Existenţialism actual şi peren

Ovidiu Pecican

          Poet cu mai multe plachete la activ, Ştefan Bolea face dovada vocaţiei lui profesionale în domeniul filosofiei prin al doilea volum semnat de el în domeniu, Existenţialismul astăzi (Bucureşti: Ed. Herg Benet, 2012, 344 p.). Spre deosebire de atâţia alţi glosatori în marginea unor teme şi concepte, tânărul autor îşi propune un scop precis şi îl abordează cu mijloace bine delimitate. El vrea să explice şi să reconstituie existenţialismul prin prisma conceptelor sale (p. 13). Astfel, în loc să se ocupe, istorizant, de geneza curentului, de principalele nume de autori existenţialişti, de analiza unor opere etc., exegetul preferă să ia în discuţie trei concepte fundamentale pentru gândirea existenţialistă: angoasa, moartea şi autenticitatea. Pe acestea le trece în revistă atât sub raportul metamorfozelor lor în gândirea principalilor existenţialişti (Kierkegaard, Heidegger, Sartre), cât şi de pe poziţiile unui spirit care, între timp, a traversat şi experienţa postmodernă şi, astfel, are posibilitatea de a testa fiabilitatea şi rezistenţa respectivelor concepte dincolo de limitele istorice ale existenţialismului „clasic“.
          O altă deschidere operată de Ştefan Bolea cu acest prilej este aceea în direcţia valorizării relaţiei speciale dintre existenţialism şi literatură. Nu doar că în Sau – sau (1843) Sören Kierkegaard folosea procedeele prozei beletristice (personaje-măşti, jurnal-confesiune, naraţiunea epică etc.), dar şi o sută de ani mai târziu, Albert Camus şi Jean-Paul Sartre, autori cu contribuţii filosofice certe – primul în Mitul lui Sisif (1942) şi în Omul revoltat (1943), al doilea în sinteza lui Fiinţa şi neantul (1943) şi Critica raţiunii dialectice (1960) –, optau pentru etalarea concepţiilor lor filosofice nu doar în texte teoretice, ci şi în proză şi teatru, domenii artistice prin excelenţă. Mă grăbesc să socotesc că vocaţia dovedită a lui Ştefan Bolea pentru poezie este un factor existenţial şi de creaţie menit să îl apropie pe autor de asemenea nume şi de explorarea viabilităţii viziunilor lor filosofice la o vreme după apoteoza receptării fiecăruia.
          Cercetarea croită astfel este interesant de urmărit pentru că, dincolo de litera ei, se descifrează o angajare personală pasionată, nerămânând un simplu exerciţiu scolastic. Pentru Ştefan Bolea, testarea „anduranţei“ existenţialismului pe cele trei linii pe care tot el i le atribuie (prima: Kierkegaard – Nietzsche; a doua: Jaspers – Heidegger; a treia: Marcel – Sartre – Merleau-Ponty – Camus) este o chestiune de orientare atitudinală proprie. Şi chiar dacă unii cititori ar prefera socotirea unora dintre numele invocate ca fiind mai mult sau mai puţin ilicit incluse pe lista existenţialiştilor – căci Heidegger li se înfăţişează ca fenomenolog unora, iar Gabriel Marcel este privit în mod curent ca neotomist –, seriile nominale configurate de autor sunt originale şi reprezintă, ele însele, rezultatul unui travaliu de înţelegere şi de ordonare.
          Demersul lui Ştefan Bolea evidenţiază faptul că marile concepte existenţialiste – cele trei deja pomenite şi altele – nu aveau, anterior afirmării curentului, un statut conceptual clar şi general acceptat. Rolul autorilor existenţialişti de „inventatori“ de concepte şi de categorii face din aceştia nu doar creatori de limbaj filosofic, ci şi propulsori de problematică filosofică şi descriptori de situaţii de viaţă.
          Se constată că, pornind pe urmele lui Ştefan Bolea, aparatul conceptual al existenţialismului permite o altă cartografiere a lumii şi vieţii. Ea pare, prin datarea vieţii autorilor, prin excelenţă modernă şi contemporană, căci îi localizează pe aceştia în sec. al XIX-lea şi al XX-lea. Totuşi, anvergura sugestivă a unor termeni precum angoasă ori autenticitate permite inclusiv un avans îndărăt, către premisele istorice, făcând joncţiunea cu experienţe acoperitoare pentru ei, chiar dacă anterior arondaţi altor descifrări culturale. De mare încărcătură existenţialistă pot apărea, în această lumină, multe opere picturale medievale şi timpuriu moderne, de la Corabia nebunilor a lui Sebastian Brandt şi universurile alienante ale lui Hieronymus Bosch la operele celor doi Pieter Bruegel, la capodoperele maeştrilor manierişti şi la o anume sensibilitate barocă, incluzând aici şi meditaţia alchimică şi ezoteristă modernă.
          Pe Ştefan Bolea îl interesează însă, în cartea lui, mai puţin perenitatea perspectivei existenţialiste şi valorizarea acesteia ca permanenţă a raportării omului la lume şi la viaţă, cât capacitatea iradiantă a acesteia după decretarea oficială, de către exegeză, a „istoricizării“ curentului existenţialist. În anexele studiului – plasate aici pentru a nu impieta asupra discursului principal al cărţii, şi nu pentru că ar reprezenta piste derivate, facultative ori neglijabile –, el testează drumul lui exegetic şi pe materiale artistice din afara perimetrului consacrat al filosofiei (căci şi filosofia s-a exprimat, destul timp, în limbajul artei, după cum o demonstrează dialogurile platoniciene, cele semnate de Lucian din Samosata ori eseul despre prostie al lui Erasmus şi utopiile lui Campanella ori Francis Bacon). El se referă la proza lui Chuck Palahniuk, la cea a lui Philip K. Dick şi la cinematografia recentă. Astfel, instinctiv ori programatic – doar că nu tocmai explicit asumat –, el aşază în oglindă (nu degeaba speculaţie, un cuvânt drag filosofiei, vine de la speculum) proiecţia filosofică şi cea artistică, dorind să înţeleagă mai bine cum se reflectă în cele două tipuri de viziuni condiţia existenţială a omului contemporan. Departe de a decide că plasarea acestuia sub un orizont al angoasei şi morţii, traversând existenţa autenticităţii, înseamnă un iremediabil tragic şi o condiţie certă a nefericirii perpetue – cum nu s-au ferit să creadă destui gânditori (îi amintesc în treacăt pe N. Berdiaev şi pe V. Soloviov pentru a aduce în atenţie şi două nume plasate sub semnul altei evoluţii intelectuale, dinspre ortodoxia răsăriteană, nu pe urmele meditaţiei occidentale catolic-protestante) –, Ştefan Bolea socoteşte că atitudinea dialogală, parteneriatul tensional cu aceste valori şi perspective asupra vieţii pot duce la răspunsuri mai puţin previzibile şi mai profitabile spiritual. Ideea este întrucâtva surprinzătoare, fiindcă pare să degaje un optimism epistemic şi existenţial mai puţin caracteristic existenţialismului însuşi. Absurdul de odinioară se estompează în faţa noului uz al fantelor puse la dispoziţie de meditaţia maeştrilor existenţialismului. El poate fi şi un rezultat al caracterului compozit şi întrucâtva confuzionant al experienţei postmoderne, ce păruse să nu lase loc niciunei alternative, măcinând şi aglutinând moşteniri stilistice dintre cele mai diverse. Într-un mediu decantat parţial, deocamdată, pe urma acestei formule tard-moderne, tragisul a cedat în faţa stridenţei şi a acţiunii ei corozive, sentimentul absurdului, născut odinioară într-o ambianţă de aparentă „normalitate“, prin contrast, şi-a pierdut agresivitatea, virulenţa, lăsând conceptualizările existenţialiste să opereze într-un alt tip de predictibil şi de repetitiv.
          Din asemenea testări provin îndrăzneala şi originalitatea lui Ştefan Bolea, cele care îi asigură, dincolo de o anumită prioritate istorică („Studiul nostru este primul din spaţiul cultural românesc care efectuează o reconstrucţie a existenţialismului prin prisma conceptelor sale“, p. 252), un loc distinct în ceea ce încearcă astăzi în România exegeza filosofică tânără. Parte a unei teze de doctorat, cartea discutată aici aduce sub reflectoare un reprezentant al noii generaţii de parteneri neresemnaţi ai ideaţiei, răscumpărând, în parte, impresia pe care autorul acestor rânduri a avut-o cu destule alte prilejuri, anume că unii autori confundă ucenicia cu obedienţa ideatică şi cu drumurile îndelung bătătorite. Este de sperat că după exerciţiile de virtuozitate pe care tezele de doctorat le presupun prin însăşi natura lor, Ştefan Bolea va asculta şi mai detaşat de orice convenţionalism vocea propriei vocaţii, înzestrând cultura noastră cu acele plonjări libere în spaţiul reflecţiei pe cont propriu fără de care am rămâne mai săraci încă o generaţie.

 

Ovidiu Pecican

Existenţialism actual şi peren (Ştefan Bolea, Existenţialismul astăzi. Bucureşti: Ed. Herg Benet, 2012)

» anul XXIV, 2013, nr. 3 (274)