Răzvan Voncu şi „oferta multiplă“ a literaturii vechi

Irina Petraş

          Răzvan Voncu este una dintre vocile critice cele mai echilibrate ale momentului. Asta nu înseamnă nicidecum retragere în aluziv, în placid ori în marginalitate. Dimpotrivă, scrisul său este polemic şi nuanţat, tranşant şi expresiv, intervenind cu îndreptări nete ori de câte ori argumentele (şi acestea atent documentate, de o pedanterie tăioasă) îl îndreptăţesc s-o facă şi propunând soluţii noi întemeiate pe o cercetare pe cât de migăloasă, pe atât de entuziastă. Răzvan Voncu are morgă academică şi mlădiere colocvială, ştie să înveţe (în ambele sensuri: el însuşi şi pe ceilalţi), dar şi să se bucure contagios de descoperirile sale. A debutat editorial, după ani de ucenicie în mai toată presa literară, cu Jurnalul unui an satanic, 2001 (scriere confesivă, directă, cu analize ale situării sale faţă cu teme stringente ale contextului politico-social ori literar), urmat, în acelaşi an, de un prim volum de Secvenţe literare contemporane, răsplătit cu Premiul „Titu Maiorescu“ al Academiei Române (un volum 2 apare în 2002, ediţia a doua: 2010). Cronicarul literar îşi asumă datoria – morală şi profesională, deopotrivă – de a ieşi în întâmpinarea scrisului românesc de ieri şi de azi fără prejudecăţi, disecând şi ocolind apoi „ocultările“ de tot felul care au tulburat (inutil şi vremelnic, din fericire) receptarea literaturii române după 1989 (vezi, de pildă, Despre Preda şi alte eseuri neconvenţionale, 2003).
          Excelent cunoscător de literatură veche, Răzvan Voncu îmbină acribia istoricului literar aplecat asupra hrisoavelor cu dezinvoltura unui spirit tineresc, în căutare de abordări noi şi mai adecvate pentru a „şterge colbul“ de pe „cronice bătrâne“. Astfel, identifica deja în 2003 (Orizonturi medievale) semne de „jurnal intim“ şi memorialistică în vechi texte româneşti. Cartea cea nouă (Labirintul mărturisirii: Strategii autoreferenţiale în literatura română medievală, Bucureşti: Editura Tracus Arte, 2012, 350 de pagini; o menţiune specială pentru această editură tânără cu proiecte ambiţioase şi de bună calitate) duce mai departe cercetarea şi o transformă într-o sinteză incitantă care propune şi o perspectivă teoretică revizuită, extrem de convingătoare, asupra chestiunii. În prefaţă, Eugen Negrici – „expresivitatea involuntară“ e operatorul pus la lucru în cartea lui Voncu, alături de modelul hermeneutic complex descris de Adrian Marino – remarcă „inteligenţa speculativă şi iuţeala fixării priorităţilor în câmpul de idei“, „abilitatea interpretativă“. Primul capitol, Evul Mediu şi textul de tip confesiv: puncte de vedere, clarifică pas cu pas firul de urmat pentru a înţelege exact ambiţiile studiului, dar şi ezitările lui. Revoluţia, dar şi aşezarea. Ruptura, dar şi continuitatea. Ca orice labirint, şi cel al mărturisirii cere iniţiere. Un text vechi pretinde o abordare diferită de cea a textelor de azi, dar nu despre o invitaţie (naivă şi utopică) la revizitarea acestor texte de către cititorul obişnuit este vorba, ci despre reconsiderarea din interior a mentalităţii autorilor, despre recompunerea atmosferei cu metode venind dinspre antropologie, fără să ignore cerinţele esteticului („Nu se pune problema opţiunii pentru istoria estetică sau împotriva ei. Prestigiul interpretării strict estetice a operelor trecutului este atât de mare în cultura română – alimentat fiind de spirite ca Titu Maiorescu, E. Lovinescu sau G. Călinescu, în zilele noastre de Nicolae Manolescu şi Eugen Negrici –, încât orice contestaţie a ei îl expune pe cel care o formulează neîncrederii şi chiar ridicolului“). Construcţiile vechi pot fi reconstituite fidel doar dacă reconstitui şi instrumentele vremii ori măcar îndreptarul de lucru. Strategiile autoreferenţiale din textele medievale au o funcţie mai complexă decât cele de azi. Intruziunea autobiograficului fiind interzisă după coduri şi canoane stricte, eul care scrie răzbate la suprafaţă prin „gesturi“ textuale uşor de scăpat din vedere: „Omul Vechiului Regim pare a fi [...] produsul unei societăţi ierarhice, puternic formalizată, în care exprimarea sinelui era cenzurată masiv. Statul şi Eclesia exercitau […] o cenzură drastică asupra formelor de manifestare publică, iar auto-cenzura lucra încă şi mai eficient decât cenzura propriu-zisă. Producătorul de forme de expresie publică […] vedea cum în faţa demersului său se ridică munţi întregi de norme şi reguli“.
          Modificările pe care însăşi definiţia literaturii le-a suportat de-a lungul vremii lasă o confortabilă libertate interpretului. Identificarea mugurilor de literatură confesivă, intenţionată şi chiar manipulatoare (precum în biografia lui Constantin Cantemir scrisă de fiul său Dimitrie) sau neintenţionată, dar venind din nevoia irepresibilă de exprimare a subiectivităţii (ca la Brâncoveanu şi însemnările sale de pe marginea filelor din Foletul novel), se face într-o desfăşurare de probe, deducţii, conexiuni de o cuceritoare factură detectivistă. Repuse în pagină cu concursul unor solide cunoştinţe de istorie şi istorie a mentalităţilor, teorie literară, imagologie, sociologie şi psihologie (ba chiar şi psihanaliză), fărâmele de mărturisire alcătuiesc surprinzătoare portrete de oameni. Persona şi persoana lucrează împreună la valorarea chipului lor, faţa şi reversul se imbrică neaşteptat, cartea se populează cu personaje palpitânde şi cu lumi complexe în hăţişul lor de lumini şi umbre. (Cosmin Ciotloş remarcă „imaginaţia situaţională“, dar şi „dimensiunea prozastică“ a multor secvenţe.)
          Răzvan Voncu trece în revistă obiecţiile posibile la metoda sa de lucru şi le respinge sau atenuează una câte una. Astfel, absenţei intenţionalităţii estetice i se opune constatarea că „literaritatea nu este […] o condiţie a literaturii subiective, dar poate fi foarte bine o realitate a ei“. Nenumărate jurnale, scrisori, memorii, autobiografii se citesc ca literatură. „Prezenţa confesiunii ca modalitate este […] mai importantă decât performanţa ei.“ Scriind, în scrisori sau pe marginea unor cronici, altfel decât în textele „oficiale“, autorii Vechiului Regim recitiţi de Voncu „demonstrează tocmai existenţa unei conştiinţe literare incipiente şi a unui set de norme, oricât de schematice, care reglează discursul literar. Altfel spus, existenţa mărturisirii în text este o dovadă, paradoxal, tocmai a existenţei literaturii“. Obiecţia limbii de redactare este flexibilizată, mai importantă fiind, pentru epoca veche, apartenenţa la un anume orizont spiritual şi la o zonă geografică specific informată cultural. Cronologia e şi ea amendabilă: „naşterea conştiinţei auctoriale şi dispariţia treptată a anonimatului [se petrec] cu mult înaintea naşterii noţiunii moderne de literatură: în secolele al XII-lea – al XIII-lea (în Occident), în secolele al XV-lea – al XVI-lea (la noi)“.
          Încălcarea regulii discreţiei absolute în privinţa persoanei celui care scrie e identificată sub forme dintre cele mai diverse, de la Macarie, Eftimie, Azarie, la Nicolai Milescu („gâlceava confesiunii cu livrescul“), Constantin Brâncoveanu sau Dimitrie Cantemir. Recitită drept ceea ce este, scrisoare („textul unui prieten către alt prieten, conţinând, e drept, o informare cordială despre un eveniment care îi preocupa pe amândoi“), nu doar „monument de limbă“, Scrisoarea lui Neacşu poate deveni „sursă privilegiată pentru cercetarea mentalistă şi de antropologie culturală“. Ea e aşezată în legătură cu alte scrisori din epoca veche (de pildă, scrisorile lui Antim Ivireanul către C. Brâncoveanu), toate conturând un oricât de nesigur şi nenormat stil/gen epistolar „în care manifestarea sinelui îşi găseşte mai lesne o cale de acces şi posibilitatea de a-şi edifica o retorică“. În biografia autobiografică a lui D. Cantemir, proză „travestită şi încifrată“, este prezentă structura palimpsestică a textului narativ, cu palierul oficial subminat de cel confesiv, veritabil „model mental al lumii româneşti vechi“: „sub pana lui Cantemir, subiectivitatea pune stăpânire pe text, transferând în spaţiul public o dezbatere şi un set de convingeri pur personale, strict autobiografice. Faptul că, departe de ţară, cu perspective tulburi, prinţul detronat alege ca armă tot textul este o dovadă incontestabilă a forţei cuvântului scris în acea epocă şi, mai presus de toate, a convingerii că, slujită de o bună retorică, subiectivitatea se poate impune spaţiului public, devenind astfel «obiectivitate»“.
          Receptarea incompletă şi trunchiată a literaturii române vechi, încremenirea în prejudecăţi şi perpetuarea comodă a unei imagini „consacrate“ pot fi vindecate, ne demonstrează Răzvan Voncu, prin lectură, una „proaspătă şi dezinhibată“. Întemeiată pe bibliografia medievistică occidentală şi răsăriteană, ea poate lumina „punctele obscure ale reprezentării lumii româneşti vechi“ şi poate face „omul vechi, autor al textelor respective, inteligibil pentru omul modern“.                         

 

Irina Petraş

Răzvan Voncu şi „oferta multiplă“ a literaturii vechi (Răzvan Voncu. Labirintul mărturisirii: Strategii autoreferenţiale în literatura română medievală. Bucureşti: Editura Tracus Arte, 2012)

» anul XXIV, 2013, nr. 3 (274)