O scrisoare a lui Băncilă către Blaga

Marta Petreu


          În volumul de Corespondenţă Vasile Băncilă – Lucian Blaga (ediţie îngrijită de Dora Mezdrea, Bucureşti: Muzeul Literaturii Române, Editura Istros, Muzeul Brăilei, 2001), îngrijitoarea ediţiei semnala că pentru o anume scrisoare a lui Băncilă, aceea din 14 februarie 1937, n-a avut la dispoziţie decît „originalul aflat în arhiva Vasile Băncilă“ (acesta păstra prima variantă a epistolelor sale în arhiva proprie), dar nu şi „varianta expediată“ şi deci primită/citită de Blaga.
          Scrisoarea respectivă, căreia de altfel Blaga i-a răspuns în 23 martie 1937, se află la mine.
          Am primit-o, într-un dosar cu foarte interesante alte documente, acum cîţiva ani, de la doamna Viorica Z. Marinca, o distinsă  doamnă din cercul admiratoarelor clujene ale lui Blaga. Poetă de ocazie, în sensul goethean al termenului, doamna Viorica Marinca a fost prietenă cu toată familia Blaga, ca dovadă scrisorile de la Cornelia Blaga pe care le-am găsit în acelaşi dosar. Iar soţul ei, doctorul Eugen Marinca, o personalitate medicală a Clujului vechi, ne-a adus în 1995 la redacţie pentru publicare o relatare despre „procesul-verbal“ al consultului medical făcut lui Blaga în martie 1961 – altfel spus, despre diagnosticul bolii lui Blaga –, pe care am publicat-o în revista Apostrof, nr. 5-6-7 din 1995, reluînd-o apoi în volumul Dorli Blaga – Ion Bălu, Blaga supravegheat de Securitate (1999) de la Biblioteca Apostrof. Originalul „procesului-verbal“ a ajuns şi el la mine şi îl public acum în fotocopie, pentru folosul istoriei literare.
          Revenind la scrisoarea în discuţie, aceasta este scrisă pe două coli de hîrtie, pe amîndouă feţele, cu scrisul frumos al soţiei lui Băncilă, şi semnată la sfîrşit de mîna lui Băncilă. Hîrtia velină de corespondenţă s-a îngălbenit, cerneala neagră a pălit, aşa că în curînd epistola – despre care nu ştiu exact cum şi de ce a ajuns de la Blaga la dna Marinca – va deveni ilizibilă. În comparaţie cu ciorna aflată în arhiva familiei Băncilă şi utilizată de Dora Mezdrea în volumul mai sus-numit, varianta expediată este mai scurtă: de pildă, lipseşte al treilea aliniat; la fel, există diferenţe de grafiere cu literă mare sau mică între ciorna tipărită şi scrisoarea expediată, despre care nu pot să spun dacă aparţin manuscriselor lui Băncilă sau ţin de normele de transcriere adoptate de editoare; la fel, există mici diferenţe stilistice: „iar în jos“ devine „iar jos“; „imens Prohod“ devine „imens Pohod na Sybir“; „îngheţa apa pe ţeastă“/„îngheţa apa de ţeastă“, „au pentru cei cinci legionari“/„au produs cei cinci legionari“ ş.a. 
          Am ezitat mult dacă să public sau nu această scrisoare, atît fiindcă ineditul ei este relativizat de publicarea mai înainte a ciornei, cît şi datorită conţinutului. Căci Băncilă narează, pradă unei rare emoţii, ceremonia funerară a lui Moţa şi Marin. Nu aş spune că evenimentul a însemnat acelaşi lucru şi pentru Lucian Blaga: citindu-i scrisoarea de răspuns, din 23 martie 1937, din Elveţia (vezi paginile 54-56 din volumul Vasile Băncilă – Lucian Blaga, Corespondenţă), autorul trilogiilor mi-a părut preocupat mai degrabă de alte lucruri, de problemele lui, decît de evenimentul pe care i-l descrie corespondentul său; în scrisoarea de răspuns, el a regretat explicit moartea lui Moţa, cu care se cunoştea, ei fiind rude prin alianţă, a tăcut asupra morţii ideologului legionar Vasile Marin, iar apoi a trecut la alte lucruri, la intrarea sa în Academie, la hipersensibilitatea sa nervoasă etc.; şi abia înspre sfîrşit – ca şi cum ar fi vrut să-l asigure pe preţiosul său corespondent, ce tocmai elabora Lucian Blaga, energie românească, că preocupările acestuia nu-i sînt indiferente – a mai adăugat o întrebare despre Legiune. Fapt pe care îl consider ca aparţinînd unor convenţii protocolare de tip epistolar – să nu uităm că Băncilă este exegetul său şi că Blaga n-avea de ce să dorească să-l contrarieze printr-o prea vădită lipsă de interes sau de participare.
          Ne putem întreba de ce Blaga n-a distrus scrisoarea, ci, cel mai probabil, i-a dat-o el însuşi unei prietene, doamnei Marinca, să i-o păstreze. Blaga putea păstra scrisoarea din raţiuni literare, ca s-o exploateze în vreun text, de pildă, sau pur şi simplu pentru că venea de la un prieten, de la un admirator care era deja exegetul său, în curs de a finaliza o monografie despre opera sa. Nu văd în conservarea acestei scrisori nicio simpatie politică pentru legionari, ci pentru Băncilă. De fapt, întrebările de acest fel, de ce X a păstrat cutare document?, sînt ale unor oameni ieşiţi din totalitarism – pentru că într-o lume normală şi netraumatizată de temeri ideologice păstrarea unei scrisori, indiferent de conţinutul ei, nu trebuie justificată în faţa nimănui.
          După ezitări de natură filologică şi ideologică, public scrisoarea, cu gîndul că documentele nu ard. Şi că nici nu trebuie arse.

primăvara 2013

 

Marta Petreu

O scrisoare a lui Băncilă către Blaga

» anul XXIV, 2013, nr. 3 (274)