Minunea probabilă de a fi

Mirel Anghel

          Pentru cei care stau chiar şi câteva clipe să admire complexitatea copleşitoare a lumii vii, cartea lui Richard Dawkins (Ceasornicarul orb, Bucureşti: Humanitas, 2009) este un tărâm al fascinaţiei contemplării minunii de a fi. Lucrarea a apărut în anul 1986, titlul ei fiind preluat dintr-o analogie folosită de William Pailey, autorul cărţii Natural Theology (1802), în care celebrul antropolog şi filozof englez pune întreaga complexitate a lumii vii pe seama unui Creator. Dawkins preia de la el metafora „Ceasornicarului orb“, însă el abordează această problemă făcând apel la argumente de sorginte darwinistă, rafinate cu cele aduse de descoperirile ştiinţifice contemporane.
          Organismul uman este atât de complex, încât şansele de a putea reface această structură incredibilă şi unică, de a reuni pentru a doua oară toate „piesele“, sunt nule. Dawkins explică armonizarea tuturor elementelor care compun ceea ce există prin selecţia inconştientă a trăsăturilor viabile care să-i poată conferi organismului respectiv perspectiva supravieţirii şi perfecţionării. O asemenea încercare de a repeta procesul care are ca rezultat ceea ce suntem inclusiv noi seamănă într-o oarecare măsură cu tentativa de a face un avion să funcţioneze doar aruncându-i componentele într-o grămadă de fiare inutile. Nu suntem decât conglomerate de molecule, scrie Dawkins, la fel ca orice altceva care există, însă ceea ce diferă este modul în care moleculele sunt aşezate în fiinţele vii, în comparaţie cu lucrurile. În plus, instrucţiunile încorporate de organismele vii le fac să urmeze un anumit tipar, programându-le dinainte evoluţia.
          În cazul unei asemenea „maşinării“ sofisticate, Creatorul este unul orb, un „Ceasornicar“ a cărui cecitate face o selecţie inconştientă care rafinează trăsăturile vieţuitoarelor de pe Pământ. Totul se traduce în selecţia naturală care, în decursul timpului, face alegeri repetate până ajunge la trăsăturile ce duc la supravieţuirea organismului. În opinia lui Dawkins, vieţuitoarele sunt prea bine concepute pentru ca ele să fi apărut din întâmplare. Autorul optează pentru răspunsul lui Darwin în privinţa evoluţiei organismelor. Transformările minuscule suferite de ele de-a lungul timpului, atât de mici încât să poată da greş uneori şi să reia procesul, au dus la apariţia a tot ce există în zilele noastre. Spaţiul genetic în care ele ar fi putut evolua este uriaş, noi fiind martorii şi dovezile cele mai bune ale unui rezultat posibil din mai multe traiectorii de evoluţie.
          Demonstraţia lui Richard Dawkins ocupă teritorii vaste ale ştiinţei, autorul angajându-se într-un efort uriaş al cuprinderii unei părţi cât mai mari din procesul evolutiv. El punctează procesele şi etapele care pot sta mărturie pentru adevărul teoriei selecţiei naturale de sorginte darwinistă. Numai analizând câteva trăsături ale corpului uman putem realiza complexitatea lui. Într-o singură celulă este stocată informaţia echivalentă cu cea din 30 de volume ale celebrei enciclopedii Britannica, totul înmulţit cu 3. Şi mai uimitor este faptul că, dintr-un motiv necunoscut, informaţia genetică din celulele umane este folosită doar în proporţie de 1%. Doar un volum din celebra enciclopedie, pentru a păstra proporţiile.
          Miracolele sunt definite de Richard Dawkins drept evenimente lipsite de aura supranaturală cu care suntem obişnuiţi să le înconjurăm. El refuză minunii calitatea de a apărea cu totul pe nepregătite şi argumentează cu infinitezimalele trepte de evoluţie, aproape insesizabile prin raportarea la milioanele de ani în decursul cărora au fost dobândite trăsăturile care acum ni se par definitive. Evoluţia nu este obţinută fără ca ea să fie făcută în perechi, căci prada unui animal feroce nu rămâne la un stadiu inferior de dezvoltare faţă de acesta, ci merge alături de el pe scara timpului.
          Autorul aseamănă indirect vieţuitoarele cu ceea ce se întâmplă pe o bandă automatizată de producţie, cea care elimină „exemplarele“ cu prea multe imperfecţiuni pentru a putea fi acceptate ca produse finale. El nu se extaziază în faţa adevăratei minuni a existenţei, ci doar o contemplă cu admiraţie şi începe să o demonteze pentru a-i analiza resorturile. Nu uită nici să menţioneze alte teorii, care, deşi nu contestă procesul propriu-zis al evoluţiei şi nici înrudirea tuturor organismelor, se situează împotriva „spiritului“ darwinist.
          Ideea centrală a acestei cărţi este că nu avem nevoie de un Creator pentru a explica existenţa vieţii. Dawkins încearcă să explice evoluţia mergând pe firul selecţiei naturale, purtându-şi cititorul prin numeroase domenii din care alege exemplele pe care le consideră cele mai bune.Cel al evoluţiei ochiului mamiferelor este o demonstraţie strălucitoare a dobândirii şi perfecţionării acestui simţ. El arată că ochiul este prea complex pentru a fi putut să apară dintr-odată. Un alt exemplu este cel al evoluţiei craniului şi creierului uman. A fost nevoie de nu mai puţin de trei milioane de ani pentru ca un organ precum creierul să îşi tripleze volumul, de la Australopithecus la Homo sapiens. O astfel de îmbunătăţire implicit a activităţii cerebrale a conferit un avantaj în cursa pentru supravieţuirea generaţiilor care au înaintat în timp.
          Printre părţile mai puţin atractive ale cărţii se numără supralicitarea argumentelor ştiinţifice, de aici rezultând o argumentaţie care necesită multe reveniri pentru a putea fi urmărită. Ea este înţelenită de numeroasele dovezi şi demontări pe care autorul ţine cu orice preţ să le facă, oscilând parcă fără încetare între domeniile ştiinţifice, în încercarea de a ne apropia de o demonstraţie exhaustivă.
          Cert este că Richard Dawkins nu îl identifică pe acest „Ceasornicar orb“ cu Dumnezeu. El pare mai degrabă un ansamblu de factori şi procese ale căror eşecuri şi mici reuşite au dus la apariţia minunii probabile de a fi. Ceea ce ne spune cartea Ceasornicarul orb este că miracolele nu sunt calculate, ele doar se petrec.

 

Mirel Anghel

Minunea probabilă de a fi (Richard Dawkins, Ceasornicarul orb, Bucureşti: Humanitas, 2009)

» anul XXIV, 2013, nr. 3 (274)