindu-mi“, îi spune lui Marian, fie că e vorba de „singurătatea lui germană“ (atîta vreme cît se afla la Köln), fie, mai ales de singurătatea lui clujeană, de îndată ce se reîntoarce definitiv acasă: „... nu pot să spun cît m-a bucurat în singurătatea în care mă aflu scrisoarea ta“ sau: „... iar în singurătatea mea caut doar să citesc cît mai mult şi să mai scriu“.
          Revenit acasă, Zaciu jinduieşte continuu după „climatul colocvial” de altădată, aflat acum pe cale de destrămare. Căci, de pildă, Eugen Uricaru – „excelent partener dostoievskian”, care, cu „aerele lui diabolice”, animă „oriunde un dialog” – părăseşte pentru o vreme mai lungă Clujul. Iar Jean, „ultimul mohican“, este „tot mai absent şi deloc dispus să mai conversăm”, sustrăgîndu-se tot mai mult coexistenţei dialogale, fiindcă, „mereu prins cu revista, dacă te pune dracul să mergi cu el pe stradă, se opreşte de zece ori ca să ceară un material, să acosteze un colaborator, să caute pe cineva etc. etc. etc., încît e iritant”. Am căutat în cărţile Profesorului alte referiri la perioada acestei corespondenţe observînd cum ceea ce îi spune în scrisori lui Marian consună cu ceea ce va spune ulterior într-un interviu din 1975 în privinţa şederii lui în Germania: „... neputîndu-mă integra unui climat spiritual, trăiam momentele unei desăvîrşite singurătăţi“, iar după întoarcerea acasă, cum aflăm din acelaşi interviu, el a trăit foarte curînd – „printr-un accident biografic“ – „o criză foarte dureroasă, din care căutam să mă regăsesc prin refacerea unui itinerar lăuntric, literar“. Totul într-o singurătate accentuată de incapacitatea sau, poate, de refuzul lui de-a se mărturisi cuiva. Literar vorbind, rodul acestei crize va fi cartea lui de Colaje, de un dramatism pe care nu-l au volumele lui anterioare şi care îl dezbară totodată de orice savanterie istorico-literară. Existenţial însă, de pe urma aceleiaşi crize, va rămîne cu „gînduri funerare“ şi cu alte „panseuri lugubre“ despre care mărturiseşte că nu i-ar sta bine să vorbească deschis.
          Deşi aparent doar cerebral şi distant, Zaciu nu corespunde tipului de om eminent, iubitor de singurătate, aşa cum îl defineşte Schopenhauer. El suferă în mod vădit de un rău de singurătate, pe care încearcă să şi-l trateze prin găsirea unui climat spiritual care să fie, dacă se poate, de valoarea lui intelectuală sau prin diverse forme ale divertismentului pascalian: numai „tovărăşia voastră (n.n.: a echinoxiştilor, adică) zgomotoasă şi terapeutică m-a calmat”. Am comparat aceste mărturisiri epistolare cu diverse pasaje din eseurile scrise de Profesor exact în aceeaşi perioadă. Rezultatul mi se pare întru totul semnificativ. El ar fi vrut ca trei texte să fi putut să-i apară neapărat împreună în Colaje. Din păcate, doar unul dintre ele a apărut în această carte. E vorba de La Bălcescu. Sare imediat în ochi motivul pe care este construit micul, dar pateticul text: „Paradoxal, Bălcescu ne apare azi definitiv dăruit actelor publice, absorbit de politic. Dar cine a vorbit despre teribila lui singurătate, în plină revoluţie şi, mai tîrziu, în emigraţie...?”. De singurătatea revoluţionarului care ar fi suferit tot timpul de „o nostalgie a umanului (omenescului)”. Să observăm ciudata nevoie a lui Zaciu de a folosi între paranteze un sinonim ce i se pare mai cald, chiar dacă mai tocit, dar mai puţin abstract şi rece decît primul. Pe scurt, Bălcescu nu ar fi fost un frustrat, ci un inapt de „fericire personală”; unul dintre sufletele „urgisite”, nedreptăţite de viaţă, ce n-au fost „«menite» unei fericiri intime”. De aici ar începe pentru omul Bălcescu şi autoînşelarea: „fericirea personală nici nu e decît o «nălucire»”, aşa încît, încheindu-şi socotelile „cu Eros, cu Prietenia”, politicianul absoarbe cu totul omul. Pentru acest fapt Bălcescu le-a părut celorlalţi rigid, intratabil, „inuman”. După Zaciu, iacobinismul şi intransigenţa lui Bălcescu provin, deci, din „mari privaţiuni intime, din insatisfacţii” ascunse. Al doilea text, rămas în afara Colajelor, ar fi trebuit să fie cel despre scindatul Goga, adică despre contrarietatea insolubilă dintre poetul solidar, dedicat comunităţii, şi poetul solitar, aplecat asupra propriilor frămîntări interioare. În fine, cel de-al treilea text – publicat în 1971 în revista Echinox şi rămas, dacă nu mă înşel, nereluat în nici unul din volumele sale – este cel mai surprinzător şi mai simptomatic pentru maniera indirectă de confesare dramatică a scriitorului. Textul se numeşte Nesomn şi decupează trei întîlniri cu totul ieşite din comun cu Tudor Vianu. Sînt secvenţe care nu-l mai reprezintă pe „omul echilibrat şi sever cu sine, stăpînindu-şi durerea prin gîndire”, ci faţa lui răvăşită ce desfigurează demnitatea măştii sale clasice. Zaciu evocă un moment petrecut în casa lui Vianu unde venise împreună cu un prieten pentru a lua un manuscris confesiv ce urma să apară în Tribuna. O dată în plus, el rezonează la solitudinea omului Vianu, solitudine la care el însuşi este atît de sensibil: „Singurătatea lui totală o mărturisea acum, cu un abandon, cu o nepăsare a sfîrşitului şi ne-o mărturisea nouă, [...] fiindcă eram nişte tineri aproape necunoscuţi de aceea ne şi citi acele pagini autobiografice unice, în subtextul cărora glasul lui frumos plîngea. Plîngeam şi noi, ca nişte copii”. Nesomn e un text greu de înţeles, întrucît eliptic, se simt la lectură pauzele de gîndire şi de detalii de legătură nespuse între fraze, din cauza ezitării de a dezvălui prea mult din secretul de sub scoarţa singurătăţii lui Tudor Vianu. Cum am spus, Zaciu nu şi-a republicat în vreo carte scurta lui evocare încriptată, dar a revenit asupra definirii lui Vianu într-un alt text pe care, nu întîmplător, l-a numit Hombre secreto şi din care i-a citat verdictul liric: „Te-neacă plînsul: pune-ţi mască!”. Versul acesta semnificativ poate fi considerat un răspuns indirect şi tîrziu la „o scrisoare disperată” pe care tînărul Zaciu i-a scris-o savantului şi la care, în momentul respectiv, nu primise nici un rînd de răspuns. Nu ştiu dacă materia enigmaticului volum niciodată scris ar fi conţinut aceste trei tipuri concrete de singurătăţi – Bălcescu, Goga, Vianu – unite  prin tangenta unor infirmităţi şi nefericiri ascunse. Poate singurul lucru clar e acum că Zaciu, în anii cînd îi scria lui Marian Papahagi, era el însuşi ros de un rău lăuntric, care îi crea şi circumscria singurătatea.
          Aceasta i se accentuează şi din cauza altui accident biografic ce i se întîmplă tot în 1972, cînd este demis din funcţia de şef al Catedrei de Literatură Română Contemporană. În această împrejurare Profesorul reacţionează în maniera lui caracteristică, parînd lovitura primită sub aparenţa unui comportament impasibil, cu mască de dandy: „Faptul că micul nostru colectiv s-a dizolvat m-a afectat enorm. Asta pot să ţi-o spun ţie, fiindcă aici am jucat perfect rolul indiferenţei, ca să nu suscit nici o clipă satisfacţia inimiciţiei. De opt ani conduceam acest grup de oameni, cu care, cei mai mulţi, eram şi foarte bun prieten sau măcar amic, astfel că am fost întotdeauna înţeles şi ajutat, iar ei au răspuns intenţiei mele de a ne impune prin publicaţii, cărţi, activitate diversă, încît ajunsesem acum, după opt ani de strădanii, să fim – sînt convins – cel mai omogen şi mai valoros colectiv din facultate, fără falsă modestie. Eram o mînă de oameni care am reuşit să ne facem un nume în cultura românească, în vreme ce decanul sau alţii au rămas nişte iluştri anonimi. Poate că şi acest lucru a dus la măsura satisfăcută de a ne contopi în masa mediocrităţii”. Ceea ce-i spune lui Marian în scrisoarea din 8 octombrie 1972 reia, într-o nouă formulare explicativă, şi într-o epistolă de la sfîrşitul aceleiaşi luni. Mi se pare evident că Zaciu găsise în creativitatea proprie şi în cea a prietenilor din jurul său o formă de a-şi exorciza şi converti singurătatea prin găsirea unor resurse formative, ca mentor. Astfel, în el – ca la modelul lui suprem, Bălcescu – omul este absorbit şi mîntuit de profesor: „... realmente am avut un colectiv foarte sudat, foarte unit, foarte bun, cu oameni care începuseră să se afirme frumos în cultură, în eseistică, în apariţii editoriale bine primite etc.; pentru ca acum să se aleagă praf şi pulbere de munca mea de opt ani cît am avut sub mînă acest colectiv. Nu zic că eu i-am făcut aşa, departe de mine gîndul de a-mi aroga toate succesele. Însă parcă o părticică din rezultate mi se datoresc şi insistenţei cu care m-am ţinut de capul fiecăruia să publice, să scrie, să iasă din orice inerţie, să se afirme şi să facem ca emulaţia cinstită să aleagă valorile de nonvalori. Pur şi simplu mă simt inutil în facultate. Şi îţi spun foarte sincer că dacă mîine mi s-ar ivi prilejul să trec într-o altă muncă, în presă sau în altă funcţie, aşi face-o cu ambele mîini, după două decenii de profesură”. Cu această ocazie se vede clar că, în scrisorile către Marian, vorbeşte un om format, care îşi expune programatic menirea lui de şef al şcolii clujene de critică şi istorie literară. O misiune şi o vocaţie, mascate în exterior de aceeaşi atitudine dandystă: „... n-are rost să insist asupra acestui epizod (n.n.: al demiterii). El mă consumă groaznic şi cu atît mai mult cu cît caut să nu mă arăt nimănui, eşti poate singurul căruia-i fac această confesiune, pur şi simplu pentru că nu eşti în cauză şi eşti departe şi ţin la tine etc. Lui Jean mi-a fost imposibil să-i spun ceva, nici măcar ce demoralizat sunt. Cei de aici interpretează lucrurile foarte trivial, în sensul că aşi regreta pur şi simplu o şefie, cînd în fond e ceva mult mai adînc. Am ajuns la o vîrstă cînd – din păcate – simt maturitatea, aşi vrea să o realizez în ceva care să mă reprezinte cît de cît şi totuşi nu pot”. Acestei confesiuni epistolare din toamna anului 1972 i-am găsit un pandant în textul Pro domo, pus la sfîrşitul volumului său Bivuac, apărut doi ani mai tîrziu. Aici el mărturiseşte că „formaţia mea morală-didactică” s-a cristalizat, în mare măsură, sub influenţa profesorului Ion Breazu, de la care a învăţat un lucru esenţial: „colaboratorii tăi sînt prietenii tăi (n.n.: cu reciproca la fel de valabilă), al căror destin îţi este încredinţat, eşti dator – nu administrativ, ci în numele unei afecţiuni, a prieteniei – să-i sprijini, să-i formezi ca să ştii cui laşi continuarea drumului” şi să le activezi „dragostea pentru literatură, pentru creaţie”. Actul de a scrie, de a crea devine pentru el unicul mod de a-şi învinge singurătatea, găsindu-şi, în acelaşi timp, un sens şi în impulsionarea continuă a creativităţii prietenilor săi, în special a celor tineri, care pot fi încă ezitanţi, nesiguri pe ei. Simţindu-se întotdeauna reconfortat în mijlocul foştilor lui studenţi, în care a găsit mereu „nişte admirabili prieteni”, Profesorul i-a integrat în modul cel mai concret şi eficient în tot felul de proiecte coordonate de el: dicţionarele de scriitori români, colecţia „Restituiri” de la Editura Dacia, cercetarea în comun a memorialelor româneşti de călătorie, cărţile colective „gîndite şi alcătuite“ de el însuşi. Tocmai pentru că este mereu obsedat de creativitate, e mereu foarte iritat de risipa de timp „cu revista şi ciracii” Echinoxului a lui Jean sau a lui Marian. În mod paradoxal, ne reproşa ceea ce ar fi putut să-şi reproşeze lui însuşi –”risipirea” cu noi şi pentru noi a unui timp pe care ar fi putut să-l dedice scrierii unor cărţi personale.
          Dacă scrisorile lui Zaciu sînt acelea ale unui om format, care îşi aplică programul, acela al impulsionării creativităţii personale şi colective, cele ale lui Marian sînt ale unui tînăr pe cale de a se forma. Treptat, cu multă abilitate, Profesorul îl ghidează pe Marian către ideea de a-şi lucra o primă carte şi de a se modela ca scriitor, fără a atenta însă la independenţa spirituală a tînărului său corespondent: „E o preocupare a mea să te pun pe o linie de plutire... scriitoricească, apoi te voi lăsa singur”. (Intervenţie venită la timp, căci, asemeni tînărului Eugen Ionescu, tînărul Papahagi tocmai descoperise şi el neimportanţa actului de a scrie, simţind că ar fi în stare să susţină „cu aceeaşi convingere două lucruri nu numai diferite, ci chiar opuse“.) În acelaşi timp, Zaciu îl îndeamnă cu insistenţă ca, după terminarea studiilor sale de filologie romanică, să nu se mai întoarcă la Cluj, ci să se stabilească la Bucureşti, în numele aceleiaşi idei obsesive, anume că acolo există indiscutabil, un climat superior de creaţie. Marian, însă, refuză categoric această sugestie. Pe de o parte, după patru ani petrecuţi la Roma, nu mai suferă de nici un complex provincial, iar pe de altă parte, mi se pare evident că devenise adeptul unui model de urbanitate şi de cultură de tip italian, în care nu există doar un centru (de obicei şi capitală administrativă a unei ţări), ci centre culturale simultane. De aceea, odată întors acasă, el vrea să înfiinţeze la Universitatea clujeană „un studiu (n.n.: cu sensul italian de „şcoală”) de filologie romanică, să formez un grup de oameni dispuşi să lucreze în acest sens. Înţeleg filologia romanică nu ca lingvistică, ci ca disciplină ce se ocupă de literaturile romanice, în primul rînd medievale, dar şi moderne. Cum în acest sens în ţară nu există nimic nicăieri, nici la Bucureşti, nici la Cluj, nici în alte părţi, e acelaşi lucru dacă mă apuc de treabă acolo ori aici”. Totuşi, justificîndu-şi încă o dată „această profesiune de credinţă campanilistă (ciudată la mine, care numai ardelean nu sînt)”, Marian Papahagi adaugă că preferă Clujul pentru că acesta îi oferă un avantaj esenţial: „o anumită linişte de care am sigur nevoie. Nu mai vorbesc de faptul că sînt la Cluj cîteva persoane, printre care îmi permit să vă număr, pentru care m-aş stabili acolo oricînd... Ceea ce contează sînt oamenii: şi dacă există cîţiva oameni la care ţin, de ce să nu te alături lor ? Nu mai am de mult complexul provincialităţii”. Şi revine, în acelaşi sens, cu un ton categoric, într-o altă scrisoare: „Mă bate un dor cumplit de întoarcere; de asta se leagă şi dorinţa (pe care mi-o reproşaţi) de a mă stabili la Cluj. Toţi prietenii mei sînt la Cluj şi pentru mine asta e vital. Poate credeţi că e doar o impresie, dar sînt foarte convins că e totuşi cum simt eu. Asta îmi lipseşte cel mai mult la Roma: prietenii”. Tocmai neascultînd de îndemnul lui Zaciu de a se stabili la Bucureşti, Marian materializează, într-o oarecare măsură, visul cvasi-utopic pe care Zaciu – cel mereu iritat de „clujenii stupizi“ – i-l transmitea încă într-o scrisoare din primăvara lui 1970: „... poate reuşim să facem o insulă de clujeni-neclujeni la Cluj”, adică de scriitori şi universitari care, nepierzînd nimic din rigorismul lor ardelenesc, ar avea, totodată, o perspectivă europeană asupra lucrurilor. Vis campanilist, asezonat mai apoi cu subtilele asociaţii culturale, din păcate tot cvasi-utopice, din răspunsul epistolar al lui Marian Papahagi: „Dvs. mă sfătuiţi să nu vin la Cluj şi vă înţeleg îndemnurile. Dar în acelaşi timp mă gîndesc dacă n-ar fi mai bine să încercăm să strîngem puţin rîndurile la Cluj. Nu că aş avea o părere prea bună despre mine, dar parcă e totuşi mai bine să fim la Cluj cît mai mulţi oameni care să aibă chef de lucru, şi să contribuie cît pot la aşezarea Clujului la un nivel pe care-l merită. Clujul ar trebui să fie Oxfordul şi Cambridge-ul nostru, ceea ce Coimbra este pentru portughezi; ceea ce sînt universităţile mici (de exemplu Pisa şi Padova) pentru Italia...”. 
          În fine, o clarificare personală pe care mi-a adus-o lectura acestor scrisori. În corespondenţa aceasta consumată între 1970 şi 1972 sînt absent. Îmi dădusem licenţa cu Mircea Zaciu şi fusesem reţinut la Filologia clujeană la recomandarea lui. Totuşi relaţiile noastre rămăseseră distante, cu atît mai mult cu cît, la scurtă vreme după aceea, Profesorul a plecat în Germania. În toamna lui 1972, Ion Pop – care se pregătea să plece ca lector de românistică la Sorbonne Nouvelle, Paris III – m-a chemat în redacţia revistei Echinox. Nu mi-a explicat niciodată de ce m-a ales tocmai pe mine, dar nici eu nu l-am întrebat. În primele luni m-am simţit cam stingher în grupul redacţional de tranziţie care a urmat aceluia fondator al Echinox-ului. În ianuarie anul următor a sosit de la Roma şi Marian. Şi dintr-odată, pe nesimţite, datorită lui, am devenit, pe de o parte complice de agape şi farse cu echinoxiştii din prima generaţie, iar pe de alta, un obişnuit al casei lui Zaciu de pe dealul Bisericii Ortodoxe. Toate acestea mi-au schimbat în mod radical viaţa. A urmat un deceniu în care, alături de Jean şi Marian, în calitate de „triumviri” – după cum ne-a poreclit, inspirată, Marta Petreu – am lansat împreună cîteva strălucite promoţii de noi echinoxişti, care l-au avut, la rîndul lor, ca magister ludi pe Mircea Zaciu.

Ion Vartic

„O insulă de clujeni-neclujeni la Cluj“

» anul XXIV, 2013, nr. 4 (275)