Din recolta „Anului Caragiale“

Marta Petreu


În căutarea autorului  

          N-a trecut fără folos „Anul Caragiale“, ca dovadă mulţimea cărţilor, bune, despre universul creat de scriitor ca-n joa-că, de fapt cu multă muncă („Numai Dumnezeu şi Compania luminatului ştiu cît costă o pagină scrisă în sfîrşit pe curat. Grea muncă, adevărat!...“, recunoştea autorul într-o scrisoare către Dr. I. Duscian) şi cu nu mai puţin talent îngemănat cu inteligenţa. Se ştie că opera unui mare scriitor, şi numai ea, este aptă să inspire şi să suporte interpretări din mai multe perspective şi că universul unui asemenea autor poate fi cartografiat numai luînd în calcul complementaritatea diferitelor interpretări critice. În cazul lui Caragiale, care este un asemenea autor mare, exegeza a atins în acest moment o subtilitate de-a dreptul euforică. Dan C. Mihăilescu, un înrăit admirator al acestuia, a îmbogăţit recolta literară a anului 2012 cu volumul I. L. Caragiale şi caligrafia plăcerii: Despre eul din scrisori (Bucureşti: Editura Humanitas, 2012). Preocupat de a reconstitui fiinţa vie a omului care-a fost Caragiale, eseistul porneşte de la textele ca intenţie cel mai puţin literare rămase de la acesta, adică de la scrisori (sigur, un mai bun punct de pornire ar fi fost un... jurnal!, niscaiva „caiete“ precum acelea ale lui Cioran, dar de unde nu-i, nici eseistul nu cere). Iar de la textul scrisorilor, călătorind prin operă şi prin comentariile critice existente, eseistul reconstituie portretul lui Caragiale. În eseul „Un veac de posteritate“, care prefaţează acest voiaj de plăcere prin lumea (relativ) intimă a lui Caragiale, Dan C. Mihăilescu observă, îndreptăţit, că la un veac de la moartea autorului Momentelor, marele cîştig este însuşi faptul că acesta a fost acceptat, în atipicitatea lui tipică, în „organismul“ culturii române şi metabolizat ca atare. Ceea ce, cred eu, ne dă dreptul să mai avem o speranţă în ceea ce ne priveşte. Documentată şi scrisă cu inimitabil răsfăţ, cartea lui Dan C. Mihăilescu este o frumoasă împlinire a anului literar 2012.


O cărticică pentru mofturile şi temele lui CARAGIALE

          ÎNTRE TEXTELE ingenioase despre Nenea Iancu se numără şi cărticica (la propiru, căci 86 de pagini în format mic) lui Vasile Gogea, Mofteme (Bistriţa: Editura Charmides, 2012). Gogea îl ştie, cred, pe Caragiale pe dinafară şi intră în acest univers literar din orice direcţie. Pe deasupra, aşa cum se vede şi din acest volum, cunoaşte în amănunţime bibliografia critică, pe care o citează cu plăcere şi cu admiraţie, Moftemele lui dialogînd şi cu autorul Momentelor, şi cu exegeţii acestuia. Pe această bază şi folosindu-şi la maximum spiritul combinatoriu ce-i este propriu, Vasile Gogea duce mai departe, în mici eseuri sclipitoare, numeroase interpretări deja existente. Caragiale este un scriitor universal care are tot mai mulţi comentatori ce-şi dau seama de asta, mi-a trecut prin minte citind Moftemele lui Vasile Gogea.


„Pedagogul absolut“ în ediţie integrală

          NICOLAE BÂRNA şi Constantin Hârlav au avut ideea inspirată de-a compune o carte despre viaţa şi faptele lui Marius Chicoş Rostogan: Marius Chicoş Rostogan. Pedagog-absolut. Viaţa lui – operele – activitatea – etc. (antologie, ediţie îngrijită, comentarii şi note: Nicolae Bârna şi Constantin Hârlav, Piteşti: Editura Karta-Graphic, 2012). La textele literare care-l au ca erou pe Rostogan, cei doi autori ai antologiei au adăugat scrisorile în care Caragiale se referă într-un fel oarecare la minunatul său personaj, apoi o bogată iconografie, aşa că pedagogul nostru apare în întreaga lui splendoare. Cele două studii introductive sînt interesante. După ce am rîs de-a lungul a peste o sută de pagini, mi-am păstrat cu obstinaţie părerea că distinsul pedagog este unul dintre cele mai inteligente şi instruite personaje caragialiene, numai nemuritorul Mitică întrecîndu-l în inteligenţă, dar nu şi-n pedanta sa cultură – de factură nemţească, cum îi şade bine unui ardelean. Deci, o carte încîntătoare.

 

Marta Petreu

Din recolta „Anului Caragiale“

» anul XXIV, 2013, nr. 3 (274)