Misteriosul cosmos al nomenclaturii

Vladimir Tismăneanu


          În luna noiembrie 2012 s-a lansat la Târgul Gaudeamus o carte pe care o tot scriu de decenii, Lumea secretă a nomenclaturii. Întrebarea esenţială este: trebuie să ştim cine a condus România vreme de decenii, care a fost grupul politic dominant, ce valori, aspiraţii, emoţii, sentimente, resentimente şi nostalgii funcţionau în acel cosmos misterios, care erau liniile de forţă, de atâtea ori invizibile şi insesizabile, ce defineau condiţia nomenclaturistă, cum s-au format generaţiile acestei caste ori, mai precis, clase sociale? Vom înţelege vreodată totalitarismul comunist dacă nu vom şti cine au fost cei care l-au făcut posibil, l-au justificat ideologic şi l-au condus? Cum se structurau raporturile de putere, ataşamentele şi alianţele în acea lume inaccesibilă muritorilor de rând? Confruntarea cu trecutul totalitar nu se poate realiza decât prin refuzul minciunilor şi repudierea invitaţiei la amnezie.
          Una dintre lecţiile ce pot fi extrase din această carte apărută la Humanitas este că în cadrul nomenclaturii nu au existat, nu puteau să existe prietenii autentice. Devotamentul pentru Partid prevala asupra oricăror considerente afective şi axiologice. Grigore Cotovschi, omul care l-a trădat pe tatăl meu în 1958, era unul dintre camarazii săi din juneţe, fost voluntar în Spania, ideolog el însuşi al PMR, ani de zile rector la Şcoala de ştiinţe sociale „A. A. Jdanov“. Denunţându-şi prietenul, Cotovschi era convins că serveşte Partidul. Vechiul amic Valter Roman a întors capul spre a nu-l saluta pe tatăl meu în curtea Spitalului Elias, în toamna anului 1963. Tata suferise un infarct. Aveam 12 ani, eram acolo împreună cu mama mea. Scena mi s-a întipărit pe veci în memorie. Pentru Valter Roman era mai important să nu fie văzut salutând un excomunicat decât să-şi onoreze prietenia de decenii. Anuţa Toma, cea care le atrăsese în mişcarea comunistă pe Hermina şi  Bianca Marcusohn, eleve de liceu în Botoşani, a întrerupt orice relaţii cu mătuşa mea, Cristina Luca, după demascarea „devierii de dreapta“ în iunie 1952. Le-a reluat abia după moartea lui Dej. Tata nu s-a mai salutat niciodată cu Cotovschi. Cristina a cedat sentimental, dar nu cred că avea vreo iluzie privind caracterul Anuţei Toma. Adică lipsa de caracter. Petru Dumitriu a descris-o memorabil în primele pagini ale romanului Întâlnire la Judecata de Apoi.
          Public mai jos un fragment din prologul capitolului „Datoria de a mărturisi“. La lansare au vorbit doi prieteni apropiaţi, intelectuali pe care îi admir în chip statornic, menţionaţi între cei cărora le este dedicată cartea, Mircea Cărtărescu şi H.-R. Patapievici. Le mulţumesc din inimă pentru emoţionantele cuvinte rostite acolo. Această carte este nu doar un efort de recuperare a memoriei, o analiză istorică, politică şi psihobiografică a fenomenului social numit nomenclatură, ci şi un manifest pentru prieteniile autentice, statornice, loiale, „dincolo de mode şi timp“. Prietenii precum aceea dintre Andrei Pleşu şi Gabriel Liiceanu, dintre Ion Vianu şi Matei Călinescu ori între I. D. Sîrbu şi Virgil Nemoianu.
          Am fost adeseori întrebat dacă nu mă epuizează această continuă rememorare a trecutului. Unii se întreabă şi dacă mă pot raporta cu obiectivitate la subiecte care, volens nolens, mă implică emoţional. Sunt şi unii care cred că prin simpla pomenire a angajamentelor fanatice ale părinţilor riscăm să comitem un impardonabil sacrilegiu. Îmi amintesc că, după publicarea Raportului final al Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste, unde era pomenit şi numele tatălui meu ca activist al frontului ideologic (director adjunct al Editurii Politice), istoricul Florin Constantiniu şi jurnalistul Cristian Tudor Popescu s-au grăbit să mă compare cu pionierul delator Pavlik Morozov, cel care, având de ales între loialitatea pentru familie şi aceea pentru partidul-stat sovietic, a optat pentru partid. Analogia este, evident, falsă. Nu mi-am denunţat niciodată părinţii. De fapt, ca să fim lămuriţi, nu m-am ocupat niciodată cu denunţuri. Am o oroare fizică faţă de informatori. Dar, când este vorba de înţelegerea unei perioade precum aceea explorată de comisia noastră ori de o perioadă fascistă, trebuie spuse nume. Istoria nu a fost făcută de anonimi.
          Nu încape îndoială că au existat grade diferite de responsabilitate. Între tatăl meu, de pildă, şi marii bonzi ai propagandei (Iosif Chişinevschi, Leonte Răutu, Dumitru Popescu, Ion Iliescu, Paul Niculescu-Mizil) a existat o enormă distanţă de statut în nomenclatură. Ceea ce nu-l absolvă pe tatăl meu de o culpabilitate legată de proliferarea minciunilor oficiale. O făcea din pasiune, era convins, nu minţea. Dar nu aceasta e problema, ci natura sistemului şi cine îi asigura reproducerea simbolică. Norocul meu a fost că niciunul dintre părinţi nu a lucrat în Securitate. La fel, am avut noroc că tatăl meu a fost exclus din partid „la timp“ şi n-a mai apucat să ajungă membru al CC. Tocmai de aceea nu figurează în cartea lui Alexandru Crişan, care listează cinci mii de nume de membri ai nomenclaturii. În caz contrar, întreg destinul meu ar fi fost marcat de această apartenenţă părintească la „organul de conducere“. Nu spun că aş fi fost altcineva, psihologic şi intelectual, dar evoluţia mi-ar fi fost cumva întârziată pe linia înţelegerii mecanismelor de corupţie şi dominaţie proprii acestui sistem. Marginalizată în 1952, deci cu şase sau şapte ani înaintea părinţilor mei, sora mamei, Cristina Luca, obişnuia să ne reamintească un lucru simplu şi adevărat: ea descoperise mai devreme realitatea. Fusese zburată, cum se spunea, din funcţia de directoare a Direcţiei culturale din Ministerul de Externe în aceea de muzeografă la Muzeul Antipa. Marea ei culpă? Făcuse parte din acel cerc de tovarăşe care gravitau în jurul Anei Pauker: Ana Toma, Mia Groza, Maria Sârbu, Lenuţa Georgescu, fosta nevastă a lui Teohari, Lenuţa Păsculescu, sora lui Teohari. În plus, în raport cu Ghizela Vass ori Ida Felix, şefa de cadre de la Externe, nu era slută. Ba chiar era frumoasă, ştia ce înseamnă un parfum bun, vizitase la timp marile muzee ale Parisului, vorbea perfect franceza, studiase biologia la Sorbona, fusese cu adevărat o eroină a Rezistenţei franceze.
           Asumarea trecutului, inclusiv recunoaşterea responsabilităţilor politice ale unor oameni apropiaţi, este întotdeauna o operaţiune dificilă din punct de vedere psihologic. Nu e uşor să faci distincţia între familia biologică şi cea politică. Dar a nu recunoaşte lucruri ce ţin de ordinea evidenţei, a idealiza nişte oameni numai pentru că s-a întâmplat să-ţi fie rude ori cunoştinţe apropiate, situaţii în care vor fi fost cât se poate de normali ori chiar tandri şi generoşi, ignorând rolul lor în mişcările totalitare (mai important ori mai puţin important, acest lucru îl evaluează istoricii) ţine de un subiectivism incurabil.
          Svetlana Allilueva a scris Douăzeci de scrisori către un prieten, în care a povestit lucruri îngrozitoare despre tatăl ei, Iosif Vissarionovici Djugaşvili-Stalin. Niklas Frank, fiul lui Hans Frank, guvernatorul nazist al Poloniei, a abordat de nenumărate ori în textele lui tema responsabilităţii propriei familii pentru Holocaust. Cartea istoricului de la Berkeley, Yuri Slezkine, The Jewish Century, investighează tocmai aceste relaţii conflictuale, tensiuni pe care el le aşază sub semnul unui paricid simbolic. Sigur, Sergo Beria l-a idealizat pe monstrul sociopat care a fost Lavrenti Pavlovici Beria, dar alţi copii ai magnaţilor stalinişti au fost mai puţin dispuşi să se angajeze pe panta distorsiunilor flagrante. Nepotul ministrului de externe stalinist din anii 1930 a devenit cunoscutul disident Pavel Litvinov. Din cartea lui Orlando Figes, Whisperers, aflăm ce rol important joacă azi în Mişcarea Memorial fiul lui Konstantin Simonov, un scriitor care a servit cu zel comunismul şi care, în anii stalinismului radical, a participat la campania „anticosmopolită“ (adică antisemită), spre stupoarea prietenilor şi rudelor sale (ulterior a scris romane relativ nonconformiste, între care Vii şi morţi). Există, de asemenea, o întreagă literatură despre rupturile morale şi intelectuale dintre copiii unor figuri importante ale nazismului şi părinţii ori rudele lor.
          Nu avem niciun fel de obligaţie ereditară de a împărtăşi crezurile unei generaţii anterioare, mai ales atunci când acestea s-au dovedit catastrofale. Întotdeauna există şansa pentru ceva nou, pentru un început, pentru o renaştere. Pentru cei care cred în responsabilitate, obligaţia constă în asumarea adevărului şi în definirea liberă a propriei identităţi.

 

Vladimir Tismăneanu

Misteriosul cosmos al nomenclaturii

» anul XXIV, 2013, nr. 3 (274)