Bucuria galanteriei

Augenia Sarvari


          În acelaşi Iaşi cu uriaşi nămeţi de zăpadă viscolită, în care ninsoarea venea în valuri, la distanţă de o zi după Troienele înnegurate, a urmat miracolul: Indiile galante, o baie de lumină, culoare, frumuseţe paradiziacă.
          Opera-balet Indiile galante a lui Jean-Philippe Rameau a fost reprezentată pentru prima oară la Paris în 1735. Andrei Şerban a montat-o în 1999 la Opera Garnier, cînd le-a avut alături pe scenografa Marina Drăghici şi coregrafa Bianca Li. Creaţiile celor două artiste au fost preluate în această producţie. Spectacolul de la Iaşi nu este însă o simplă copie a celui din Paris. La Iaşi, decorul şi costumele au fost adaptate de scenografa Carmencita Brojboiu, colaboratoarea fidelă a regizorului. Andrei Şerban spune mereu că în momentul în care se ajunge la premiera unui spectacol, rămîne ceva „neterminat, chiar şi atunci cînd este foarte reuşit şi are trecere la public şi este deopotrivă un succes de presă“, rămîne regretul de a nu fi putut surprinde esenţa, de a fi rămas neexprimat ceea ce este „cel mai bun în mine“. Cu fiecare reluare, de fapt, regizorul caută să exprime într-un mod explicit acel ceva „cel mai bun“, astfel încît fiecare spectacol e unic.
          Încîntătoarea creaţie a lui Rameau este compusă dintr-un prolog şi patru entrée-uri, în fiecare dintre ele acţiunea petrecîndu-se mereu în alt loc de pe glob, un bun prilej de etalare a unei fantezii somptuoase. Şi-apoi, mereu rătăcitor dintr-un loc în altul al globului este regizorul însuşi, a cărui nelinişte creatoare se întrupează, iată, în explozia de decoruri, costume, mişcare scenică, toate într-o uluitoare simbioză. O ramă strălucitoare încadrează poveşti simple de dragoste, ale unor îndrăgostiţi riscînd să fie despărţiţi mereu de un al treilea personaj. Toate cele patru întîmplări se încheie cu împlinirea fericită din final. Pe uvertura operei, personajele traversează scena prezentîndu-se. Prologul se petrece în cer, printre nori albi-trandafirii, scăldaţi într-o lumină portocaliu-roşietică, în palatul zeiţei tinereţii, Hébé. Personajele din înalt, conduse de Hébé, încurajînd dragostea, frumuseţea, fericirea, se insinuează printre perechile de tineri de la curte cu peruci pomădate şi îmbrăcate după moda de secol XVIII, baletînd elegant. Răul se insinuează însă în poveste – zeiţa războiului, Bellone îndeamnă tinerii la război. Pe toată durata spectacolului, în răstimpuri anumite, lumea de pe scenă va invada sala, implicînd direct publicul în poveste, ca şi cum personajele din picturile şi sculpturile de pe tavanul aurit al sălii ar fi coborît peste şi printre noi. Cred că gîndul ascuns al lui Andrei Şerban şi al directoarei Operei ieşene, Beatrice Rancea, a fost de a inaugura splendida sală a Operei din Iaşi cu un superb spectacol baroc. Fiecare început de act este marcat comic, ca în teatrul Evului Mediu, de o pancartă-lozincă, anunţând ceea ce urmează să vedem. Chiar de la început, pe un astfel de „tablou“ mişcător apare scris cu litere de o şchioapă Les Indes Galantes. În fundul scenei, o miniplatformă mişcătoare cu scări va servi de podium pe care se vor arăta personajele-cheie ale celor patru poveşti. Zeul Amor, înveşmîntat în roşu-sîngeriu, semănînd oarecum cu Puck ori Ariel, are arcul gata pregătit şi se furişează tot timpul printre interpreţi, legînd şi dezlegînd relaţii. De undeva din culise apare un uriaş ou auriu. Cele patru felii în care este împărţit ascund simboluri ale meleagurilor prin care povestea urmează să poposească: un fluture aşezat pe o floare, pentru entrée-ul Les Fleurs, un ştiulete de porumb pentru Les Incas de Perou, o semilună pentru Le Tourc généreux, un soare incaş stilizat pentru Les Sauvages.
          Entrée-urile încep cu Incaşii din Peru, în care zeul soarelui, Huascar, cu o pălărie-raze-de-soare, îndrăgostit de tînăra Phani – pe care o iubeşte şi ofiţerul spaniol Don Carlos – va dezlănţui natura, declanşînd erupţia unui vulcan, pentru a o cuceri pe frumoasa prinţesă peruviană. Tonurile de portocaliu şi roşu conferă atmosferei sacralitate, iar scuturile războinicilor incaşi ai lui Huascar, pe care se distinge clar semnul stilizat al Soarelui, sînt mînuite ritualic în lumină stroboscopică, în timp ce vulcanul începe să „scuipe“ lavă şi pietre.
          Episodul Turcul generos are ca decor marea agitată – fîşii de pînză albastră sînt răsucite continuu de pe margini, dînd iluzia de valuri învolburate din care răsar ici şi colo marinari aflaţi în pericolul de a fi înghiţiţi de adîncuri, în timp ce sirene unduioase îşi scot cozile sclipitoare deasupra apei. Marea îi cuprinde şi îi atrage pe toţi. Locul de întîlnire al personajelor este o scoică uriaşă. Osman însuşi se va cocoţa pe ea, pentru a da mai multă greutate declaraţiilor de dragoste pe care i le face Emiliei. Dar cochilia albastră este şi semn al destinului îmblînzit: cei doi iubiţi, Valère şi Emilie – care fusese răpită de piraţi –, se reîntîlnesc aici. Gestul de generozitate al lui Osman prin care renunţă la mîna tinerei în favoarea lui Valère – acesta, de altfel, îl salvase pe turc de la moarte –, duce la prăbuşirea în mare a minaretului. Osman se retrage însoţit de alaiul comic de supuşi purtînd turbane uriaş-mişcătoare şi de cele două sirene sclipitoare. Dervişi rotitori, etalîndu-şi virtuozitatea, încheie procesiunea.
          Intrarea Florilor inundă sala de culoare şi imagini luxuriante. Simpatice ghivece „dansatoare“, cu cîte o margaretă înfiptă în creştet, îşi etalează graţiile pe scenă, iar pe culoarele sălii se răsfiră flori-balerine, mînuind cu graţie fluturi multicolori cu aripile tremurătoare, fixaţi pe tije înalte din sîrmă invizibilă. Din loji, „florile“ îşi risipesc petalele parfumate peste spectatori.
          La fel de bogată este simbolistica ultimei părţi, Sălbaticii. Costume albe cu franjuri din piele maron, cizme înalte, peruci cu păr lung şi negru şi bentiţe indiene cu pene unduioase, un curcan uriaş auriu – etalon al unei Americi îmbelşugate. În acest cadru fantastic, din care nu lipseşte nici copacul vieţii, se va petrece ultima poveste de dragoste: prinţesa indiană Zima, disputată de cei doi ofiţeri, Damon şi Don Alvaro, îl preferă pe tînărul amerindian Adario. Punctul culminant este scena corului Pipei Păcii, reconcilierea între sălbatici şi europeni. Cercul se închide la final: cele patru fragmente despicate la început refac oul auriu, în timp ce din înalt se depliază titlul operei, pe faimosul rondo de sfîrşit, care-i va aduce în scenă pe toţi realizatorii spectacolului, declanşînd un dans general, în care se vor prinde pînă şi dirijorul şi regizorul.
          Andrei Şerban ştie foarte bine că privitorul de astăzi este sensibilizat de cu totul alte lucruri decît cele la care vibra aristocraţia franceză din epoca lui Rameau. El a găsit mijlocul prin care spectatorul modern să fie scos din rutina vieţii de zi cu zi pentru a gusta din luxurianta muzică a barocului: amestecul lumilor. Astfel, corurile, eroii, balerinii coboară de pe scenă şi împresoară privitorii din loji, de la balcon, obligîndu-i să iasă din pasivitatea obişnuită şi să „intre“ în spectacol. Iar pentru a face arcul peste timp, prin care barocul a fost contemporaneizat, rochiile pe arcuri şi perucile pudrate dansează modern, Zima saltă în ritm de pop pe acordurile Pipei Păcii, iar accesoriile comice (baloane multicolore, recuzită de circ) dezamorsează situaţiile.
          Impresia pe care spectacolul o degajă – chiar dacă parodierea situaţiilor este evidentă – este aceea a unei lumi populate de înălţimi spirituale. În acţiunea scenică este angrenată întreaga fiinţă a cîntăreţului-actor, şi aceasta nu (numai) sub imperiul gîndirii, care (doar) îl stimulează, ci şi sub incidenţa „frumuseţii sălbatice“ a sufletescului.

 

Eugenia Sarvari

Bucuria galanteriei

» anul XXIV, 2013, nr. 3 (274)