Otilia, o „enigmă“ textuală

Ion Bălu


          După concursul pentru „Conferinţa de estetică şi critică literară“ de la Universitatea din Iaşi, din mai 1937, până la sfârşitul lunii ianuarie 1938, spaţiu temporal denumit ulterior „împrejurări neprevăzute“, G. Călinescu a redactat romanul Enigma Otiliei. În martie, Editura Naţionala Ciornei difuza librăriilor volumul, tipărit în 2399 de exemplare.
         Din producţia editorială a aceluiaşi an, trei romane citadine în substanţă s-au sustras erodării temporale: Gorila de Liviu Rebreanu, Rădăcini de Hortensia Papadat-Bengescu şi Pânza de păianjen de Cella Serghi. Însă Enigma Otiliei se distanţează de toate celelalte prin perspectiva narativă utilizată.


1. Contextul

          Critica epocii şi, ulterior, istoria literară au considerat inadecvat substantivul „enigmă“ din titlul volumului. „Enigma“ nu ar fi fost justificată de evoluţia principalului personaj feminin. G. Călinescu însuşi nu a izbutit să conştientizeze specificitatea „enigmei“ imaginate. Dimpotrivă, a negat-o!
         În scrisoarea din 10 aprilie 1938, Al. Rosetti – căruia autorul îi trimisese un exemplar din carte – întreba şi se întreba: „Enigma Otiliei? Care enigmă. Lucrurile sunt prea obişnuite, mi se pare, ca să justifice titlul“.
         „De nicăieri nu rezultă că un roman e bun când realizează titlul – răspundea contrariat  expeditorul. Titlul e un mijloc comercial. Şi dacă n-ar avea o enigmă ce-ar fi? Întrebarea este dacă Otilia, ca fată obişnuită, trăieşte.“ Enigma „nu e a ei“, ci a lui Felix Sima: „Pentru un tânăr de 21 de ani, care se crede irezistibil prin tinereţe, orice fată incertă e o enigmă. Nici un bărbat nu poate îndreptăţi pe femeia care fuge de el, mai ales pentru un om în vârstă. El nu-şi poate explica asta decât prin enigmă“.
          „... de o enigmă nu poate fi vorba – afirma Perpessicius în ziarul România din 9 iunie 1938 –, totul fiind limpede şi de o normalitate desăvârşită.“
         Romanul – a intervenit iritat G. Călinescu – „nu este o dezvoltare a titlului, ci titlul e un număr de ordine, pus la urmă, cum se obişnuieşte. Voiam să numesc cartea Părinţii Otiliei, dar editorului i s-a părut mai sonor titlul Enigma Otiliei“. Totuşi, continua, „nu Otilia are vreo enigmă, ci Felix crede că o are“, fiindcă nu poate înţelege comportamentul fetei. „Enigma“ este pentru el „tot acest amestec de luciditate şi ştrengărie, de onestitate şi uşurătate“. Pentru întâia oară, tânărul este pus „faţă în faţă cu absurditatea sufletului unei fete, aceasta este enigma. Enigmă eternă“.
          Singur Pompiliu Constantinescu a sesizat „o penumbră de mister“ în personalitatea Otiliei: „Enigma ei este însăşi feminitatea ei, mereu proaspătă“.


2. Codul enigmei

          Otilia are totuşi o „enigmă“, dar „enigma“ ei este de natură textuală. G. Călinescu şi-a construit romanul pe suportul a trei teme balzaciene. Dar naraţiunea a ascultat de o voce interioară, deosebită de programul estetic asumat. Autorul nu a auzit glasul ivit din structurile inconştientului, nu a receptat nici intenţia autonomă a imaginarului. Amândouă contraziceau ideile teoretice exprimate înainte şi după apariţia romanului. În ciuda străduinţei de a justifica titlul volumului prin motive comerciale şi de a glisa „enigma“ spre Felix, Otilia rămâne învăluită într-o aură misterioasă.
          Universul ficţional a fost recreat prin trei distincte voci narative, indistincte stilistic. Naratorul călinescian – observa N. Manolescu – interpretează „singur toate rolurile, vorbind în numele tuturor personajelor (limbajul este al său, nu al lor), ignorând specificul psihologic, ori plauzibilul situaţiei“. Celor trei instanţe narative le corespund trei perspective diferite: o voce auctorială, deosebită de a creatorului real, o focalizare zero, „par derrière“ şi, o perspectivă externă, „du dehors“.
          Prin intermediul celei dintâi, G. Călinescu a introdus în text, după expresia lui Wayne Booth, un narator „dramatizat“, care „se referă la sine însuşi prin «eu»“ sau, adaug, prin pronumele personal de persoana întâi plural, inclus în desinenţa verbului: „uimirea liceanului va părea nu se poate mai îndreptăţită, dacă vom şti cine era. Se numea Felix Sima şi sosise cu o oră înainte în Bucureşti, venind din Iaşi, unde fusese elev în clasa a VIII-a a Liceului Internat“.
          Celălalt narator, extradiegetic, construieşte acţiunea la persoana a treia, pe strategiile discursiv adiacente: reprezentarea şi dramatizarea universului ficţional. Înzestrată cu omniscienţă şi ubicuitate, instanţa narativă ştie mai mult decât umanitatea imaginată. Regizează intrarea personajelor în scenă, le integrează discursul în propria-i verbalizare, le interpretează trăirile afective şi le analizează comportamentul, le cunoaşte trecutul şi le prefigurează evoluţia. Ordinea evenimentelor narate cronologic este tulburată prin acronii. Analepsele evocă evenimente anterioare, pentru a clarifica, de pildă, concepţia despre viaţă a lui Stănică Raţiu sau avariţia Aglaei Tulea. Prolepsele anticipează îndeosebi destinele lui Felix şi Otiliei.
          În această perspectivă dominantă, G. Călinescu a introdus, fără să conştientizeze procedeul, o disonanţă pe care, de-a lungul a şapte decenii de la apariţia romanului, critica şi istoria literară nu au sesizat-o. Cu excepţia a două pagini de la sfârşitul capitolului al XVII-lea, din douăzeci cât cuprinde romanul, Otilia este prezentată exclusiv printr-o privire „din afară“.
          Procedeul, redefinit de Lintvelt „viziune narativă neutră“, constă în reprezentarea impersonală a personajului. Vocea narativă înregistrează limbajul şi comportamentul tinerei fete, gestica şi implicarea în evenimente, totul perceput cu detaşarea şi obiectivitatea camerei de luat vederi.
          În proza autohtonă din deceniul al IV-lea, tehnica narativă era singulară. Dar în spaţiul literaturii, G. Călinescu se sincroniza cu generaţia de prozatori americani, reprezentată de Ernest Hemingway şi Dashiell Hammett. Lovinescu avea dreptate: există un sincronism al veacului! Sincronism pe care G. Călinescu nu-l admitea, dar îl aplica instinctiv.
          Aşezarea Otiliei sub incidenţa perspectivei „du dehors“ constituie rezultatul unui proces inconştient. În psihismul de adâncime al romancierului, reprezentarea ficţională s-a mulat pe imaginea unei Otilii reale, cunoscută de adolescentul Călinescu în mediul familial: „... era o fată cu mult mai în vârstă decât mine şi care îmi era rudă. Nimic de ordin afectiv n-a putut să se ivească nici dintr-o parte, nici din alta; nici nu ştiam atunci că există dragoste. Acea Otilie, căci aşa se numea, îmi inspira respect...“ Comportamentul deferent faţă de Otilia adolescenţei, păstrat intact peste ani, a creat voalul enigmatic în jurul fetei de odinioară.
          Duminică, 14 martie 1965, după mitingul de doliu din faţa Ateneului, în acordurile sfâşietoare ale simfoniei de Bruckner, corpul neînsufleţit al lui G. Călinescu a fost aşezat pe carul mortuar. În clipa aceea, consemna Dinu Pillat, „din apropiere a ţâşnit o doamnă ca dintr-un album cu imagini vechi, strigând: «Eu sunt Otilia!». Avea în mână o garoafă albă, pe care a azvârlit-o peste trupul mineralizat“ al celui ce intra în eternitatea poporului român.


3. Otilia, în cinci ipostaze

          Perspectiva extradiegetică nu aparţine numai vocii narative. Privirile altor  cinci personaje se focalizează din exterior asupra Otiliei. Procedeul are drept consecinţă reflectarea poliedrică a personalităţii tinerei în conştiinţa celorlalte personaje. În roman sunt cinci imagini diferite ale Otiliei. Între ele există un raport de continuitate de la întreg la parte, toate contribuie la crearea unui personaj de accentuată complexitate.
          Asemenea instanţei narative, niciunul dintre celelalte personaje nu intuieşte structura caracterială a tinerei. Lui Felix, Otilia îi apare „ca o fiinţă tragică“. Tânăra îi dezvăluie gândul tulburător al îmbătrânirii, provocat de fluiditatea ireversibilă a timpului: „... noi nu trăim decât cinci-şase ani! Pe urmă am să capăt cearcăne la ochi, zbârcituri pe obraz...“ Vocea ei exprimă atâta tristeţe, reflecţiile ei stârnesc atâtea nostalgii, fiecare nouă confesiune provoacă un gol sufletesc, încât inexperienţa existenţială a tânărului nu izbuteşte să-l decodeze. Nici experienţa de viaţă a lui Pascalopol nu trece, în finalul naraţiunii, dincolo de exterioritatea comportamentală: „A fost o fată delicioasă, dar ciudată. Pentru mine e o enigmă“.
          Limbajul intelectualizat, nonconformismul, trăirile sufleteşti atipice învăluie personajul într-un inefabil halou diamantin. Enunţul concluziv: „De atunci, Felix n-o mai văzu niciodată pe Otilia“ imprimă textului o mişcare imanentă spre imprevizibilul existenţial şi explică singularitatea valorică a naraţiunii în ansamblul prozei călinesciene.              

 

Ion Bălu

Otilia, o „enigmă“ textuală

» anul XXIV, 2013, nr. 3 (274)