Caragiale şi urmaşii

Ion Bogdan Lefter

Loredana Ilie, Un veac de caragialism: Comic şi absurd în proza şi dramaturgia românească postcaragialiană, prefaţă de Ion Bălu, Iaşi: Institutul European, 2012, 328 p.

          Poate că în cazul niciunui alt autor român nu e mai adevărată ideea că, oricît de mult s-ar scrie despre opera sa, ceva, şi anume ceva important, rămîne neexplicat, ca un mister de nepătruns. E – într-un fel – o ironie a soartei şi chiar a pişicherului cu pricina, pre numele său Ion Luca Caragiale: căci tocmai el, comicul, pare să fie cel mai tainic scriitor al nostru, şi nu vreun tragic, vreun neguros, vreun înlăcrămat, nici măcar prietenul lui atras de mari viziuni romantice, Eminescu însuşi; încît ajungem să vorbim despre Caragiale – iată! – în termeni… eminescieni: „mister de nepătruns“, cum am notat în fraza din deschidere…
Pe lîngă cercetarea aplicată operei, o soluţie de aproximare a „misterului“ ei e şi aceea a urmăririi descendenţei caragialiene. Loredana Ilie, asistentă la Catedra de filologie a Facultăţii de Litere şi Ştiinţe din Universitatea Petrol-Gaze din Ploieşti, se dovedeşte foarte inspirată în atare alegere: va urmări în cartea sa (scrisă ca teză de doctorat) productivitatea postumă a Scrisorii pierdute şi a celorlalte comedii, a „momentelor“ şi schiţelor lui „Nenea Iancu“. După cum spune autoarea încă din Introducere, e vorba despre o operă „care a germinat neîntrerupt“ (p. 18), graţie unei „fluorescenţe literare“ aparte (ibid.); şi: „Caragiale este scriitorul român a cărui posteritate nu s-a redus la valuri epigonice, ci a constat în revalorizări şi fructificări de mari intuiţii, între care absurdul şi «texistenţa» (Mircea Cărtărescu) sînt cele mai evidente“ (ibid.).
        Referinţa din urmă, la bine-cunoscutul autor postmodern, sugerează un posibil declanşator al investigaţiei: aşa cum au spus şi criticii „noului val“ al anilor 1980, precum şi nu puţini poeţi ori prozatori implicaţi, Caragiale a fost un mare model al experimentelor microrealiste de atunci, combinate cu explorări ale structurii multistratificate a limbajului, în varii contexte sociale şi comunicaţionale. Foarte prezent şi prin intertexte explicite, „Nenea Iancu“ a fost pentru Mircea Nedelciu & comp. în şi mai mare măsură un reper stimulativ, un exemplu de investigare a realităţii cu mijloace lingvistico-literare, de pe poziţii detaşate, ironice, sarcastice. Drept care, prin vocea unuia dintre reprezentanţii săi, Ioan Lăcustă, „noul val“ al anilor ’80 a mers pînă la a se simţi La uşa domnului Caragiale (titlul unei proze şi al unei întregi secţiuni din volumul de debut al lui Lăcustă, Cu ochi blînzi, 1985).
          Cu asemenea puncte de pornire, Loredana Ilie va ataca descendenţa caragialiană din perspectiva a două concepte aşa zicînd „clasice“ ale exegezei culturale, comicul şi absurdul, şi dintr-a unuia sui-generis: „caragialismul“.
          Primele două capitole ale cărţii se concentrează asupra conceptului de comic, definit pe baza unor bogate referinţe teoretice (în Capitolul II, Comicul – o enigmă?), apoi operaţionalizat în analiza aplicată marelui clasic şi descendenţilor lui (Capitolul III, Comicul caragialian şi postcaragialian). Acesta din urmă dezvoltă o tipologie de „moduri“/modele/formule: Modul satiric, Modul parodic, Modul ironic, Modul grotesc, Modul umoristic (titluri de subcapitole). Pentru fiecare, sînt mai întîi oferite ilustrări din opera caragialiană, urmate de exemple „postcaragialiene“, unele bine ştiute, altele recuperate din fondul pasiv al istoriei literaturii autohtone.
          Înaintea absurdului, în miezul cărţii se află secvenţa consacrată conceptului tutular (Capitolul IV, Un veac de... caragialism), „paradigmei“ sau „amprentei caragialismului“ (cf. p. 135). Autoarea caută trăsături caracteristice, le identifică în opera clasicului, după care trece la urmaşi, identificînd preluările şi dezvoltările ulterioare. Demersul constră într-„o încercare de fărâmiţare a noţiunii de caragialism în unităţi minimale emblematice, [în] asocierea lor cu tradiţionalele clase ale comicului şi apoi [în] descoperirea acestor microstructuri comice caragialiene în alte conglomerate literare ulterioare“ (p. 125). Vor fi astfel aduşi în discuţie numeroşi autori din mai multe epoci, de la G. Ranetti, Rebreanu (Plicul) sau Mihail Sorbul la Damian Stănoiu, continuînd cu Gh. Brăescu, D. D. Pătrăşcanu, Al. O. Teodoreanu, Tudor Muşatescu şi destui alţii, coborînd prin prozatorii „Şcolii de la Tîrgovişte“, în special Mircea Horia Simionescu şi Costache Olăreanu, pînă la Mircea Nedelciu, Ioan Lăcustă ş.a. Peste tot – o bună documentare „detectivistică“, pusă pe localizat orice urmă de influenţă „modelatoare“, bune observaţii, uneori de fineţe.
          Explorat teoretic mai sumar, „absurdul“ e utilizat în partea a doua a cărţii, tot în două capitole. După schiţa teoretică, autoarea îl citeşte pe Caragiale spre a identifica nu doar absurdul, ci şi „comicul absurdului“ din textele sale, apoi „ipostazele absurde“ ale personajelor din piese şi din „momente“, iarăşi cu exemplificări „postcaragialiene“ (toate – în Capitolul V, Absurdul).
În sfîrşit, o ultimă secvenţă se opreşte la două ipostaze majore de „caragialism“: Urmuz şi „Şcoala de la Tîrgovişte“, la rîndul lor modele autohtone de literatură a absurdului, respectiv de proză postmodernă (Capitolul VI, Caragiale – precursor al precursorilor). Influenţa junimistului asupra autorului Paginilor bizare e urmărită cu calmă insistenţă analitică, în filiaţia stabilită cîndva de Eugen Ionescu, în timp ce „tîrgoviştenii“ sînt priviţi drept caragialieni şi în linie directă, şi prin mediarea „urmuzianismului“. Nu întîmplător aveau să-i perceapă postmodernii anilor 1980 ca afini pe Radu Petrescu, Mircea Horia Simionescu şi Costache Olăreanu, revendicaţi ca precursori imediaţi.
          Dincolo de micile preţiozităţi de frazare, tehniciste sau doar „academizante“, tipic „doctorale“, consecinţe şi ale lipsei de exerciţiu publicistic, cronicăresc ori eseistic, cartea Loredanei Ilie, foarte interesantă prin subiect, amplu documentată, aduce o contribuţie notabilă la exegeza caragialiană şi la înţelegerea operei celui în cauză, luminată astfel, retrospectiv, de către emuli. Informaţiile adunate pe parcurs, analizele, interpretările construiesc o propunere exegetică valabilă, consistentă. Concluzia Concluziilor: „pentru literatura română Caragiale este scriitorul cu cea mai vastă posteritate literară“ (p. 291). Indenegabil.

 

Ion Bogdan Lefter

Caragiale şi urmaşii (Loredana Ilie, Un veac de caragialism: Comic şi absurd în proza şi dramaturgia românească postcaragialiană, prefaţă de Ion Bălu. Iaşi: Institutul European, 2012)

» anul XXIV, 2013, nr. 3 (274)