„Recuperarea“ unui poet

George Neagoe

          Editarea unui scriitor, indiferent de poziţia canonică, reprezintă un eveniment demn de reverenţă. Azi, când filologi sunt tot mai puţini, iar cercetarea a atins forme derizorii (în ciuda proiectelor de anvergură: Dicţionarul general al literaturii române sau Dicţionarul cronologic al romanului românesc), apariţia unei sinteze pare o ciudăţenie. Alegând să tipărească aproape toate versurile lui Ioanichie Olteanu, Turnul şi alte poeme, ediţie îngrijită, prefaţă, tabel cronologic, note, bibliografie şi repere critice de Ioan Milea, Cluj-Napoca: Editura Eikon, 2012, 216 p., Ioan Milea face o muncă extrem de utilă. Readuce în atenţie un autor ignorat, care a refuzat să-şi strângă scrierile între coperte, după ce, la 24 de ani, a avut ghinionul ca primul lui volum – Turnul –, programat să apară la Editura Fundaţiilor Regale în 1947, să nu mai apară deloc, din pricina abdicării lui Mihai I şi a desfiinţării instituţiilor dependente de monarhie. Starea lui de veşnic aspirant la debut contrariază, din pricina amănuntului că, aşa cum indică datele biografice (p. 31-33), Ioanichie Olteanu s-a numărat printre funcţionarii culturali de bizuială atât sub Dej, cât şi sub Ceauşescu. A condus o mulţime de reviste. A deţinut postul de director al Editurii Eminescu, principala concurentă a Cărţii Româneşti. A lucrat în calitate de secretar al Uniunii Scriitorilor. Dar, plasând în context şi bibliografia altor membri ai Cercului Literar de la Sibiu, vom sesiza că poetul respectă regula. Radu Stanca a decedat fără nicio carte tipărită. Ovidiu Cotruş şi-a văzut cea dintâi culegere – Opera lui Mateiu I. Caragiale (1977) – pe patul de moarte. Eugen Todoran îşi aşază semnătura pe o carte în 1968, în calitate de editor (Lucian Blaga, Teatru). Cornel Regman, un intelectual devotat ceva vreme PMR, prin activitatea la Almanahul literar, a publicat un volum abia după amnistierea deţinuţilor politici: Confluenţe literare (1966). Deşi, în studenţie, avea deja două cărţi, o proză suprarealistă – Povestea tristă a lui Ramon Ocg (1941) –, şi un eseu – Despre mască şi mişcare (1944), I. Negoiţescu s-a afirmat într-adevăr numai după eliberarea din puşcărie cu o selecţie de articole – Scriitori moderni (1966). Despre debutul amânat al lui Ştefan Aug. Doinaş am discutat în varii ocazii, el şi Radu Stanca fiind în aceeaşi situaţie cu cea a lui Ioanichie Olteanu din 1947.
          Îngrijitorul propune un instrument pe măsura valorii poeziei lui Ioanichie Olteanu. Ioan Milea nu omite bucăţile compromiţătoare, precum Grănicerii (textul se află şi în culegerea-manifest Poezia nouă în R.P.R., ed. a 2-a, 1953, intrare neînregistrată însă în Turnul şi alte poeme), redactată în stilul luptei socialiste în favoarea menţinerii păcii, al revoltei contra sabotorilor României din interior, al urii faţă de imperialişti, al exaltării iubirii pentru „Partidul ocrotitor“, al încrederii statornice în progres şi în viitor şi, inevitabil, al elogiilor adresate satrapului din fruntea URSS, călăuză în drumul spre comunism: „Dar acum, fără ciocoi,/ când scăparăm de nevoi,// să-i lăsăm să ne robească,/ ţara să ne-o tâlhărească?// Nicidecum! din zare-n zare/ creşte clasa muncitoare,// cot la cot se strâng popoare/ forţă nu-i să le doboare,// Că le-ndrumă din Cremlin/ geniul marelui Stalin.// Nu ne temem, nu ne dăm,/ binele care-l avem/ ştim să-l ţinem şi veghem:// râurile şi pământul/ munca liberă şi cântul,// codrii verzi cu plaiurile,/ oamenii cu graiurile,// doinele cavalului,/ drumul Cincinalului“ (p. 156–157). Pentru asemenea aberaţii şi improvizaţii folclorice, vehiculând şi tonuri din Eminescu (Revedere), nu prea îmi dau seama cum am fi îngăduitori. Pe de o parte, conţin aproape toate silabele realismului socialist. Pe de alta, parazitează, deopotrivă, tradiţia doinelor şi a prelucrării acestora.
          Vinei politice nu-i vom găsi circumstanţe atenuante. Implicându-se în periodicele dirijate de Putere (Tribuna nouă, Lupta Ardealului, Contemporanul), Ioanichie Olteanu era obligat să slujească temele oficiale. Iar culpa literară nu se poate desprinde de cealaltă. Întrebarea care se deschide acum priveşte relaţia între valoare şi concesie. Cu ajutorul ediţiei Turnul şi alte poeme ne vom lămuri asupra unui detaliu pe care editorul se străduieşte să-l minimizeze. Poemele sunt împărţite după criterii prea laxe, aşa încât ni se oferă senzaţia că Ioanichie Olteanu a trecut prin mai multe etape de autodefinire decât cele reale:

Am putut distinge, astfel, patru tipuri de creaţii, grupate ca atare: poeziile tradiţionalist-romantice, ale începuturilor şi căutării de sine, cu tentă bucolică şi erotică; baladele propriu-zise şi poemele meditativ-existenţialiste; versurile deja „angajate“, cu coloratură ideologică mai mult sau mai puţin vădită, a căror atitudine merge de la insurgenţă până la celebrarea imnică şi se exprimă uneori sub forma unor parabole. O a patra categorie include textele ce alunecă în proletcultismul binecunoscut al primelor decenii posbelice. Destul de reduse ca număr, în comparaţie cu ale altor confraţi din epocă, pe acestea le-am plasat în Addenda, pentru a le distinge, totuşi, oarecum, de ceea ce reprezintă cu adevărat moştenirea poetică a lui Ioanichie Olteanu. Dacă, din onestitate istorico-literară, nu le-am lăsat cu totul deoparte, aş regreta enorm să văd că, redescoperindu-le astăzi, cititorul le dă mai multă importanţă decât merită, ca punctul cel mai de jos al unei lirici ce a atins nu o dată un nivel demn de admiraţie. (p. 29)

Din păcate, citatul precedent constituie o manipulare. Consultând cuprinsul cărţii, vom constata că între estetic şi ideologic raportul este numeric egal, deoarece nu există patru, ci trei categorii de versuri. Şi în afara Addendei întâlnim bruioane realist-socialiste, nu „proletcultiste“, aşa cum figurează în pasajul excerptat. Realismul socialist nu începe în România odată cu proclamarea Republicii Populare (30 decembrie 1947). Formele lui incipiente le întâlnim imediat după 23 august 1944, fiind descrise de Ana Selejan (Poezia românească în tranziţie, 2007). Ca atare, nu ne miră faptul că Ioanichie Olteanu a ales să nu publice nicio carte. Ştia că nu are operă consistentă. Probabil că editorul are dreptate să susţină că memoria nu trebuie să reţină scrierile reprobabile. Numai că, într-o lucrare de specialitate, se cuvine să acordăm atenţie fiecărui detaliu, cum ar fi izolarea vocativului prin virgule şi adaptarea grafiei la exigenţele actuale: „Cântaţi-mi[,] muzelor[,] cântarea cea mare/ a ăstui an de crâncene lupte./ Peana [sic!] mea nu se simte în stare/ cu măreţia lor să lupte“ (An de luptă, p. 90).
          Se salvează, din poezia lui Ioanichie Olteanu, puţine fragmente. Înainte de orice, s-ar distinge  capacitatea de a crea sinestezii complexe, halucinogene, pendulând, asemenea lui B. Fundoianu, între spaţiul intim şi cel exterior, fals rural: „Aci e răsuflul tău fosforescent şi fierbinte/ care mă încinge ca o altă tânără/ şerpuind prin liniştea odăii/ în care mai stăruie aroma unor toamne vechi/ cu butii şi cu clopote de boi“ (Altă noapte de iarnă, p. 54). Apoi, demnă de semnalat este modernitatea baladelor. Formulele orale şi colocviale rămân singurele indicii ale unei îndepărtate legături cu bine-cunoscutele „cântece bătrâneşti“. Ritmul şi ingambamentul nu mai respectă rigorile folclorice: „Prin ierburi crude, umede de rouă/ îşi răcoarea picioarele fierbinţi,/ lui Dumnezeu rugându-se de nouă/ ori zilnic, palid şi scrâşnind din dinţi“ (Păţania teologului cu arborele, p. 71). Totodată, atitudinea faţă de poezie îşi mută accentul de pe întâmplare (poveste) pe accesorii, întrucât gestul final, tăierea copacului, marchează închiderea textului într-o realitate suspendată. Nu în ultimul rând, se disting nişte linii prenichitiene (vezi Decembre), ca şi cum literatura română nu ar fi traversat o perioadă de disoluţie a organicităţii: „Ţi-aduci aminte cum/ cu putredul şi veninosul lui parfum/ ne fâlfâia prin fragede membre,/ precum o boare vânătă, Septembre?“ (Nocturnă, p. 57, din anul 1944).
          Cred că nu este cazul să mai insistăm asupra poeziei lui Ioanichie Olteanu. Ediţia realizată de Ioan Milea o plasează la locul potrivit. Din punct de vedere istoriografic, Turnul şi alte poeme se dovedeşte un material detaliat şi bine-venit. Critica literară va descoperi totuşi un sol nefertil.

 

George Neagoe

„Recuperarea“ unui poet (Ioanichie Olteanu, Turnul şi alte poeme, ediţie îngrijită, prefaţă, tabel cronologic, note, bibliografie şi repere critice de Ioan Milea, Cluj-Napoca: Editura Eikon, 2012)

» anul XXIV, 2013, nr. 3 (274)