Artişti şi dramaturgi în exil

Cristian Vasile

          După 1964-1965, căderea în desuetudine a realismului socialist ca metodă de creaţie – inclusiv în teatru – nu înseamnă automat şi reconsiderarea artiştilor care au avut de suferit în perioada lui de înstăpânire (ca victime ale demascărilor sau având piese cenzurate şi interzise) şi cu atât mai puţin a acelora, dramaturgi, cronicari de teatru şi actori, rămaşi în străinătate: Nina Diaconescu, Raluca Sterian, Ana Maria Narti, George Dem. Loghin, Ana Novac – sunt doar câteva exemple. Fiecare dintre aceste nume ar merita un studiu aparte, dar aici mă voi ocupa mai mult de cazul Anei Novac. Asupra tuturor acestor „transfugi“ – ca şi în timpul regimului Gheorghiu-Dej – se aşterne uitarea, din cauza deciziei autorităţilor de a le şterge urmele: sunt eliminaţi din sintezele de istorie a teatrului românesc; piesele în care au jucat dispar pur şi simplu din enumerarea repertoriilor, ca şi când nu ar fi existat vreodată. Sau, în cel mai bun caz, sunt menţionate, dar contribuţia  „transfugului“ (text/regie/scenografie/interpretare) este radiată, odată cu numele său. Aparent paradoxal, într-o epocă în care Eugen Ionescu era „redescoperit“ şi montat la Bucureşti, numele acestor artişti emigraţi nu mai este pomenit. Chiar şi dramaturgi aparent de încredere sunt puşi sub urmărire, deoarece în discuţii private evocă perspectiva emigrării; unuia dintre ei Securitatea îi deschide la 13 decembrie 1966 un dosar de verificare informativă, între altele şi pentru că afirmase că în exterior este „singurul loc unde s-ar putea acţiona“. Cel urmărit mai adăugase, prudent: „dacă oamenii [de teatru] ar avea siguranţa că pot pleca în străinătate de mai multe ori, nu le-ar conveni să rămână acolo“. Această relativizare a emigrării era însoţită însă de remarci care se constituiau într-o circumstanţă agravantă: obiectivul „afirmă că ascultă postul de radio «Europa Liberă», pe care îl consideră singura sursă de unde poate afla ştiri interesante“.
          Deşi editurile româneşti au serii şi colecţii de memorialistică, unde porţile sunt deschise şi către actori, dramaturgi şi regizori (cu vârste venerabile, dar nu numai), pentru categoria artiştilor plecaţi din România acest debuşeu nu există. Evident, sunt şi cazuri speciale (mai ales de regizori) care părăsesc România în mod controlat, ajungând la o înţelegere (un fel de pact de neagresiune) cu regimul. Pe artiştii care însă rup legăturile cu autorităţile de la Bucureşti românii din ţară îi pot eventual asculta la Radio „Europa Liberă“ în cazul în care se manifestau în exil în vreun fel. Totuşi activitatea artistică, publicistică şi memorialistică a artiştilor emigraţi era urmărită, chiar dacă de un grup restrâns de români – este vorba de şefii, instructorii şi alţi activişti ai secţiilor ideologice ale Comitetului Central al PCR (evident, i-am exclus pe membrii Securităţii externe). La 9 noiembrie 1967, Sectorul de documentare, din cadrul Secţiei de Propagandă şi Agitaţie, punea la dispoziţie acestei categorii de lectori ideologici o Notă informativă cu extrase consistente din lucrarea Die schönen Tage meiner Jugend [Frumoasele zile ale tinereţii mele] – vezi Arhivele Naţionale ale României, fond CC al PCR – Secţia de Propagandă şi Agitaţie, dosar nr. 36/1967, f. 1-6. Volumul era scris de Ana Novac, care cu numai doi ani în urmă emigrase în Ungaria şi apoi în R.F. Germania. Ulterior avea să se stabilească la Paris.
          Dacă vom încerca să schiţăm un clasament al dramaturgilor români din anii 1950, din perioada de vârf a teatrului realist-socialist, Ana Novac s-ar putea situa imediat sub „clasici“ precum Lucia Demetrius, Horia Lovinescu, Aurel Baranga. În 1957 ajunge chiar în grupul exclusivist al dramaturgilor posesori ai Premiului de Stat – distincţie care oferă artistului agreat de autoritatea ideologică atât prestigiu, cât şi zeci de mii de lei. Piesele Anei Novac aveau aparenţa de conformism, înfăţişând lupta unor personaje diverse – în spiritul ideilor partidului comunist – împotriva mediocrităţii, a rutinei şi a constrângerii (Ana Novac, Frumoasele zile ale tinereţii mele, în româneşte de Anca-Domnica Ilea, Cluj-Napoca, 2004). În 1958 însă, cariera ei fulminantă primeşte o cumplită lovitură: lucrarea sa Ce fel de om eşti tu este atacată în Scânteia şi apoi în alte ziare, fiind denunţată ca o „piesă dăunătoare“, ce ar avea la bază „o viziune falsă asupra întregii opere de construcţie a socialismului“ (detalii la Ana Selejan, Literatura în totalitarism, 1957-1958, Bucureşti, 1999, p. 425). Previzibil, dat fiind contextul din vara lui 1958, Ana Novac a fost demascată într-o şedinţă publică. Va fi, de fapt, sfârşitul carierei sale scriitoriceşti în România comunistă, căci, spre deosebire de alţi intelectuali şi artişti, Ana Novac nu şi-a recunoscut vreo vină. După diverse tentative eşuate, în 1965 reuşeşte să emigreze. Dacă prima ediţie a memoriilor sale (din 1966) – apărută în Ungaria, în maghiară – pare că trece mai degrabă neobservată la Bucureşti, instanţele ideologice se sesizează un an mai târziu, atunci când Editura Rowohlt din Hamburg tipăreşte lucrarea autobiografică a Anei Novac (pe numele ei adevărat Zimra Harsányi; era, între altele, supravieţuitoare a Holocaustului, fiind închisă la Auschwitz).
          Previzibil, după 1965 nu s-a mai amintit despre cele zece piese de teatru ale Anei Novac; nici după 1989 criticii şi istoricii literari sau ai teatrului nu au redeschis cu adevărat acest caz Ana Novac (simptomatic, numele său este ignorat şi de cele mai importante lexicoane: Fl. Manolescu, Enciclopedia exilului literar românesc, 1945-1989: Scriitori. Reviste. Instituţii. Organizaţii, Bucureşti, 2003, p. 540-543; Dicţionarul general al literaturii române, vol. IV, L–O, coord. Eugen Simion, Bucureşti, 2005, p. 657-659). 

 

Cristian Vasile

Artişti şi dramaturgi în exil (Ana Novac, Frumoasele zile ale tinereţii mele, în româneşte de Anca-Domnica Ilea. Cluj-Napoca, 2004).

» anul XXIV, 2013, nr. 3 (274)